Skip to content

(Exclusiv) Cristian Flueraru, fanul Depeche Mode a carui poveste o afla o lume intreaga in documentarul „Spirits in the forest”

  • envelope icon

Cristian Flueraru, absolvent de geografie si specialist in analiza cartografica, e fanul roman Depeche Mode pe  care-l va vedea o lume intreaga pe 21 noiembrie in noaptea in care in cinematografele din toata lumea se va difuza documentarul „Spirits in the forest”.

E parte din cei 6 fani ai trupei britanice ale caror povesti formeaza documentarul care vorbeste despre impactul muzicii Depeche Mode asupra a milioane de oameni de toate varstele.

Povestea lui e visul oricarui fan: sa iubesti cu sinceritate muzica unei trupe, sa te regasesti in versurile si valorile ei, sa-ti faci prieteni in toata lumea care au aceeasi pasiune si… sa ajungi sa-ti afle povestea oamenii pe care-i admiri cel mai tare, muzicienii pentru care mergi prin toata lumea.

Daca va intrebati ce a avut in plus Cristian fata de alte milioane de fani, astfel incat sa fie el intre cei 6 alesi pentru film, raspunsul e simplu: sinceritatea si impartasirea dezinteresata, in beneficiul unei comunitati, a pasiunii lui.

O minunata lectie de dat mai departe, in vietile si pasiunile noastre.

„Am scris cred ca de partea care mie mi-e cea mai drag apropo de zona asta, despre comunitate, prietenie, cum am ajuns sa calatoresc, cum am ajuns sa intalnesc diferiti oameni, plus povestea cu autobuzul. „

 Sa o luam cronologic. Cand te-au contactat cei din echipa Depeche Mode prima data?

Flueraru: In 2017, cand a inceput ultimul turneu, Global Spirit, Depeche Mode au organizat asa numitul Facebook takeover. Mai precis au deschis un mini-call pentru fanii Depeche Mode, iar cei alesi, pe baza unei mici povestioare, urmau sa posteze timp de o zi pe pagina oficiala Depeche.

Era evident si un deadline, pe care l-am ratat. Mi-am pus 30 de reminder-uri, lasa ca scriu maine, lasa ca scriu poimaine, s-a dus deadline-ul si incepusera sa apara povestile. Era foarte interesant sa vezi fani din diferite zone geografice, cu diferite povesti si pentru mine, ca fan, mi-a placut foarte mult sa vad toate povestile, ce pasiuni au, cum se leaga viata lor de Depeche Mode. Dar tot imi ramasese in ureche „Ah, mi-ar fi placut si sa zic povestea mea” sau macar sa stiu ca am incercat sa le-o zic. Nu m-au ales, asta e.

Incepuse turneul si eram dupa ei, la Moscova. Cu o zi inainte de concert am avut un timp mort in care colegii mei de calatorie dormeau la pranz. M-am dus sa ma plimb si ma tot bazaia chestia asta. Si imi zic, hai ce-ar fi sa incerc linkul sa vad daca mai e activ. Si mai era activ. Tin minte ca ma indreptam spre Piata Rosie, m-am intors instant, m-am dus la hotel, am luat laptopul, m-am parcat in lobby si intr-o ora am scris toata povestea.

Si despre ce ai scris?

Am scris cred ca de partea care mie mi-e cea mai drag apropo de zona asta, despre comunitate, prietenie, cum am ajuns sa calatoresc, cum am ajuns sa intalnesc diferiti oameni, plus povestea cu autobuzul.

In turneul din 2013 deja se facuse asa o mini-comunitate si m-am gandit sa vina din toata lumea  mai multi prieteni si sa facem 5 concerte la rand cu un microbuz inchiriat. L-am branduit frumos cu Depeche, turneul se numea Delta Machine si l-am botezat Delta Bus. Urma sa mergem Sofia, Bucuresti, Belgrad, Budapesta, Zagreb.

 Tu ai fost cu initiativa?

Da. Am inchiriat microbuzul, cu fratele meu Andrei dar nu ne-am sincronizat sa vina toata lumea la Bucuresti: o prietena din Statele Unite a venit aici, din Germania, o parte erau la Sofia. Am plecat, veselie, roadtrip, excursie, Depeche, am trecut granita, hihihaha, la vreo 50 km de granita intr-o padure d-asta intunecoasa, Andrei conducea noaptea si vad ca incetineste. M-am gandit: „really?! vrea sa mearga la toaleta, n-ai astepta si tu la o benzinarie, aici vrei in padurea asta.” Doar ca, surpriza, incetinise pentru ca era foc sub bord. Nu m-am panicat, stiam ce am de facut, deschisem torpedoul sa-mi iau actele, doar ca la prietenii care erau in partea din spate, usa se deschidea un pic mai greu. Am lasat actele, deschis usa, scos toata lumea din masina, dusi la 50 metri, intre timp ardea sanatos masina. Am luat cu frate-miu stingatorul din portbagaj au mai oprit niste baieti, niste romani, am reusit sa salvam tot ce era in portbagaj, cand am dat coltul sa intru sa iau si ce era in masina, ardea deja cu flacara mare si am zis lasa-le. Masina a ars, intr-un final a si explodat.

 Aventura incepe de aici: a venit politia, evident, doar ca fiind in Bulgaria, bariera lingvistica a fost cat se poate de sanatoasa. Au venit si pompierii. Comunicarea s-a facut via Google translate, le aratam telefonul. Dupa multe aventuri a venit o masina de la Bucuresti si am ajuns la Sofia.

„Cu regele am pornit de la clipul „Enjoy the silence”, mi-am imaginat cum ar fi sa interpretez ideea generala prin ochii mei, pastrand principala linie directoare, regele singuratic care se bucura de natura cautand linistea, ma rog, ideea clipului.”

 Si cu aceasta poveste ai avut vreo sansa la concursul takeover?

Nu stiu cat a contat dar cert este ca la un moment dat a venit mailul izbavitor: Cristian, ne-a placut povestea, te-am selectat, doar ca vezi ca peste 5 zile e randul tau, insa nu in Cluj, cand Depeche Mode ajungeau in Romania, ci putin mai tarziu. Mi-au zis: vei avea dreptul la patru povesti, maxim cinci. Si apoi am inceput „Aoleu, acum despre ce scriu? Oare cum o sa fie engleza,  oare vorbesc bine, dar o sa citeasca lumea”. Ma rog. Idei de-ale mele de roman. Oare ce o sa creada lumea?

Si a fost foarte ok, a fost aceasta poveste cu autobuzul, am mai povestit despre experienta de comunitate, de calatorii impreuna, o poveste cu proiectul meu cu Regele.

Ce ai facut cu regele?

Cu regele am pornit de la clipul „Enjoy the silence”, mi-am imaginat cum ar fi sa interpretez ideea generala prin ochii mei, pastrand principala linie directoare, regele singuratic care se bucura de natura cautand linistea, ma rog, ideea clipului. Am zis ca voi face asta la munte, numai bine ca sa imbin toate pasiunile mele: Depeche Mode si fotografie. Planul a fost de a lucra in mediu analogic, cu un aparat Hassalblad , film color, o mantie si o coroana inchirirate cu care voi merge pe tot felul de munti..

Principala problema era sa gasesc pe cineva care sa accepte sa fie rege. Care sa mearga cu mine la munte, care atunci cand ii zic stop, sa puna coroana, misca-te. Si am gasit un prieten de-al meu, pe care il admir sincer pentru rabdarea lui. Prima tura a fost in Macin, Macin e o destinatie mai domoala, nu? Si am facut, au iesit cateva poze bune, dupa care am zis gata, trecem la urmatorul nivel,  mergem in Fagaras, pe Moldoveanu.

 Nu e bine sa fie lumea prieten cu tine.

(rade) Pe cel mai inalt varf din Romania, acolo vom merge. Am vorbit cu Felix, regele, cu mai multi, tot entuziasm major, da mergem! Ma gandeam ca a doua oara nu-l mai prind. Gata! Am mers si intr-adevar a fost spectaculos in Fagaras. Am prins o mare de nori superba, superba. Cadrul cu marea de nori a ajuns candva si pe site-ul mare de la Hasselblad, deci a fost foarte bine.

La final unde ai expus proiectul?

A stat parcat la mine pe site. Am avut niste printuri expuse, e un festival de fotografie la Ploiesti, „Secvente”, destul de micut, am expus acolo si apoi la o prietena care are un cabinet stomatologic si are si o sala dedicata unor mini-vernisaje. O versiune a proiectului se mai afla inca la mine in curte

 Deci pentru takeover ai vorbit cu un domn de la social media de la agentia care avea in grija proiectul si de aici a inceput nebunia cu aparitia in documentar?

Da, o agentie angajata de ei. Mi-am zis: asta e momentul meu de glorie. A fost frumos, s-a terminat.

Iar candva prin aprilie, am primit un mail cu „filming opportunity”: daca sunt interesat. Are you kidding?, evident ca sunt, dar ma gandeam ca e asa un appearance, ceva la Berlin la ultimul concert din turneu, poate doua minute despre experienta takeover, dar oricum e cool, cum naiba sa zici nu. Au inceput sa mai apara mailuri, sa mai apara oameni in cc … pana cand a venit intr-adevar echipa de filmare 7 persoane, externi, plus inca 10 angajati din Romania, cu producator. Si a fost frumos. 3 zile scounting, 3 zile filmari.

 Dar cand a fost filmarea in Bucuresti?

Iunie 2018. Dupa m-au invitat la Berlin, acolo i-am cunoscut personal si pe cei sase colegi de documentar, desi intre timp aflasem cumva unul de celalalt.

Cate fete si cati baieti?

Trei si trei. Tot ce pot sa spun este ca fiecare dintre cele sase povesti este axata pe dragostea personala pentru Depeche, ce a adus Depeche in viata fiecaruia, deci nu sunt nicidecum povestile clasice sau nu sunt elemente repetitive. Fiecare poveste are farmecul ei, este total deosebita, sunt foarte emotionante.

Cum a fost la Berlin, la ultimul show din turneul care promova albumul „Spirit”, stiind ca acum erai intr-un fel protagonist?

Stiam ca o sa ne intalnim cu Anton Corbijn, dar nu stiam cum o sa fie, oare ce o sa zic „Salut! Sunt un mare admirator” sau voi merge low profile. Si, da el a stat aproape de noi pe tot parcursul filmarilor la Berlin, foarte prietenos, foarte natural, degajat. Asta in sine a fost o experienta. La arena, am avut parte de micile beneficii ale unui invitat special: un tur facut de managerul lor, Jonathan Kessler, am urcat pe scena, am mers pe catwalk, foarte frumos,

In timpul concertului au stat tot timpul cu camerele pe langa noi desi eu credeam ca vor trage 2-3 scene dupa care ne vor lasa sa ne vedem de treaba. Iar asta m-a dus cu gandul la o scena din filmul 101 destul de cunoscuta intre fanii Depeche Mode. Acum 30 de ani, in timpul turneului Music for the masses au ales 6-7 fani, i-au pus intr-un autocar,cu destinatia Pasadena, California unde urma sa fie concertul final, si i-au filmat tot drumul. Printre altele sunt niste close-up-uri filmate cu o tipa care rateaza versurile. Si eu la asta ma gandeam, sa nu fiu ca tipa din 101, sa nu fiu ca tipa din 101. (rade)

„Tin minte ca in ’93 mi-a prezentat o oportunitate de a cumpara o caseta originala, iti dai seama in ’93 sa desfaci, sa vezi text, poze, toate alocatiile pe care le aveam pe stoc s-au dus. „

Cand ai ascultat prima data Depeche Mode, cum i-ai descoperit?

In ’90, la Radio Romania Actualitati, la emisiunea de dimineata. Tin minte si acum ca mergeam la scoala si era emisiunea de la 8 in care mai dadeau si alte muzici decat obisnuitele chestii, Metallica de exemplu.

Intr-o dimineata inainte sa plec la scoala au difuzat ori „World in my eyes” sau „Personal Jesus”, ceva de pe Violator, oricum. Dar bine ca am aflat si numele formatiei, l-au zis dupa ce s-a terminat melodia.

Ce clasa erai?

Hai sa ne gandim. Era in ’90, eu sunt nascut in ’79, a patra, a cincea, pe acolo. Dar marele meu noroc meu a fost ca in bloc cu mine era si prietenul meu Florin cu doi ani mai mare, care stia deja trupa. El a fost mentorul meu Depeche, era mult mai cunoscator, facea rost de tot felul de casete, le trageam la el. Tin minte ca in ’93 mi-a prezentat o oportunitate de a cumpara o caseta originala, iti dai seama in ’93 sa desfaci, sa vezi text, poze, toate alocatiile pe care le aveam pe stoc s-au dus.

Am luat caseta doar ca pe aia o rulam foarte rar, aveam un casetofon prost. Din cand in cand o mai desfaceam, ma mai uitam la ea. O am si acum.

Dupa aceea pe masura ce avansam pe scara timpului am inceput sa invat engleza si am descoperit o noua lume.  Intelegeam ce canta, chiar daca la un nivel primar. Stii cum era atunci revistele Bravo, Popcorn, baietii cu Depeche, fetele cu Vanilla Ice si New Kids on the Block. Si profesoara noastra de germana ne- a zis „ vreti fiecare sa traduca un articol despre formatia care-i place?”. Toata lumea venea cu traduceri, mai citeai lucruri noi, am si acum caietul.

Tin minte ca atunci tradusesem o chestie cum merg fanii la concert. Si ma gandeam, mamaaa, cum ar fi sa merg si eu o data.

Dar parintii tai ce ziceau? Ca sa-ti dai toate alocatiile pe o caseta…

Asta cu alocatiile n-au aflat-o… sau o sa afle cand vor vedea materialul. Dar da, evident ca se plangeau, da casetofonul mai incet, iar Depeche, ne-ai innebunit cu ei…

Dar vezi, acum o sa mearga la un film cu tine erou.

Cine ar fi crezut… si despre Depeche. Eu am mai aparut o data intr-un film, tot prin ’90 si un pic, un film a lui Radu Munteanu, Trahir, unde aveam un rol mic – copilul George. Eram dintre copiii care se juca cu actorul principal.  Din banii castigati atunci am fost cu mama mea la Dunarea si am mancat o pizza.

La primul concert Depeche Mode cand ai fost?

 In 2006, pe stadion la noi. A fost emotionant. Mi-am luat biletele foarte tarziu pentru ca n-am avut fonduri. Am terminat Geografie – Stiinta mediului si primul job serios a fost la Administratia Nationala de meteorologie, unde a fost fabulos din punct de vedere profesional, dar mai auster din punct de vedere financiar. Asa ca mi-am luat bilet foarte tarziu.

Concertul acela mi-l amintesc ca pe o suma de emotii. Era si fratele meu acolo, toti cei din copilarie, de la bloc, a fost excelent.

La primul concert in afara, tot in 2009, am fost din nou cu prietenul meu din copilarie, cu Florin, pe State de France, la Paris. Mi-a umplut inima de bucurie. Iar dupa asta am zis, hai, sa mai fac o chestie in toamna la concerte, sa-mi iau 5 bucati la rand. Oberhausen, Bremen, Mannheim, Hannover si Stuttgart.  Urma sa plec singur dar imi facusem un plan foarte detaliat pe zile, hosteluri, rezervari, tot ce trebuia.

Cu cateva zile inainte, am zis ca e cam lame asa sa ma duc singur, hai sa vad pe forumuri cam cum se misca treaba. Si am depistat pe forumul mare Depeche, un mesaj al unei tipe din Statele Unite, pe nume Karen catre toti calatorii spre Germania, daca vreti sa calatorim impreuna, asta-i lista mea de concerte. Exact cele 5 pe care le faceam si eu. Mi-a raspuns imediat cu cateva intrebari foarte directe, raspunsurile mele au fost, se pare, convingatoare, asa ca am trecut testul. Da, hai ne vedem la Oberhausen.

Mi-am anulat toate cazarile si am plecat direct spre necunoscut, prima oprire Oberhausen. In prima zi stiu ca am baut foarte multe beri si am discutat despre sistemul de votare american toata seara. Asta a fost prima discutie dupa ce am trecut de platitudinile de inceput. Si pornind de la intalnirea cu Karen s-a coagulat un intreg grup, iar pentru asta o sa-i fiu recunoscator toata viata.

 Karen nu e in film acum, nu?

 Nu, nu e. Ea e din Statele Unite, ne vedem doar la concerte, cateodata si la petreceri. I-am povestit si se bucura foarte mult pentru mine. Fara ea, realist vorbind, nu as fi ajuns in zona asta de comunitate sau, cel mai probabil, nu asa.

 Ce crezi ca va tine uniti pe voi in comunitatea asta?

 Dragostea pentru Depeche si modul in care se pozitioneaza fiecare fata de ea. Sunt oameni de varste diferite, de pregatiri diferite, pozitii sociale samd, dar fiecare are propriul mod personal si foarte intim in care se leaga de muzica, de versuri si, mai nou, de experientele impreuna. Si chestia asta formeaza liantul..

Ca sa faci o petrecere de sute de oameni de peste 40 de ani care vin din toata lumea…

Da, si gandeste-te ca in Germania in sezon nu ai doar una singura si sa zici ca ala este THE event, in Germania poti avea la fiecare doua weekenduri cate o petrecere mare. Eu merg de obicei in Hamburg o data pe an, la un eveniment pe nume „Party for the Masses”. Se tin la Markthalle, locul in care au cantat ei pentru prima oara in afara Angliei, si sunt niste chestii masive, ultima oara au fost 1500 de persoane.

In 1988 Anton Corbijn a realizat Strange, o serie de 5 videoclipuri, toate filmate in Super-8, alb-negru si foarte granulate . In doua dintre ele, Never let me down again si Behind the wheel, apare si un BMW Isetta. De cum am vazut-o am fost fascinat de buburuza pe 3 roti si mi-am zis ca la un moment mi-ar placea si mie o astfel de masina

Cum ai ajuns sa cumperi masina din videoclipul „Never let me down again”?

 Aaa, Isetta. Din pacate nu este exact acea masina dar este cu siguranta similara. In 1988 Anton Corbijn a realizat Strange, o serie de 5 videoclipuri, toate filmate in Super-8, alb-negru si foarte granulate . In doua dintre ele, Never let me down again si Behind the wheel, apare si un BMW Isetta. De cum am vazut-o am fost fascinat de buburuza pe 3 roti si mi-am zis ca la un moment mi-ar placea si mie o astfel de masina. De altfel imi plac lucrurile vechi si pe cat posibil analogice. Ca e vorba de aparate foto, ca-i vorba de aparatura audio, imi plac lucrurile frumoase. La fel si cu masina asta, doar ca de la vis si pana aici a durat destul de mult insa la un moment dat ca s-au aliniat planetele si intr-o buna zi i-am zis lui Andrei: am gasit-o! Acum este in sfarsit la Bucuresti si am strans toate aventurile ei intr-o mica pagina Facebook pe nume b153tta.

Dar daca te uiti acum inapoi la experienta ta legata de Depeche Mode, sunt 30 de ani de la momentul cand ai ascultat prima data. Cum ai defini aceasta experinta. Cand erai tu elev la scoala generala si ai ascultat DM pentru prima data nu cred ca te-ai fi gandit vreo clipa ca o sa-i cunosti pe baietii care canta si o sa fie luminile 100%  pe tine cu povestea ta, iar toata trupa sa-ti stie povestea.

Maximum ce imi imaginam era c-o sa merg sa ii vad la mai multe concerte. Iar dupa ce am fost la concertele respective, dupa ce am reusit sa-i vad la Royal Albert Hall, ma simteam implinit. Am cunoscut atata lume cu care am avut atat de multe care au condus la prietenii care o sa dainuiasca si dupa Depeche si care sunt deja mai presus de Depeche. M-am gandit intotdeauna ca am realizat deja personal si emotional mai mult decat imi imaginam vreodata.

Filmul a fost asa un dar al Universului pentru care tot ce am facut a fost sa imi reamintesc si sa scriu povestile din ultimii 10 ani, nu a fost vreo aplicatie speciala, interviu sau concurs.

La o privire mai ampla discutam despre un public matur majoritatea 40+, si pentru fiecare e un substrat mult mai profund in fiecare cantec. Iar povestile din film exact asta arata: ce inseamna Depeche Mode pentru fiecare dintre noi intr-un mod mult mai profund decat o enumerare statistica.

Prietenul tau din copilarie, Florin, merge sa vada filmul pe 21 noiembrie?

Da, da. El are un stil asa care aduce aminte foarte mult de umorul lui Dem Radulescu din seria BD. Mi-a spus ”Da, merg, ne mandrim cu tine, pentru un baiat din Berceni ai facut multe in viata”.

 In atatia ani, te-ai intalnit vreodata cu baietii de la Depeche Mode fata in fata?

Tin minte ca am stat odata 3-4 ore in fata unui hotel si si am asteptat sa ii vad. La un moment dat spuff au trecut si am zis really?! Asta e, gata, asta a fost tot?

Dar dupa faza cu autobuzul, la Sofia am stat in acelasi hotel cu ei A doua zi dupa concert, dimineata, nu mai era mai nimeni in hotel, toata lumea plecase in oras,  doar eu cu Andrei stateam pe acolo. Ne gandeam ce ghinion, am inceput cu stangul, suntem de abia la primul concert si uite cate s-au intamplat, ei lasa ca ne descurcam. La un moment dat apare Martin, singur. I-am zis, „bai, asta e momentul”, daca nu vorbim acum cu el, nu vom mai avea niciodata o asemenea sansa. Si ne-am dus, destul de timizi, bodyguarzii ne-au vazut ca mergem, s-au uitat urat la noi, dar ne-au lasat pana la urma. Martin si-a luat timp 5-10 minute sa stea cu noi, ne-am prezentat, i-am zis povestea cu autobuzul, ne-a intrebat daca suntem ok, cum ne-a placut concertul. Cinci minute chiar a vrut sa vorbeasca cu noi, dar dupa cand deja dadea semne ca ar vrea sa plece i-am zis…”stii, e cheesy, dar putem sa facem o poza cu tine”. A acceptam si am plecat, n-am mai abuzat de timpul lui.

Dupa discutia asta m-am gandit ca pentru mine ca simplu fan, interactiunea asta e maximum ce as fi putut spera. Acele 5 minute cat a stat de vorba cu noi.

Documentarul „Spirits in the Forest” poate fi vazut pe 21 noiembrie la Grand Cinema & More

  • envelope icon

Taguri:

4 comentarii la “(Exclusiv) Cristian Flueraru, fanul Depeche Mode a carui poveste o afla o lume intreaga in documentarul „Spirits in the forest”

  1. frumoasa poveste dar nimic de POWER OF DM,unde v-am facut copilaria fericita cu minim de posibilitati adunam 2000 de pers pe seara,si unde am facut putina educatie in muzica:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *