O restaurare recenta a uneia dintre cele mai importante fresce din istoria artei, „Judecata de Apoi“, pictata de Michelangelo in Capela Sixtina, a scos la iveala secrete ale geniului renascentist. Potrivit lui Paolo Violini, restaurator la Muzeele Vaticanului, culorile intense care produc o tensiune vizuala si emotionala extrem de puternica, s-ar datora si unor pensule neobisnuite, confectionate chiar de artist. 

Concluzia a venit in urma unei interventii de curatare a picturii, una dintre putinele ocazii in care specialistii au putut examina indeaproape fresca din secolul al XVI-lea. Descoperirea este prezentata intr-un volum dedicat lucrarilor de conservare, care pune in lumina si alte detalii despre opera lui Michelangelo.

Fresca ocupa peretele din spatele altarului Capelei Sixtine si reuneste peste 300 de personaje, unele ridicandu-se spre cer, altele prabusindu-se in infern. 

Culorile puternice si multimea de detalii atrag anual milioane de vizitatori care spera sa traiasca experienta vizuala covarsitoare a capelei, Michelangelo pictand intreg tavanul si scena cu Judecata de Apoi.

Potrivit unui interviu acordat de Violini publicatiei The Times, Michelangelo utiliza pensulele speciale pentru a obtine in pictura acelasi efect de vibratie a luminii pe care il urmarea si in sculptura: „Cu pensulele sale, Michelangelo a incercat sa reproduca acea vibratie a luminii pe care o obtinea ca sculptor“.

Lucrarile de curatare au avut loc in luna februarie, cand Capela Sixtina a fost inchisa publicului, iar in interior au fost montate schele. Astfel, Violini si echipa sa au putut examina fresca de aproape. Pentru indepartarea depunerilor de sare alba, provenite din transpiratia vizitatorilor, specialistii au folosit apa demineralizata si hartie foarte absorbanta.

Pe masura ce culorile originale deveneau din nou vizibile, Violini a observat un detaliu care i-a atras atentia: „La inceput am vazut ca Michelangelo a pictat cu trasaturi paralele, adesea perpendiculare unele pe altele, ca sa obtina un efect de hasura incrucisata.“

A observat apoi ca micile neregularitati ale liniilor se repetau identic. Daca o trasatura tremura usor, acelasi lucru se intampla si cu cele paralele. „Asta insemna un singur lucru: Michelangelo folosea pensule speciale, cu mai multe capete, fiecare cu cate o pensula mica la capat, ceea ce ii permitea sa traseze linii paralele cu o singura pensula mare“, a explicat Violini.

Restauratorul crede ca Michelangelo isi confectiona singur aceste instrumente. „Pictura arata ca a folosit tipuri diferite: una cu trei capete, iar altele late de pana la 15 cm, cu pana la zece pensule pe ele“, a spus acesta.

Pensulele speciale ii permiteau sa picteze mai repede si sa obtina efecte inspirate de sculptura.

Violini considera ca Michelangelo avea doua motive sa recurga la aceasta tehnica. In primul rand, putea sa lucreze mai repede. In al doilea rand, obtinea un efect asemanator celui produs de dalta cu mai multe varfuri, folosita in sculptura pentru a crea impresia ca lumina se misca pe suprafata pietrei. 

Acest aspect se poate explica si prin faptul ca Michelangelo se considera, in primul rand, sculptor, iar sculptura era arta pe care o considera cea mai apropiata de propria sa vocatie. Avea o relatie tensionata cu pictura, pe care o considera inferioara sculpturii in anumite privinte. Inclusiv comanda pentru Capela Sixtina, care a redefinit arta creata ulterior, a fost acceptata cu reticenta. 

Observatiile lui Paolo Violini sunt incluse in volumul „Michelangelo 2026: The Extraordinary Conservation of the Last Judgment“, editat, printre altii, de Barbara Jatta, directoarea Muzeelor Vaticanului.

Cartea reuneste si concluziile lui Fabrizio Biferali, curator al departamentului de Arta a Renasterii din cadrul Muzeelor Vaticanului. Acesta a studiat un posibil autoportret ascuns pe o fasie de panza purtata de personajul care intruchipeaza moartea. Chipul, indreptat spre privitor, se afla in partea de jos a frescei, in stanga, in zona in care mortii se ridica din pamant, inainte de a-si continua drumul spre rai sau spre iad.

In fresca Judecatii de Apoi, Michelangelo si-ar fi pictat chipul dupa ce a cazut de pe schela.

Portiunea in care apare acest chip a fost ultima pe care Michelangelo a terminat-o, in 1541. Artistul incepuse lucrul la „Judecata de Apoi“ in 1536, iar in timpul pictarii frescei a cazut de pe schela. „Din fericire, se afla doar la cativa metri de sol, dar si-a rupt totusi piciorul si a fost nevoit sa lase lucrul cateva luni“, a povestit Biferali.

Curatorul considera ca Michelangelo si-a introdus propriul chip in aceasta scena dupa accident, cand revenise la lucru. „Cred ca si-a pictat apoi propriul chip printre mortii care renasc, pentru ca se simtea renascut dupa accident, dar si pentru ca ajungea la capatul a cinci ani de munca“, a explicat acesta.

Chipul de pe panza purtata de Moarte fusese remarcat si inainte, insa curatarea recenta l-a facut mult mai usor de distins. „Michelangelo era obsedat de moarte si de renastere“, a adaugat Biferali.

Acesta ar fi al doilea autoportret ascuns in fresca. Primul se afla pe pielea jupuita tinuta in mana de Sfantul Bartolomeu, care a fost martirizat prin jupuire. Chipul reprezentat pe aceasta bucata de piele prezinta asemanari cu trasaturile lui Michelangelo.

Istoricul de arta american Frederick Hartt a propus, in studiul Michelangelo in Heaven (1992), identificarea unui al treilea posibil autoportret al lui Michelangelo printre figurile mantuite din partea superioara a frescei. Chipul ar prezenta asemanari cu alte reprezentari presupuse ale artistului si ar putea completa simbolic autoportretul din pielea jupuita a Sfantului Bartolomeu. Cele doua imagini ar sugera astfel doua ipostaze ale artistului: suferinta si vulnerabilitatea fizica, respectiv speranta invierii si a mantuirii. Identificarea lui Hartt ramane o ipoteza controversata, fara consens in literatura de specialitate.

Capodopera, pictata intre 1536 si 1541, masoara aproximativ 14,6 metri inaltime si 13,4 metri latime si prezinta, intr-o compozitie extrem de dinamica, momentul celei de-a doua veniri a lui Hristos, cand intreaga omenire este supusa judecatii divine.

In centrul compozitiei, figura masiva a lui Hristos, cu bratul ridicat intr-un gest de autoritate, domina scena in timp ce decide soarta fiecarui suflet. 

In partea superioara stanga, locuitorii cerului asteapta sa fie intregiti de cei mantuiti, in timp ce in partea dreapta cei condamnati isi traiesc disperarea inainte de a fi aruncati in adancurile iadului. Imaginile, vibrante si dramatice, sunt rezultatul unei munci de aproape cinci ani, perioada in care Michelangelo si-a impus viziunea asupra uneia dintre cele mai incarcate simbolic opere ale crestinatatii.

Comandata de Papa Clement al VII-lea si continuata sub Papa Paul al III-lea, fresca marcheaza o schimbare radicala fata de limbajul echilibrat si armonios al Renasterii, exprimand o viziune dramatica si tensionata asupra destinului umanitatii. 

Dimensiunile monumentale si densitatea compozitiei, cu peste 300 de figuri in miscari intense si intr-o varietate de posturi, reflecta influenta evenimentelor epocii – in special tulburarile religioase si politice din Europa – si personalitatea profunda, uneori sumbra, a artistului. Prin forta anatomica, teatralitatea gesturilor si energia compozitiei, Michelangelo transforma scena biblica intr-o meditatie universala asupra fragilitatii si maretiei conditiei umane.