Olimpia Melinte are parte de o toamnă plină, cu proiecte importante pe scenă, pe marele ecran și în afara platourilor de filmare. A ajuns la acel punct în carieră în care se bucură de proiecte de mare anvergură în teatru, televiziune, film, pe plan internațional dar a acceptat și poziția de mentor pentru o generație de tineri actori care aspiră la propria ascensiune în lumea cinematografiei și a spectacolului.

La Teatrul Metropolis joacă patru roluri în „Orlando. O cameră doar a ei”, spectacolul regizat de Andrei Măjeri după romanul Virginiei Woolf, în adaptarea Mihaelei Michailov. 

În cinematografe o veți vedea în „Làstima”, lungmetrajul regizorului italian Mario Piredda, filmat în Sardinia. Olimpia o interpretează pe Vera, o româncă angajată să o însoțească pe Kali, o tânără de origine nigeriană, într-o călătorie prin interiorul insulei. 

La începutul lunii noiembrie, actrița a organizat la București cea de-a doua ediție a Romanian International Acting Masterclass, în colaborare cu Platforma de Artă.

Născută la Iași, Olimpia a început să joace de la o vârstă fragedă. 

A studiat la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, apoi la secția de artă dramatică a Facultății de Arte „George Enescu” din Iași. A urcat pe scenă în numeroase spectacole ale Teatrului Național din orașul natal. 

Debutul în film a venit în 2009, cu rolul principal din „Cele ce plutesc”, regizat de Mircea Daneliuc. Interpretarea i-a adus două nominalizări la Premiile Gopo în 2010: pentru cea mai bună actriță și pentru trofeul „Tânăra speranță”.

În anii care au urmat, și-a construit o carieră cu numeroase proiecte internaționale. În 2011 a interpretat-o pe Luminița în filmul italian „Sette opere di misericordia”, regizat de frații De Serio, rol pentru care a primit premiul de interpretare la Bobbio Film Festival. Doi ani mai târziu a jucat rolurile gemenelor Alexandra și Nina în „Caníbal”, filmul regizat de spaniolul Manuel Martín Cuenca. Interpretarea i-a adus o nominalizare la Premiile Goya, la categoria „Revelația anului”, devenind prima actriță din România ajunsă în această competiție. A primit și premiul Uniunii Actorilor din Spania.

Publicul din România a remarcat-o în comedia „Selfie” (2014), în care a fost una dintre protagoniste și în serialul „Vlad”, difuzat de PRO TV, în care a jucat timp de patru sezoane. Printre proiectele importante se numără și „Moromeții 3”, în regia lui Stere Gulea, pentru care a primit o nouă nominalizare la Premiile Gopo. Din 2025 este membră a Academiei Europene de Film.

Dincolo de actorie, Olimpia Melinte este doctor în teatru și film la UNATC, mamă a doi copii și autoarea cărții pentru copii „Serion Pantalon în Țara Amintirilor” (2022). Povestea ilustrată vorbește despre imaginație, emoții, prima zi de școală și modul în care copiii pot înțelege și accepta pierderea.

Am stat de vorbă cu Olimpia Melinte despre revenirea pe scenă, experiența filmărilor în Sardinia, ce poate împărtăși tinerilor actori prin masterclass și modul în care își împarte timpul între carieră și viața de familie.

Ai o toamnă plină. Joci pe scena Teatrului Metropolis în „Orlando. O cameră doar a ei”. Ești în sala de curs a Romanian International Acting Masterclass și te afli în așteptarea premierei „Làstima”. Cum arată o zi din viața ta în perioada aceasta?

Depinde foarte mult de orașul în care mă trezesc, pentru că sunt și în turneu cu spectacolul „Metoda”. Sunt zile în care dimineața alerg să o duc pe Ingrid la grădiniță, apoi ajung la întâlnirile cu actorii din cadrul masterclass-ului, iar după-amiază mă urc într-o mașină sau într-un avion spre Iași, Bacău, Suceava, Cluj ori Timișoara, în funcție de locul în care jucăm.

Alteori îmi permit luxul de a lua micul dejun și de a-mi bea cafeaua împreună cu familia, o duc pe Ingrid la grădiniță, îmi văd de lucrurile pe care le am de făcut, iar seara merg la Metropolis pentru „Orlando”.

Zilele mele au dinamici diferite în funcție de ce mă așteaptă seara. Uneori găsesc echilibrul, alteori totul se întâmplă  pe fugă.

Au trecut 16 ani de când ai terminat facultatea și ai plecat din Iași, iar ani la rând n-ai văzut la orizont nimic din ce sperai pentru tine în teatru. Ce ai simțit în seara premierei cu „Orlando”, după toată așteptarea asta?

M-am simțit acasă. De fapt, sentimentul acesta de apartenență m-a însoțit pe tot parcursul lucrului la spectacol. Poate că are legătură și cu atmosfera foarte specială a Teatrului Metropolis, dar și cu faptul că am fost acolo cu totul, foarte prezentă, în perioada repetițiilor.

În seara premierei am simțit că sunt în sfârșit acolo unde trebuie. E un sentiment rar în meseria asta și cu atât mai prețios după o așteptare atât de lungă. M-am bucurat de întâlnire, de colegi, de public și de faptul că lucrurile pe care mi le dorisem atâta timp deveniseră concrete.

Deși faci meseria aceasta de mulți ani, ai spus că în teatru încă te simți o debutantă. Ce te sperie pe scenă și nu te sperie în fața camerei?

Nu știu dacă acum mă sperie ceva anume pe scenă. Teatrul cere un alt tip de abordare față de film, un alt fel de a construi și de a susține un rol. Îți oferă și o disciplină a lucrului continuu, pe care în film trebuie, de multe ori, să ți-o construiești și să o păstrezi singur.

Îmi amintesc însă că, în studenție, când eram foarte la început și încă nu aveam un mod de lucru al meu, trăiam uneori senzația aceea că sunt privită și că nu sunt acolo unde trebuie. Că mă văd pe mine din afară, în loc să fiu în situație. E un gând care te poate destabiliza.

Cred că și anii aceștia de așteptare m-au antrenat. Am lucrat, am acumulat experiențe și am ajuns să mă cunosc mai bine. Când am revenit pe scenă, eram foarte ancorată în ceea ce aveam de făcut. M-am aruncat în lucru cu determinare și curaj, iar bucuria a fost mult mai puternică decât teama.

În „Orlando” joci patru roluri, într-o poveste care traversează secole, genuri și contexte sociale. Cum treci de la o femeie la alta în aceeași seară și ce rămâne din fiecare când cade cortina?

Sunt, de fapt, trei prezențe feminine și un bărbat: Autoare 1, Sașa, Swift și Orlanda. Trec de la unul la altul cu ușurința pe care am descoperit-o lucrând cu Andrei Măjeri. Aceste schimbări n-au fost o piedică, pentru că am înțeles ce are de dus mai departe fiecare personaj în poveste.

Cred mult în teatrul în care construim împreună, în care fiecare prezență contribuie la ceva comun. Cele patru personaje ale mele duc mai departe firul narativ, iar asta contează foarte mult într-un spectacol de trupă cum este „Orlando”.

La fiecare reprezentație apare o nuanță nouă. Depinde de atenția la colegele mele, de felul în care ne ascultăm, dar și de schimbul cu publicul. Eu rup și al patrulea perete, ajung în sală, lângă oameni, îi privesc în ochi și le vorbesc de foarte aproape. Întâlnirile acestea sunt diferite de fiecare dată și se așază altfel în mine.

După spectacol plec adesea cu un soi de nostalgie, de melancolie în care mă regăsesc și care mă însoțește, de altfel, de multă vreme. Se amestecă bucuria jocului cu tristețea că seara s-a încheiat. Sunt sentimente contradictorii, dar care, într-un fel, se alimentează unul pe celălalt.

Ai un doctorat de la UNATC despre reprezentarea femeii, female gaze și discursul feminist, iar acum joci în spectacolul inspirat de Virginia Woolf. Ce înseamnă pentru tine, azi, „o cameră doar a ei”, ca femeie, ca actriță și ca mamă?

„O cameră doar a ei” poate fi ca un pumn în plex, pentru cititor și, în cazul nostru, pentru spectator. Te obligă să te întrebi cât spațiu ai cu adevărat pentru tine și cât din viața ta îți aparține.

Pentru mine, camera aceasta înseamnă un spațiu concret, dar și timp, independență financiară și libertatea de a gândi, de a crea, de a alege. Ca actriță, înseamnă să pot avea o voce și să caut personaje în care femeile au complexitate, contradicții și o existență a lor. Ca mamă, înseamnă și să pot păstra un loc pentru mine, fără să mă simt vinovată că am nevoie de el. Îmi iubesc familia, dar am nevoie să exist și în afara responsabilităților mele față de ceilalți.

Nu m-am regăsit niciodată într-un discurs feminist care închide dialogul. Feminismul în care cred încearcă să înlăture bariere și să apropie oamenii. Îmi doresc ca bărbații să încerce să înțeleagă experiența femeilor și cred că această disponibilitate de a-l asculta pe celălalt trebuie să existe de ambele părți.

Dacă ne uităm la primul val al feminismului, pentru care convenția de la Seneca Falls, din 1848, este un reper, vorbim despre revendicări fundamentale: dreptul de vot, accesul la educație universitară, dreptul la proprietate și recunoașterea unei identități juridice independente de cea a soțului. Lucruri firești, care ar fi trebuit să le aparțină femeilor de la bun început. Până la ceea ce numim astăzi al patrulea val, discursul și prioritățile s-au schimbat, dar nevoia de autonomie și de egalitate rămâne.

Astăzi, mă interesează foarte mult distanța dintre egalitatea prevăzută de lege și ceea ce trăim efectiv. Faptul că putem vota, avea proprietăți sau urma o profesie ar trebui să se regăsească și în felul în care suntem tratate, ascultate, plătite și reprezentate. Îmi doresc ca o femeie să poată fi soție și mamă, dacă asta își dorește, și să aibă în același timp libertatea de a se defini prin tot ceea ce este. Pentru mine, „o cameră doar a ei” înseamnă și libertatea aceasta de a-ți construi viața fără să fii obligată să te micșorezi ca să încapi în așteptările altora.

La aproape 15 ani după „Sette opere di misericordia”, te-ai întors să filmezi în Italia, în Sardinia, o insulă pe care ai mai vizitat-o în trecut. Ce ai descoperit acolo, ca actriță, dar și ca turistă, dacă ai avut zile libere între filmări?

Sardinia este un loc pe care îl iubesc foarte mult. Îmi petrecusem acolo și vacanța de vară, iar apoi m-am întors pentru filmări și am rămas opt săptămâni. A fost o bucurie să pot cunoaște insula și într-un alt ritm decât cel de vacanță.

Are plaje minunate și poți găsi locuri foarte diferite, în funcție de ce îți dorești: o plajă liniștită, unde să stai cu o carte și să te bucuri de mare, sau una cu șezlonguri și un cocktail alături. Ai mâncare tradițională, peisaje și orașe pe care le poți descoperi la pas, precum Cagliari, Alghero sau Sassari.

Eu am locuit în Cagliari și l-am străbătut mult pe jos, de la periferie până în centru, de la plaja Poetto până la Parcul Natural Regional Molentargius-Saline, cu flamingii lui. Mi-a plăcut să descopăr și viața obișnuită a orașului, locurile pe lângă care, ca turist aflat în trecere, poate n-ai răbdare să te oprești.

Profesional, a fost o experiență complexă și solicitantă. Pe lângă lucrul la personajul meu, am simțit că am și un rol de sprijin pentru Cynthia, partenera mea, care era la prima experiență în fața camerei. Am lucrat mult împreună, iar uneori m-am simțit și un fel de mentor. A trebuit să fiu atentă la ritmul ei, la nevoile ei și la felul în care puteam construi relația dintre personaje pornind de la experiențe profesionale atât de diferite.

Vera, personajul tău din „Làstima”, este o româncă angajată să o însoțească pe Kali, o tânără de origine nigeriană, prin interiorul insulei. Nina din „Caníbal” era tot o româncă plecată să-și caute un rost departe de casă. Ce le leagă și ce le desparte pe cele două femei?

Le leagă dezrădăcinarea și faptul că au plecat în căutarea unei vieți mai bune. Dar sunt două femei foarte diferite.

Nina a reușit să prindă niște rădăcini în locul în care trăiește. Muncește, se întreține și și-a construit o anumită stabilitate. Are un drum pe care încearcă să meargă cu grijă, chiar dacă asta nu o ferește de vulnerabilitate.

Vera este mult mai bântuită de probleme și de nesiguranță. N-a găsit viața pe care o căuta și nici un loc în care să simtă că se poate așeza. Nemulțumirea și instabilitatea aceasta o însoțesc pe tot parcursul filmului și îi influențează alegerile.

Cred că atunci când pleci și renunți la viața pe care o cunoști poți deveni mai disponibil să intri în situații pe care, în alte condiții, le-ai evita. Vera își asumă asemenea riscuri, uneori se aruncă în ele. Nina este mai precaută, încearcă să păstreze un drum mai sigur. Punctul de plecare le apropie, dar felul în care răspund lumii le desparte foarte mult.

Mario Piredda spune că Vera și Kali sunt „celelalte”, două femei străine într-o lume ostilă, care se salvează râzând împreună de ironia sorții. Cât de important este umorul într-un film despre marginalizare?

Cred că umorul este important în aproape orice situație și că, uneori, chiar ne salvează. O glumă spusă la momentul potrivit poate să apropie doi oameni, să le dea puțin aer într-o situație apăsătoare.

Mă neliniștește uneori felul în care teama de a greși ne face să privim orice ironie cu suspiciune. Pentru mine contează contextul, intenția și relația dintre oameni. Există și un umor prin care cei aflați într-o situație grea își recapătă puțin libertatea, râzând împreună de ceea ce li se întâmplă.

În „Làstima” sunt câteva asemenea momente, chiar dacă povestea lasă puțin loc pentru ele. Dar filmul are lumină și aduce speranță acolo unde ai putea crede că totul se îndreaptă spre un final întunecat. Între cele două femei apare o apropiere care contează enorm.

Îmi place acest fel de cinema, care spune o poveste grea cu multă candoare și care poate vedea și frumusețea din viețile personajelor sale. Viața cuprinde durere și dramă, dar și o glumă, o întâlnire, un gest care îți schimbă ziua. Cred că e important să le facem loc și acestora.

Partenera ta din „Làstima”, Cynthia Atekia, este la debut. Tu ai debutat cu Mircea Daneliuc, iar primul tău rol italian ți-a fost atât de greu încât ți-a luat ani să te desprinzi de el. Ce ai știut să faci de data asta și nu știai la început?

Am știut să mă desprind de situația în care intră personajul și să am mai multă grijă de mine. La început nu știam să fac asta cu adevărat. Când rămâi ancorat săptămâni sau luni într-o poveste apăsătoare, cum se poate întâmpla pe durata unui film, lucrul acesta te poate costa emoțional.

Eram foarte încrâncenată și îmi doream cu orice preț să ajung acolo unde credeam că trebuie. Între timp, mi-am schimbat metoda de lucru. Imaginația are un rol foarte important în meseria noastră. Pot construi un personaj prin cercetare, prin atenția la detalii, prin literatură, muzică și pictură, dar și observând oameni. Am descoperit cât de mult îmi poate oferi lumea din jur, dacă sunt atentă la ea.

Astăzi nu mai cred că trebuie să-mi pun sănătatea în pericol pentru a face bine un rol. Mă implic profund în ceea ce lucrez, dar am învățat să recunosc momentul în care trebuie să ies de acolo și să mă întorc la viața mea.

Maternitatea m-a ajutat foarte mult. M-a făcut să văd și să trăiesc mai multe lucruri în afara profesiei. Meseria mea a rămas foarte importantă, dar viața a căpătat o altă dimensiune, iar asta cred că m-a ajutat și ca actriță. Am mai multe resurse și mai multă libertate în felul în care lucrez.

„Refuzul face parte din actorie. Nu vei lua toate castingurile și nici nu cred că trebuie să-ți dorești asta. Din unele întâlniri pleci înțelegând la ce mai ai de lucrat, ce nu funcționează sau de ce ai nevoie.” (Olimpia Melinte)

Să vorbim și despre Romanian International Acting Masterclass, pe care îl organizezi cu Platforma de Artă și care a ajuns la a doua ediție. Ce simți că le poți da tinerilor actori din experiența ta de pe platourile din România, Spania și Italia?

Depinde foarte mult de ce are nevoie fiecare. Eu sunt dispusă să împărtășesc ce am învățat și să deschid mai departe relațiile profesionale pe care am avut șansa să le construiesc. Am întâlnit în afara țării oameni de la care am învățat cu adevărat ceva și mi s-a părut important să-i aduc aici, pentru ca și alți actori să poată lucra cu ei.

Cred că este un avantaj să pornești la drum înțelegând industria în care intri. Să știi cum funcționează un casting, ce așteaptă un regizor sau un agent de la tine, cum să-ți pregătești materialele și cum să te prezinți profesional. Sunt lucruri care te ajută să-ți folosești mai bine pregătirea și să ai mai multă încredere în ceea ce poți oferi.

Actorilor tineri le lipsesc adesea contextele, întâlnirile și posibilitatea de a construi relații profesionale. Au nevoie de networking, dar și de repere pentru a-și contura un traseu: ce își doresc, în ce direcție vor să lucreze și ce pași concreți pot face.

Asta încerc să le ofer prin masterclass: acces la oameni și la moduri diferite de lucru, informații pe care să le poată folosi și un cadru în care să pună întrebări. Mi-ar plăcea să plece de la aceste întâlniri înțelegându-se mai bine ca actori și având o idee mai clară despre ce pot face în continuare.

Ai vorbit de mai multe ori despre castingurile care nu primesc niciodată un răspuns și despre regizorii care te-au considerat „prea frumoasă” pentru anumite roluri. Ce le spui cursanților despre respingere/refuzuri și despre etichete?

În primul rând, le spun că refuzul face parte din actorie. Nu vei lua toate castingurile și nici nu cred că trebuie să-ți dorești asta. Din unele întâlniri pleci înțelegând la ce mai ai de lucrat, ce nu funcționează sau de ce ai nevoie. Alteori ești convins că erai perfect pentru un rol, apoi vezi proiectul și îți dai seama că, în ecuația aceea, lucrurile aveau nevoie de altcineva. Mi s-a întâmplat chiar să mă bucur, ulterior, că un proiect nu s-a concretizat pentru mine.

Cred că e important să nu transformi o respingere într-un verdict asupra întregului tău parcurs. Când eram proaspăt absolventă, îmi pusesem o limită: dacă până la 35 de ani nu-mi iese, mă las de actorie. Astăzi mi se pare o prostie. Ce însemna, de fapt, „să-mi iasă”? Meseria aceasta o poți face la orice vârstă și poți continua să încerci ori de câte ori apare o ocazie.

Asta nu înseamnă că refuzurile au devenit ușoare. Și acum există proiecte la care țin și din care îmi este greu să accept că nu voi face parte. Dar îmi păstrez încrederea că vor veni și întâlnirile potrivite, atât timp cât îmi fac treaba conștiincios, sunt prezentă, atentă și serioasă.

Încrâncenarea și comparațiile mi se par printre cei mai mari dușmani ai noștri. Îi sfătuiesc să nu-și măsoare parcursul nici măcar în raport cu cel al colegilor de generație. Unora li se întâmplă lucrurile mai repede, altora mai târziu. Faptul că ai început cu mai multe refuzuri decât răspunsuri afirmative nu înseamnă că e ceva greșit cu tine.

Etichetele și typecastingul vor exista, probabil, mereu. Eu am avut șansa unor regizori care m-au văzut dincolo de imaginea „fetei frumoase” și mi-au oferit personaje foarte diferite. Dar cred că putem contribui și noi la schimbarea acestei percepții. Avem posibilitatea să ne filmăm, să lucrăm la materiale și să arătăm inclusiv online alte laturi ale noastre. Sunt profesioniști care ne descoperă și astfel. E important să le dai ocazia să vadă ce poți face, mai ales când simți că imaginea pe care o au despre tine a devenit prea îngustă.

Din 2025 ești membră a Academiei Europene de Film. Pentru „Caníbal” ai primit Premiul Uniunii Actorilor din Spania și o nominalizare la Goya, dar ai spus că premiile nu te-au ajutat profesional. S-a schimbat ceva între timp?

Nu s-a schimbat foarte mult în privința aceasta. Premiile mi-au dat încredere că fac bine ceea ce fac, iar asta a contat.

Dar nu am primit un rol ca urmare directă a unui premiu. Am continuat să dau castinguri, să aștept răspunsuri, să trec prin incertitudini și să o iau de la capăt pentru fiecare proiect.

Faptul că sunt membră a Academiei Europene de Film îmi oferă o deschidere profesională, posibilitatea de a fi în contact cu oameni pe care îi admir și cu care mi-ar plăcea să colaborez. Prețuiesc asta. Nu mi-am făcut însă din câștigarea premiilor un scop. Mă interesează întâlnirile și ceea ce pot construi prin ele.

Patru ani ai fost Eliza Dragomir în „Vlad”, „bad girl-ul” serialului, iar publicul încă te oprește pe stradă. Cum e să fii iubită pentru un personaj pe care mulți l-ar judeca?

Cred că acesta a fost unul dintre cele mai importante pariuri pentru mine: să găsesc omul din spatele alegerilor Elizei și să-l fac înțeles.

Una dintre cele mai valoroase lecții pe care le-am învățat în actorie este să nu-mi judec personajul. În timp, am început să duc această lecție și în viața de zi cu zi, să încerc să înțeleg înainte să trag o concluzie despre cineva.

Pe Eliza n-am judecat-o niciodată. Am încercat să-i înțeleg deciziile, suferințele, fricile și cred că apropierea aceasta s-a simțit. Mă emoționează și mă amuză când mă opresc oameni pe stradă și îmi spun că și-au numit fetițele Eliza pentru că le-a plăcut personajul meu. Mi se pare extraordinar ca un personaj să ajungă atât de aproape de viața cuiva.

Au trecut ani de la încheierea serialului, iar oamenii încă îmi vorbesc despre ea. Uneori mă distribuie, din amintire, și în seriale în care n-am jucat, apărute după „Vlad”. Mă amuză, dar mă și bucură această familiaritate. Înseamnă că ceva din întâlnirea noastră a rămas cu ei.

Ești mama a doi copii minunați, Sasha și Ingrid. Ce înțeleg ei, la vârsta lor, din meseria ta?

Chiar astăzi, în drum spre școală, Sasha m-a întrebat: „Mama, tu când ai de gând să te maturizezi odată?”. M-a amuzat foarte tare. Probabil că mă simte, în anumite momente, destul de aproape de vârsta lui, pentru că ne jucăm mult și îmi place să intru în lumea lor.

Asta nu înseamnă că nu pot fi și o mamă severă când este cazul. Cred că au nevoie de limite și de un adult care să fie acolo, alături de ei, în timp ce descoperă lumea.

Știu că sunt actriță, că am spectacole, m-au văzut la teatru și în unele dintre proiectele în care am jucat. Nu știu cât înțeleg acum din tot ce presupune meseria mea și nici nu simt nevoia să le explic fiecare lucru. Pentru ei sunt, în primul rând, mama. Și așa îmi doresc să fie.

De când sunt mamă, ei au fost mereu pe primul loc. Mi se pare foarte prețios timpul acesta în care au nevoie de noi și își doresc să fim împreună. Încerc să fiu prezentă și să mă bucur de el.

Și cum se împacă viața de familie cu repetițiile, masterclassul și cele șase săptămâni de filmare în Sardinia?

Cu multă organizare și cu alegeri pe care le fac permanent. În Sardinia am stat, de fapt, opt săptămâni, dar aproape toate weekendurile le-am petrecut acasă. Ingrid a venit și ea la mine pentru o săptămână. Am încercat să fiu cât mai prezentă în ambele locuri.

Masterclassul presupune câteva zile de lucru intens cu participanții. Organizarea se întinde însă pe mult mai mult timp și este partea mai complicată. În zilele în care nu am spectacol sau repetiții seara, încerc să respect o regulă: după ora șapte închei telefoanele și treburile profesionale și rămân cu familia.

De aceea nici nu merg foarte des la evenimente și nu-mi doresc neapărat o viață mondenă. Serile libere prefer să le petrec cu ai mei. Putem merge la un film sau putem face orice altceva; pentru mine contează să fim împreună. Nu îmi iese întotdeauna un echilibru perfect, dar știu unde vreau să mă întorc și ce este important pentru mine.

Cartea pentru copii „Serion Pantalon în Țara Amintirilor” a pornit de la prietenul imaginar al lui Sasha, într-o perioadă mai grea pentru familie. Ce ai învățat tu, ca mamă, scriind cartea asta?

Am descoperit cât de vindecător poate fi scrisul și cât de mult ne poate apropia o poveste. Am pus pe hârtie lucruri pe care le trăiam împreună, emoții și întrebări pentru care poate nu aveam atunci alte forme de exprimare.

Mă emoționează foarte mult faptul că povestea rămâne. De fiecare dată când ne întoarcem la Serion, îl regăsesc și pe Sasha de la patru ani. Acum este în clasa a șasea și uneori parcă nu-mi vine să cred cât timp a trecut. Cartea păstrează ceva din lumea lui de atunci și din felul în care eram noi împreună.

Cred că există un timp pentru toate. Pentru noi, perioada pandemiei și anii de după, în care a apărut cartea, au însemnat și apropierea aceasta, nevoia de a fi alături și de a da o formă unor trăiri foarte puternice. Ca mamă, am învățat să ascult mai atent lumea pe care o construiește copilul meu și să-i fac loc.

Va avea o continuare?

Îmi doresc să aibă. Și Ingrid trebuie să aibă o poveste a ei, scrisă de mama pentru ea. Probabil că Serion va pleca, la un moment dat, într-o aventură și cu Ingrid. Am gândul acesta aproape, dar vreau să-i dau timpul de care are nevoie.

Ai apărut în campanii pentru branduri de beauty, dar pentru roluri ai cerut adesea să fii transformată: ai pus 10 kilograme pentru „Caníbal” și ai stat ore la machiaj pentru „Sordo”. Cum te raportezi la propria imagine în aceste ipostaze diferite?

Am învățat, în timp, să nu-mi privesc imaginea doar prin reacțiile celor din jur. Pot să mă plac și cu zece kilograme în plus, și machiată, și nemachiată, după o oră petrecută la machiaj sau vara, pe plajă. Dar am ajuns destul de târziu să mă simt bine în pielea mea.

Asta nu înseamnă că nu mai am complexe sau că sunt complet relaxată când trebuie să mă expun. Deși fac meseria aceasta, există în continuare o anumită pudoare și momente în care mă simt stingheră.

În lucru, transformarea mă interesează și mă ajută. Personajele au propriile vieți și propriul fel de a exista în corpul lor, iar eu vreau să le pot spune povestea. Feminitatea mea sau sensibilitatea mea estetică nu dispar odată cu o schimbare de greutate ori cu un machiaj care mă face greu de recunoscut.

Mă bucur să văd în cinema actrițe cu fizionomii, vârste, corpuri și origini atât de diferite. Diversitatea aceasta mi se pare esențială. Suntem diferiți în viață și avem nevoie să ne putem recunoaște în poveștile pe care le vedem.

Care este rutina ta reală de îngrijire și ce faci pentru corp și pentru minte în perioadele încărcate?

Fac destul de multe lucruri pentru mine și am învățat să le acord timp. Îmi plac foarte mult masajele, atât cele corporale, cât și cele faciale. Mie îmi fac bine și mă ajută să mă relaxez. În îngrijirea pielii apelez și la tratamente cu laser, pe care le fac în anotimpul rece.

Fac mișcare și îmi place să am și bucurii legate de sport. Acum, de exemplu, abia aștept să merg la schi. După spectacole sau după seri foarte încărcate, folosesc câteva exerciții ușoare de respirație și de atenție, inspirate din yoga și mindfulness, care mă ajută să mă liniștesc.

Lectura este esențială pentru mine. Încerc să-mi păstrez această bucurie și să nu las agitația să ocupe tot timpul pe care l-aș putea petrece cu o carte.

Cu mâncarea încerc să am o relație echilibrată. Mănânc cât pot de sănătos, dar nu m-am înfometat niciodată și nu cred în stresul pe care îl pui astfel pe corp. Nu mănânc o cutie întreagă de bomboane, dar mă bucur de una sau două. Îmi face bine măsura, fără să transform grija pentru mine într-o listă de interdicții.

Ai ochi de culori diferite și părul roșcat. Cum s-a schimbat modul în care îți privești frumusețea, de la 20 de ani până acum, aproape de 40?

La 20 de ani eram foarte nesigură de mine. Îmi amintesc că la primele castinguri mă preocupau foarte mult cearcănele. Găsisem eu o soluție: țineam ochii puțin mai închiși, convinsă că așa par mai odihnită. Numai că eram întrebată mereu dacă mă deranjează lumina. Acum mă amuză foarte tare, dar atunci mă luam cât se poate de în serios.

După 30 de ani am început să mă plac, să mă accept și să nu mai pun atâta presiune pe mine. Am înțeles că vor exista mereu femei pe care le voi găsi mai frumoase, mai interesante sau mai speciale și că asta nu schimbă nimic din ceea ce sunt eu. Nu trebuie să transform fiecare întâlnire într-o comparație.

În copilărie m-au durut comentariile despre ochii mei de culori diferite și despre pistrui. Astăzi privesc altfel lucrurile acestea, dar îmi amintesc cât de importante puteau părea atunci. Cu copiii mei încerc să construiesc încrederea că pot fi iubiți și se pot iubi așa cum sunt. Cred că felul în care îi iubim și în care ne vorbim nouă înșine contează foarte mult.

Sigur că am și acum lucruri care îmi displac la mine. Unele pot fi schimbate prin mișcare, prin grijă, altele țin de acceptare. Dar mă văd mult mai întreagă decât mă vedeam la 20 de ani. Aspectul fizic este doar o parte din ceea ce suntem.

Ce i-ai spune astăzi Olimpiei de 16 ani, cea care a aflat chiar de ziua ei că a pierdut primul casting important?

I-aș spune să viseze curajos și să nu-și micșoreze visele din cauza unui refuz. Avea deja vise mari la 16 ani și mă bucur că nu a renunțat la ele.

I-aș mai spune să învețe, să fie curioasă, să se ocupe de școală și să aibă răbdare cu ea. Să nu creadă că un casting pierdut poate spune totul despre ceea ce va putea face într-o zi. O să mai doară și alte refuzuri, dar vor veni și întâlniri pentru care va merita să continue.

Pentru ce ți-ai fi recunoscătoare, pentru ce îți mulțumești ție, astăzi, în momentul în care răspunzi la aceste întrebări?

Îmi mulțumesc că n-am renunțat, deși m-am gândit de multe ori să o fac. Că am continuat să caut ceea ce îmi place și că mi-am dat voie să greșesc.

Și îmi sunt recunoscătoare că mi-am permis să fiu mamă, iubită, soție, soră, fiică, mătușă și actriță, cu tot ce presupune fiecare dintre aceste relații, fără să renunț la cine sunt eu. Nu le fac pe toate perfect, dar mă bucur că le am în viața mea și că îmi dau voie să le trăiesc.