Skip to content

Eugen Jebeleanu, regizor: „Nu ma mai gandesc ca fac ceva militant sau incrancenat. Face parte din mine.”

Drama „Câmp de maci/Poppy Field”, in regia lui Eugen Jebeleanu, va fi prezentata in premiera mondiala la cea de-a 24-a editie a Festivalului International Tallinn Black Nights (PÖFF), din perioada 13 – 29 noiembrie 2020.

Realizat dupa un scenariu de Ioana Moraru, filmul prezinta o zi din viata lui Cristi (Conrad Mericoffer), un tânar jandarm din Bucuresti. In timpul unei vizite scurte a lui Hadi (Radouan Leflahi), barbatul cu care are o relatie la distanta, Cristi si colegii lui participa la o interventie intr-un cinematograf din centru, unde o serie de protestatari saboteaza proiectia unui film LGBTQ+. In mijlocul scandalului din cinema, o relatie pasagera din trecut cu un alt barbat revine in prezent, amenintându-i stabilitatea profesionala si personala.

Urban.ro a stat de vorba cu regizorul filmului, Eugen Jebeleanu, aflat la filmul lui de debut. In urma cu cateva saptamani, Eugen Jebeleanu a fost desemnat cel mai bun regizor pentru spectacolul de teatru „Itinerarii. Intr-o zi lumea se va schimba” in gala premiilor UNITER.

Mai e un film in Romania cu subiectul tau, fix de la cazul MTR, care e real. „5 minute” al lui Chisu. Voi sunteti doua personalitati total diferite, stiluri de viata total diferite, de ce crezi ca a fost atat de marcant acest subiect incat iata-l, este in doua filme romanesti, in conditiile in care se fac putine filme in Romania.

Intr-adevar si pe mine m-a surprins ca a facut un film pe acelasi subiect. Stiam, cred, si echipa lui si echipa mea de existenta celuilalt film, dar am mers mai departe fiindca, pana la urma, nu punea in pericol cu nimic niciunul dintre proiecte. In plus e foarte bine ca se fac mai multe filme pe astfel de subiecte. Eu inca nu am vazut filmul lor, dar sunt convins ca sunt doua perspective diferite.

Ce te-a marcat pe tine?

 La mine povestea a pornit de fapt de la propunerea lui Velvet Moraru, producatoarea filmului, care m-a sunat intr-o zi si mi-a propus sa citesc un scenariu. Era scenariul Ioanei, care la vremea respectiva se numea „Inauntru” si era pe subiectul filmului. De la prima lectura a scenariului m-a interesat subiectul tocmai pentru ca vorbeste despre oprirea proiectiei unui film in primul rand si ce repercursiuni are, ce a produs interventia asta a oamenilor de la MTR in cinemaul romanesc. M-a interesat si subiectul legat de jandarmul homosexual care traieste cu dificulate echilibrul asta intre viata personala si profesionala si ce alege sa ascunda sau sa spuna, sa arate despre el in mediul de lucru. Deci nu stiu ce ne-a interesat pe amandoi, probabil ca si pe el tot asta, fapt ca e totusi aberant si nedrept si de neacceptat ca un film, pe orice subiect, sa fie oprit de niste oameni; este inacceptabil.

Dar tu voiai sa faci regie de film pana la momentul asta? Adica era in plan sau ti s-a dat scenariul si ai zis..

Nu era in plan. Mi-as fi dorit la un moment dat sa fac dar nu era un proiect planificat. Cand am primit apelului lui Velvet am accepat spunandu-i ca eu nu am facut nici macar un scurtmetraj si ca ne aventuram si ne bagam intr-un proiect cu totul nou, si intr-o lume cu totul noua pentru mine. Dar a avut incredere si a vrut. Eu cred ca asta a fost si miza si scopul ei: sa invite un regizor care sa nu fie din industria cinematografica si sa vina cu o alta viziune probabil asupra felului de a face film in Romania. Probabil, asta ma gandesc eu, nu am intrebat-o.

 Ai avut emotii?

 Evident. In prima faza cand mi-a zis de film eu am crezut ca m-a sunat sa-mi propuna sa joc. Si dupa-aia mi-a zis ca : « nu, eu vreau de fapt ca tu sa faci filmul ». A, ok, bine, extraordinar, excelent, nu stiu, n-am mai facut. Si mi-a zis sa stau linistit ca o sa am o echipa suficient de profi.

Adevarul este ca ti-a dat o echipa foarte buna. La imagine este Marius Panduru, si la montaj e Catalin Cristutiu, adica ti-a dat varfurile.

 Da, da, clar. Pai asta a fost cumva sansa mea la proiectul asta. La inceput am avut emotii, pe urma au trecut pentru ca am avut timp sa pregatim totul, m-am inteles foarte bine cu Marius Panduru. Am avut-o pe Velica (n.red. scenograf si director de costume, Velica Panduru) cu mine, ceea ce facea cumva sa nu ma simt cu totul instrainat de colaboratorii mei din teatru. Cu Ioana Moraru, scenarista filmului s-a legat un dialog foarte creativ si o complicitate aparte, dezvoltam impreuna filmul, zi dupa zi. Si am avut libertatea de a alege actorii pe care i-am dorit, cu unii dintre ei mai lucrasem iar asta a fost cumva o continuitate a colaborarii noastre, nu eram total strain.

Apropo de distributie, ai facut casting? Sau, citind scenariul, direct ai facut proiectie pe cate un actor? 

Am facut casting, dar am preferat sa chem eu actorii la casting. Adica in afara de cei care fac figuratie sau au roluri foarte mici si care au fost adusi prin intermediul unei agentii de casting, in rest pe rolurile mari am preferat eu sa-i chem eu stiind totusi suficient de bine actorii din Romania si m-am interesat cam peste tot astfel incat sa proiectezcine s-ar potrivi pe ce rol. Am chemat nu mai stiu cati actori la casting dar oricum destui. Si pe rolul principal, Conrad, da. Nu-l aveam pe Conrad in minte la inceput, aveam pe altcineva si, nu stiu de ce, pur si simplu uitasem de el, sa zic asa, n-am mai lucrat in ultima vreme impreuna si nu mi-a venit in minte imediat. Si la un moment dat cand am avut niste probleme cu actorul care trebuia sa joace, de program, de alte filmari,  mi-am zis, mai, dar de ce nu il chem pe Conrad totusi la casting. A venit si a fost foarte bun. Mi-a fost clar. La rolul principal n-am avut prea multe variante. La ceilalti da, oricum conta si in functie de cine e in rolul principal cine sunt ceilalti, mai ales iubitul lui si sora sa. Ma bucur foarte mult ca am luat-o pe Cendana (n. red Cendana Trifan), care a fost colega cu mine.

Te-a refuzat cineva fiind subiectul atat de controversat? Stiu, traiesti in Franta dar te mai intorci in Romania. In continuare in Romania, numai faptul ca s-a intamplat acest eveniment la MTR, intr-o institutie a statului roman, suntem inca suficient sau nefericit de retrograzi.

Am avut o experienta, am avut la casting o actrita care cred ca n-a inteles care e mesajul filmului meu si probabil se gandea ca sunt de acord cu cei care au oprit filmul si mi-a vorbit de « dictatura minoritatilor » si am zis « ok, doamna cred ca mai bine nu », chiar daca venise pentru un rol tocmai de protestatar, dar in final am luat-o pe Papi (n.red. Mihaela Sarbu) pe rolul ala. Asta a fost una din experiente. Si un actor, intr-adevar, pe care il alesesem deja pe unul din roluri a refuzat dar nu stiu de ce, n-am vorbit cu el, a raspuns doar tipului care se ocupa de organizare, de casting si de programe ca a citit scenariul si nu poate sa faca filmul sau nu vrea sau nu are timp, nu stiu ce motiv a zis ca argument, dar eu cred ca a fost si din cauza subiectului.

M-au influentat cei 10 ani petrecuti in Franta, relatia mea cu Yann, proiectele pe care le-am facut aici, adica a devenit o chestie atat de organica pentru mine ca nici nu ma mai gandesc neparat ca fac ceva, cum ziceai si tu, militant sau incrancenat. Face parte din mine.

 Pentru ca traiesti in Franta mi se pare ca esti mult mai relaxat decat multi dintre colegii tai de generatie si ca nu esti militantist agresiv – dar ai toate spectacolele cu subiecte sociale si transmit un mesaj. Pe de alta parte, stii sa punctezi foarte bine, cum a fost la UNITER, cand ai ceva de zis in audienta super mare, acolo zici. Cat din educatia din Franta s-a pus asupra ta de ai aceasta directie de a nu fi agresiv, dar a spune lucrurilor pe nume cand trebuie

Pai da, nu stiu, cu siguranta faptul ca stau aici de 10 ani a influentat discursul meu si felul in care ma raportez la subiectele astea pe care le abordez, vulnerabile si sensibile si inca tabu cumva, inca neasumate, nespuse. M-au influentat cei 10 ani petrecuti in Franta, relatia mea cu Yann, proiectele pe care le-am facut aici, adica a devenit o chestie atat de organica pentru mine ca nici nu ma mai gandesc neparat ca fac ceva, cum ziceai si tu, militant sau incrancenat. Face parte din mine.

 Acum ascultandu-te ma gandeam la „Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba” (spectacol de teatru premiat la UNITER) care era foarte vulnerabil pentru oamenii aceia de pe scena. Cum i-ai convins sa zica si din viata lor?

A venit atat de natural la un moment dat ce s-a intamplat. Noi am facut o prima saptamana de lucru in care nu aveam niciun text si am plecat de la un chestionar pe care Yann Verburgh, autorul textului, l-a dat actorilor. Alesesem actorii inainte ca orice text sa existe si am facut o saptamana de exercitii, improvizatii, un fel de laborator in care ne-am jucat foarte mult pe ceea ce ei raspunsesera la chestionarul lui Yann: ce isi doresc sa joace, ce cred ei ca mai are sens sa aducem astazi in teatru si ce manifest au, ma rog, intrebari destul de personale si, in acelasi timp, din perspectiva lor de actori. Iar pe urma, Yann a scris o bucata din text in urmatoarele luni, iar cand ne-am intalnit exista deja monologul Ilincai, care era cumva nucleul in momentul acela al textului lui Yann. Si ascultand monologul Ilincai si eu si ceilalti actori am avut dorinta asta de a aduce mai mult intim in text, in spectacol, marturii personale eu nuam fortat nimic si nu am cautat sa fac ceva impotriva lor. Vulnerabilitatea asta pe care ei au expus-o in „Itinerarii” a fost din dorinta noastra comuna. Evident ca dupa-aia impreuna cu Yann am trasat un fir narativ si un concept regizoral care sa poata sa lege toate povestile in asa fel incat sa aiba o coerenta, dar da, s-a nascut si a aparut totul foarte natural.

La o repetitie de teatru pe un text care nu te priveste de acum 100 de ani, tot se creeaza o emotie si o tensiune pe secvente super vulnerabile. Ca asta e meseria actorului, sa se creeze, sa stie sa creeze acest lucru, aceasta tensiune. Dar acum cand ei ziceau din viata lor era rana in carne vie.

Da. Imi aduc aminte cum a fost cand a zis Clemence, actrita din final, prima data monologul ei despre absenta tatalui in viata ei. Eram termitati toti. Radouan stiu ca a iesit din sala pentru ca l-a apucat plansul, nu mai putea. S-a si creat un fel de coeziune si faptul ca fiecare contribuia la aceste vulnerabilitati pe cord deschis, cumva a si creat o stare de atentie si de protectie unul fata de celalalt. Adica eram destul de, cum sa zic, da, atenti unii cu altii, tocmai pentru ca se calca pe niste terenuri sensibile si atunci s-a lucrat cu foarte mare precautie. Dar au fost momente extrem de puternice, emotional vorbind.

Eu incercam sa fac in asa fel si am insistat foarte mult in lucrul cu actorii pe textul asta, incat chiar daca sunt povestile lor, sa nu se duca niciodata in lamentatie si sa nu se lase impresionati de propriile lor povesti, emotionati. Adica sa nu devina proprii lor spectatori cumva pentru ca nu voiam sa cadem intr-o zona de „plangere de mila” ci sa aiba distanta necesara incat sa vorbeasca despre povestile lor dar cu o liniste cumva in ei.

Revenind la film. Genul asta de emotie si de vulnerabilitate l- ai simtit si pe set la filmare?

 Am simtit-o, da, am simtit-o. Evident, Conrad a fost extraordinar cap coada, adica exemplar.

 A fost o filmare de noapte in duba jandarmeriei in care trebuia sa tragem cateva secunde cu Conrad pe liniste sa avem pentru montaj ce alterna intre ceilalti si el. Si cum filmam pe pelicula, totul era destul de responsabil. Si atat de strans era cadrul pe Conrad, si atat de mult m-am dus cu el, m-am cufundat in privirea lui si in capul lui si mi-am facut propriul meu monolog interior prin imaginea lui ca am lasat toata rola de pelicula 10 minute pe liniste numai cu el. Asta a fost momentul in care eu m-am intalnit cumva cu personajul si cu el. Chiar daca dupa aceea am zis „aoleu ce am facut” si toata lumea mi-a zis, Eugen tu ai lasat rola pana la capat, adica e mult. Dar mi-a facut bine. Pe mine m-a ajutat sa ma acordez cu el si sa pot sa fiu in momentul ala in mintea lui, sa ma las sa ma pierd in privirea lui cumva. Deci asta a fost un moment emotionant dar mai mult egoist intr-un fel. Iar altfel, foarte emotionant a fost cand am filmat scandalul de la cinema. Pentru ca erau peste 100 de oameni.

Ai filmat chiar la MTR?

Nu, am filmat la Cinema Studio. Cand am tras prima dubla eram cu pielea de gaina toti. Marius a facut o treaba extraordinara pentru ca e un cadru-secventa de aproape 7-8 minute iar tensiunea era enorma pentru ca atat de tare s-au implicat actorii cat si cei de la figuratie care se luasera la cearta pe bune incat se crease o atmosfera de cine-verite asa, era mai mult adevar decat fictiune. Da, asta a fost emotionant; simteam ca am atins conflictul acela pe care il cautam ca sa fim cat mai aproape de ce s-a intamplat realmente acolo.

 Cand o sa ajunga filmul la noi?

Nu stim inca pentru ca asteptam sa vedem cum evolueaza situatia. Cu siguranta nu anul asta, pentru ca oricum acum il scoatem in noiembrie la Tallinn, insa anul viitor cu siguranta.

Citește în continuare