Skip to content

Fragment carte: Hannah Jewell, 100 de femei afurisite. O istorie

La editura Nemira, in noua colectie Orion, a aparut o carte pe care ar trebui sa o citeasca doamnele alaturi de fetele lor: Hannah Jewell, 100 de femei afurisite. O istorie

Cartea contine portretele a 100 de femei care au scris istoria si care nu au lasat absolut nimic sa le stea in cale. Femeile din aceasta carte au fost considerate prea afurisite pentru vremea lor si foarte indepartate de modelul pe care-l prezenta istoria cand vorbea despre femeile care conteaza.

Autoarea cartii spune despre colectia sa de portrete „„Adesea, când se povesteste despre femei din istorie, vietile acestora sunt relatate in asa fel incât sa para cât mai putin afurisite. De parca si-ar fi petrecut timpul pe Pamânt aruncând ocheade triste, dar frumoase, direct spre un viitor stralucit si dojenindu-i calm pe cei care voiau sa le impiedice sa-si atinga scopurile.

Ei bine, in viata nu e si n-a fost niciodata asa. Nu exista oameni care sa fie nobili fara de pata. Când auziti povestea unei femei care a dus o viata 100% pura si buna, probabil va lipsesc cele mai bune bucati din poveste. Cele date naibii.”

Hannah Jewell e video-jurnalista la Washington Post pentru pop culture, politica si divertisment. A lucrat la BuzzFeed UK, unde s-a remarcat prin articolele despre gen si satira la adresa politicii britanice si americane.

A crescut in California si a facut un masterat la UC Berkley in studiul Orientului Mijlociu, apoi s-a mutat in Marea Britanie unde a urmat o specializare in Relatii si Politici Internationale la Cambridge.

In 100 de femei afurisite, Hannah Jewell combina pregatirea ei in politica si istorie cu pasiunea pentru internet, scriind despre femei exceptionale din trecut intr-un stil accesibil, hilar, cu un limbaj pe alocuri colorat.

Dacă ați auzit doar unul dintre cântecele artistei sud-africane Miriam Makeba, acela probabil e marele ei hit Pata Pata, lansat în 1967. „E un cântec fără niciun înțeles”, a explicat râzând la un interviu. „Pentru că e despre un dans. Un dans numit Pata Pata… Aș fi preferat ca alt cântec să ajungă mai popular decât Pata Pata. Însă oamenii aleg ce vor ei.”

Muzica lui Miriam era, într-adevăr, mult mai semnificativă decât hitul distractiv Pata Pata, atât de semnificativă încât era considerată periculoasă de către guvernul apartheid sud-african și a fost interzisă, iar Miriam și-a petrecut mare parte din viață în exil.

Miriam s-a născut în 1932, la Johannesburg. Tatăl ei a murit când era tânără, așa că a trebuit să-și caute să lucreze ca servitoare, în timp ce mama ei lucra pentru o familie de albi și era nevoită să locuiască departe de copii. Începuturile lui Miriam au fost dure, fiindcă s-a confruntat cu top trei chestii depresive: apartheid, un soț groaznic și un cancer la sân, dar talentul ei de cântăreață avea să îi aducă celebritatea internațională. Marele ei succes a venit în anii 1950, când a cântat cu mai multe trupe, inclusiv cu una formată doar din femei, The Skylarks. A fost recunoscută internațional când a cântat două melodii într-un film anti-apartheid din 1959, numit Vino înapoi, Africa (Come back, Africa), care a trebuit filmat în secret și scos pe furiș din țară de către producător, Lionel Rogosin. Deși artiștii de culoare nu aveau voie să călătorească în afara Africii de Sud, Lionel a mituit niște oficiali ca să-l lase să o aducă pe Miriam la premiera filmului de la Veneția, în 1960. Acel film a lansat-o pe Miriam spre celebritate. A pornit într-un turneu prin Europa și America și s-a mutat la New York, unde a fost luată sub aripa sa de cântărețul Harry Belafonte.

Muzica ei, combinație între jazzul american și stilurile sud-africane, a fost un mare hit. Miriam cânta despre dragoste și despărțiri, dar mai cânta și despre realitatea brutală de a fi negru sud-african. Avea un zâmbet larg și era fermecătoare, cânta cu o voce clară, care-ți oprea inima și în care tremura un vibrato delicat ce dădea o emoție profundă cântecelor sale. Lucrurile îi mergeau bine în carieră, când Miriam a primit vestea devastatoare că mama ei a murit. A vrut să se întoarcă imediat în Africa de Sud ca să participe la înmormântare, dar a descoperit că guvernul sud-african îi revocase pașaportul și nu putea să se întoarcă. Exilul a ținut câteva decenii, după cum i-a povestit îndurerată autorului Hank Bordowitz:

Mereu am vrut să plec de acasă. Nu am știut că mă vor împiedica să mă întorc. Poate, dac-aș fi știut, nu aș mai fi plecat. E dureros să fii departe de tot ce ai știut vreodată. Nimeni nu poate cunoaște durerea exilului până nu ajunge în exil. Oriunde te duci, sunt momente când oamenii dau dovadă de bunătate și dragoste, și sunt momente când îți dau de înțeles că ești cu ei, dar nu ești una dintre ei. Și atunci, doare.

În New York, celebritatea lui Miriam a continuat să crească după ce le-a cunoscut pe unele dintre cele mai mari staruri muzicale americane, precum Louis Armstrong, Marlon Brando, Sidney Poitier și Ray Charles. După exil a început să accentueze și mai mult mesajul politic în arta ei, deși ea nu așa ar spune: „Eu nu cânt despre politică”, spunea, „cânt numai despre adevăr”. Cât a trăit în America, a criticat și segregarea de acolo, corelând-o cu ce se petrecea acasă. „Nu era vreo mare diferență în America. Era o țară care abolise sclavia, dar avea un apartheid în felul ei”. Când un reporter a rugat-o să compare cele două țări, a explicat că „singura diferență între Africa de Sud și America e una subțire. Africa de Sud recunoaște ce este.”

În anii 1960, Miriam a depus mărturie de mai multe ori în fața Națiunilor Unite despre realitățile apartheidului sud-african. A vorbit despre Masacrul de la Sharpeville, din 1960, când poliția a deschis focul împotriva a mii de protestatari anti-apartheid. A criticat fățiș încarcerarea în masă a activiștilor precum Lillian Ngoyi sau Nelson Mandela și a spus „Țara mea s-a transformat într-o uriașă închisoare”. A mai spus la ONU că Africa de Sud ar trebui sancționată economic și supusă unui embargo pe muniție. Iar pentru asta, Africa de Sud i-a retras cetățenia cu totul, lăsând-o fără stat. Fiind, însă, deja o celebritate internațională, i s-au oferit pașapoarte și cetățenii de onoare peste tot în lume.

Guvernul SUA nu o prea avea la inimă. Miriam s-a măritat cu liderul Black Panthers, Stokely Carmichael, în 1968, îndepărtându-și publicul alb, care îi asculta muzica „autentic” africană numai ca să se poată lăuda că ascultă așa ceva. Publicul ei alb i-a întors spatele, radiourile nu i-au mai difuzat muzica, iar guvernul SUA a început s-o spioneze. Când ea și soțul ei au ieșit din țară, i s-a interzis din nou să se întoarcă, de data asta în SUA, care i-au revocat viza. Cuplul s-a mutat în Guineea, unde au rămas 15 ani.

Exilată mai întâi de Africa de Sud, apoi de SUA, Miriam a pornit în turneu prin Europa prin Africa, devenind tot mai faimoasă și tot mai critică la adresa celor două țări. SUA au început să cenzureze aspectele politice din concertele ei date la televizor, iar în Africa de Sud era interzisă cu totul. Cu cât SUA și Africa de Sud încercau s-o rănească, cu atât Miriam devenea mai critică, mai activistă și mai sinceră, și cu atât mai populară ajungea muzica ei în întreaga lume. A ajuns să fie numită „Mama Africa”.

Când sistemul apartheid a început să se fărâmițeze, Miriam a putut, în sfârșit, să se întoarcă în Africa de Sud, în 1990, la câteva luni după ce Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare. Primul loc unde s-a dus a fost mormântul mamei sale, unde a putut finalmente să stea să plângă, după atâtea decenii.

Miriam a continuat să facă spectacole și să cânte până la moartea ei, în 2008, când s-a prăbușit, la scurt timp după un show vesel, în Italia, la 76 de ani. Mandela a descris așa impactul pe care l-a avut ea asupra negrilor sud-africani care trăiau sub opresiunea apartheidului: „Muzica ei a insuflat un sentiment puternic de speranță în noi toți”. Se pare că, totuși, nu poți să interzici muzica cuiva în țara ta. Oamenii vor găsi mereu o cale să asculte cântecele pe care guvernul nu vrea să le audă – mai ales când acestea sunt frumoase, plăcute și populare ca ale lui Miriam Makeba.

Citește în continuare