“Nu puţine cărţi din Asia Orientală, unele vechi de peste 2.500 de ani, au reușit să dăinuie până în ziua de azi. Revoluţiile culturale care au însoţit instaurarea unor regimuri totalitare nu au putut să le facă să dispară de pe faţa pământului, așa cum au făcut talibanii cu cei doi Buddha din Bamiyan. Faptul că avem încă sub ochi mărturia trecutului se datorează cărţilor clasice din care au fost selectate poveștile aflate în acest volum. Graţie lor, putem sta de vorbă cu spiritul oamenilor care au trăit în acea parte a lumii cu sute și mii de ani în urmă. Și lucrul acesta are de ce să ne umple de emoţie. Căci ei sunt, cu o vorbă faimoasă, „inimile moarte care bat pentru cei vii“.

Cea mai mare parte din povestirile volumului de faţă provin în mod firesc din China. Spun „firesc“ deoarece cultura clasică a Extremului Orient s-a născut în China, radiind peste toate ţările din jur cu o intensitate copleșitoare, de la Vietnam (până și numele acestei ţări provine din chineză, însemnând „ţinutul de la sud de Yue“, Yue fiind un vechi stat din sudul Chinei), la Mongolia, la Coreea, la Japonia. Pentru Asia de Est, China a fost în bună măsură ceea ce a fost Imperiul Roman pentru Occident.

[…]

Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.” Ștefan Liiceanu

Ștefan  Liiceanu  a  trăit  în  Japonia  aproape  20  de  ani.  Pe  lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit  la  University  of  Tokyo  un  master,  cu  specializare  în  budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi (www.takumi.ro).

Arcașul fără arc. Poveşti, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu a apărut la editura Humanitas si poate fi cumpărată de aici.

Secretele meseriei

秘術

Trăia odată un hoţ foarte viclean și nespus de înzestrat pentru ocupaţia lui. Era un hoţ atât de priceput, încât, deși furase ani și ani de zile, nici măcar o dată nu fusese prins. Ajuns la o vârstă respectabilă, s-a lăsat de meserie, alegând să trăiască o viaţă liniștită. Hoţul acesta avea un fiu care era ros de gândul că ar fi mare păcat să nu înveţe secretele meseriei de la tatăl său și să lase arta furatului să se piardă după o singură generaţie. Așa că, zi de zi, fiul își bătea tatăl la cap să-l înveţe secretele meseriei. Dar tatăl lui răspundea mereu la fel: „Nu am ce să te învăţ. Doar o faci, și gata!“

Într-o seară, fiul hoţului s-a furișat în casa unui bogătaș cu gândul să fure cu măiestria tatălui său. Tânărul hoţ a remarcat că bogătașul era încă treaz, așa că a decis să se ascundă pe moment și să aștepte. S-a uitat în jur și a văzut un cufăr mare de haine, care, ce noroc!, nu era încuiat. S-a vârât de îndată în cufăr și s-a pus pe așteptat. După o vreme, bogătașul a hotărât să se culce, dar în drum spre odaia de odihnă a observat că uitase să încuie cufărul de haine, așa că l-a încuiat, a stins luminile din casă și s-a retras în pat. Casa s-a cufundat într-o liniște deplină. Fiul hoţului se tot gândea ce-ar putea face să iasă din belea, însă nu-i venea în minte nici o soluţie.

Orele curgeau una după alta, a trecut și miezul nopţii, și tânărul hoţ era deja disperat, simţindu-se ca un animal prins în capcană. În cele din urmă, i-a venit o idee. A început să zgârie pereţii de lemn ai cufărului cu unghiile, imitând zgomotul pe care l-ar fi făcut un șobolan. A tot zgâriat, până când bogătașul s-a trezit din somn. „Aoleu, a intrat un șobolan în cufărul de haine, o să-mi distrugă preţioasele veșminte!“ s-a gândit bogătașul și s-a dus în grabă să deschidă cufărul. Profitând de întuneric și de panica ce-l cuprinsese pe stăpânul casei, fiul hoţului s-a strecurat din cufăr fără a se face simţit și a dispărut în bezna nopţii.

Ajuns acasă, cu inima bătându-i de să-i iasă din piept, tânărul hoţ s-a repezit la tatăl lui și i-a povestit întâmplarea, apoi a adăugat pe un ton mânios:

― Am fost la un pas de moarte pentru că n-ai vrut să mă înveţi secretele meseriei! Te-am rugat de atâtea ori, dar niciodată nu ai binevoit să mă înveţi! Oare îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă gândeam să imit zgomotul unui șobolan? Mai mult ca sigur acum mă aflam deja în faţa judecătorului, care îmi dădea pedeapsa capitală!

Tatăl, cu un aer senin, și-a privit fiul și i-a răspuns:

― Bravo, bravo, te-ai descurcat excelent! Vezi, chiar nu am nimic să te învăț.

Cea mai bună bucată

 盤山精底肉

Într-o zi, călugărul zen Panshan Baoji* a plecat de la templul  său  cu  bolul  de  orez  pentru  a  cerși  mâncare  prin  satul apropiat, un obicei răspândit printre cei din această ramură a budismului. Panshan a trecut pe lângă taraba unui măcelar și a văzut un client care voia să cumpere niște carne. Acesta i-a spus măcelarului: ― Taie-mi, te rog, cea mai bună bucată de carne.

Măcelarul a lăsat cuţitul jos, s-a uitat la client și i-a răspuns:

― Stimate domn, fiecare bucată e cea mai bună!

Auzind aceste cuvinte, Panshan a fost iluminat.

Maimuţele și ghindele

În regatul Song* trăia un crescător de maimuţe. Dragostea lui pentru aceste animale era nemărginită, iar ele vieţuiau fericite laolaltă, bucurându-se zi de zi de îngrijirea atentă a stăpânului lor. Se pare că crescătorul de maimuţe era atât de apropiat de animalele lui, încât oricând era capabil să le ghicească dispoziţia. Maimuţele, la rândul lor, erau foarte atașate de stăpânul lor și deseori puteau și ele să-i ghicească sentimentele.

Atât de departe a mers crescătorul de maimuţe în grija lui faţă de iubitele sale animale, încât a ajuns să-și dea afară din casă toţi membrii familiei, și astfel, având mai puţine guri de hrănit, i-a rămas mai multă hrană pentru maimuţe. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul a trecut, crescătorul de maimuţe a sărăcit, căci cheltuia din ce în ce mai mulţi bani pentru întreţinerea maimuţelor, devenite tot mai numeroase.

Curând și-a dat seama că, în lipsa banilor, era nevoit să reducă porţiile de mâncare ale maimuţelor. Totuși, se întreba el cu teamă, fiind silit să facă asta, oare nu cumva maimuţele nu-l vor mai iubi la fel de mult? Oare nu cumva dându-le mai puţină hrană se vor îndepărta de el? Frământat de aceste gânduri și căutând din greu o soluţie, în cele din urmă el a decis să recurgă la un șiretlic.

Așadar a chemat maimuţele și le-a spus:

― Mă gândesc să vă dau fiecăreia câte trei ghinde dimineaţa și patru seara. Ce părere aveţi?

Auzind vorbele stăpânului, de îndată maimuţele s-au supărat nevoie mare și au început să facă tărăboi. Prevăzând această reacţie, crescătorul de maimuţe a venit degrabă cu o altă propunere:

― Atunci ce-aţi zice dacă v-aș da fiecăreia patru ghinde dimineaţa și trei seara?Imediat maimuţele s-au liniștit și au început să danseze de fericire.

Precum în această poveste, omul superior* știe să mânuiască mulţimea slabă de înger, așa cum crescătorul a știut să le facă pe maimuţe când supărate, când fericite promiţându-le, de fapt, același lucru.