Skip to content

Fragment carte: Astfel de lucruri mărunte de Claire Keegan. Ecranizarea acestei carti, cu Cillian Murphy protagonist, a deschis saptamana trecuta Festivalul de film de la Berlin

Festivalul de film de la Berlin s-a deschis in acest an cu ecranizarea  cartii Astfel de lucruri mărunte de Claire Keegan, filmul omonim avandu-i in rolurile principale pe Cillian Murphy, Zara Devlin, Emily Watson, Eileen Walsh and Michelle Fairley,  fiind regizat de Tim Mielants.

 Suntem în anul 1985 și se anunță o iarnă foarte grea. Într-un oraș nenumit din Irlanda, Bill Furlong, negustor de lemn și cărbune, se pregătește de Crăciun, perioada cea mai aglomerată pentru el. Într-o dimineață, în timp ce transportă o încărcătură la una dintre mănăstirile din afara orașului, face o descoperire care-l împinge să se confrunte cu trecutul și cu forțele tăcute ce controlează orașul și viața locuitorilor săi. Devenit la scurt timp de la apariție bestseller pe ambele maluri ale Atlanticului, Astfel de lucruri mărunte este primul roman al lui Claire Keegan, scriitoare cunoscută până acum pentru proza ei scurtă.

Cartea a aparut in Colecția „Anansi. World Fiction”, Editura Pandora M, in traducerea Iulia Anania si o gasiti aici precum si in librarii.


Scriitoarea irlandeză Claire Keegan (n. 1968) este cunoscută pentru povestirile sale publicate de-a lungul timpului în The New YorkerThe Paris Review sau Granta. Prima ei antologie de povestiri, Antarctica (1999), a câștigat Rooney Prize for Irish Literature și William Trevor Prize. A doua, Walk the Blue Fields, a apărut în 2007. Nuvela ei, Foster (în pregătire în seria Anansi. Contemporan), a fost publicată de Faber and Faber în 2010 și a devenit bestseller internațional, fiind adaptată pentru marele ecran în 2022 sub titlul The Quiet Girl.

FRAGMENT Astfel de lucruri mărunte de Claire Keegan

Furlong continuă să meargă încordat, gândindu‐se la fata din Dublin care îi ceruse să o aducă aici ca să se poată îneca și la felul în care o refuzase; la felul cum rătăcise după aceea pe drumurile lăturalnice și la bătrânul ciudat care tăia scaieții prin ceață în seara aceea, cu țapul, la ce spusese despre cum drumul avea să îl ducă oriunde voia să meargă.

Când ajunse pe celălalt mal al râului, continuă să urce dealul, trecând pe lângă alte feluri de case cu lumâ‐ nări aprinse și crăciunițe frumoase, roșii, în camerele din față, case la care nu se uitase niciodată mai înainte altfel decât din exteriorul ușii din spate. Într‐una dintre ele un băiețel purtând sacou era așezat la un pian, în timp ce o femeie îmbrăcată minunat și care ținea un pahar cu picior înalt stătea în picioare lângă el, ascultând. În altă casă, un bărbat care părea îngrijorat era aplecat peste un birou, notând lucruri ca și cum ar fi făcut calcule dificile, străduindu‐se să facă un bilanț în catastife. Într‐o alta, un băiețel suit pe un căluț‐balansoar călărea pe un covor pu‐ fos de lână. O fată așezată pe o canapea de catifea era în uniforma de la St. Margaret, iar Furlong se minună că o poartă în afara zilelor de școală, dar poate că se întorsese de la repetițiile cu corul.

Își continuă urcușul dealului, dincolo de zona ca‐ selor luminate și a felinarelor de pe stradă. Când ajunse în întuneric și liniște, coti pe lângă exteriorul mănăstirii, măsurând din priviri locul. Zidurile uriașe, înalte ce în‐ conjurau tot spatele incintei erau în plus acoperite cu sticlă spartă în partea superioară, încă vizibilă, ici‐colo, sub zăpadă. Nu se vedea înăuntru, iar ferestrele de la al treilea nivel erau înnegrite și aveau grilaje de oțel. Continuă să meargă, simțindu‐se nu foarte diferit de un animal nocturn la pândă și vânătoare, cu un fior similar excitării alergându‐i prin vene. Când dădu colțul, se trezi față în față cu o pisică neagră ce mânca din stârvul unei ciori, lingându‐și botul. Când îl văzu, îngheță, apoi o zbughi prin gardul viu.

Când făcu cale întoarsă spre intrarea principală, tre‐ când de porțile deschise și urcând pe alee, tisele și arbuștii veșnic verzi îi apăreau drăguțe ca într‐o fotografie, exact cum spunea lumea, cu tufele de ilex având fructe. Nu era decât un singur șir de urme de pași în zăpadă, îndrep‐ tându‐se pierit în direcția opusă, iar Furlong ajunse la ușa principală și trecu de ea fără să întâlnească pe nimeni. Când ocoli timpanul lateral al clădirii și se îndreptă spre ușa magaziei de cărbuni, nevoia de a o deschide îl părăsi în chip bizar, înainte să revină la fel de rapid, și atunci trase de zăvor, o strigă pe nume și i‐l spuse pe al său. Își imaginase, în timp ce era la frizer, că ușa sau avea să fie încuiată acum, sau că ea, Doamne ajută, avea să nu se afle acolo, ori că avea să fie nevoit să o care o parte din drum și se întrebase cum avea să se descurce, dacă ar fi făcut‐o, sau ce ar fi făcut, sau dacă barem ar fi făcut ceva, sau dacă măcar ar fi venit aici — însă totul era exact așa cum se temuse, deși fata, de data asta, acceptă haina și păru bucuroasă să se reazeme de el pe când o conducea afară.

— O să vii acasă cu mine, Sarah.

O ajută cu destulă ușurință să meargă de‐a lungul aleii din față și în josul dealului, pe lângă casele luxoase și apoi peste pod. În timp ce treceau râul, privirea îi căzu din nou asupra apei negre ca berea, ce curgea întunecată la vale — și o parte din el invidie felul în care râul își știa cursul, cât de ușor își urma apa calea sa incorigibilă, atât de liberă, către largul mării. Aerul era mai tăios acum, că nu avea haina; își simți instinctul de supraviețuire și cura‐ jul luptând unul cu celălalt și se gândi, încă o dată, să ducă fata la casa preotului — dar de mai multe ori deja mintea i‐o luase înainte, îl întâmpinase acolo și decisese că preoții știau deja. Doar doamna Kehoe măcar atât îi spusese.

Sunt în cârdășie.

Pe când mergeau, Furlong întâlni oameni pe care îi cunoștea și cu care făcuse afaceri în cea mai mare parte a vieții lui, iar cei mai mulți dintre ei se opreau bucuroși să îi vorbească până ce, privind în jos, vedeau picioarele goale și negre și își dădeau seama că fata care se afla cu el nu era una de‐ale lui. Unii atunci îi evitau ori vorbeau ciudat ori îi urau politicos Crăciun fericit și‐și vedeau de drum. O femeie mai în vârstă care ieșise să plimbe un terrier cu o lesă lungă îl înfruntă, întrebându‐l cine e fata și dacă nu e una din alea de la spălătorie. La un alt mo‐ ment dat, un băiețel se uită la picioarele lui Sarah, râse și‐i zise că‐i murdară înainte ca tatăl lui să îl smucească de mână și să îi spună să tacă din gură. Domnișoara Kenny, purtând haine vechi în care el nu o mai văzuse și duhnind a băutură, se opri și îl întrebă ce face cu o copilă afară în zăpadă fără încălțări, presupunând că Sarah e una din fetele lui, apoi își văzu de drum. Niciuna dintre persoanele pe care le întâlniră nu i se adresă lui Sarah și nici pe el nu îl întrebă unde o duce. Nesimțindu‐se aproape deloc obligat să spună mai multe sau să explice, Furlong liniști lucrurile cum se pricepu mai bine și își continuă drumul, entuziasmul din inimă fiindu‐i egalat de frica de ceea ce nu putea încă să vadă, dar de care știa că va avea parte.

În timp ce se apropiau de centrul orașului și de lu‐ minile de Crăciun, o parte din el se gândi să renunțe și să o ia pe drumul care ocolește spre casă, dar se semeți și continuă, pe calea pe care ar fi urmat‐o de obicei. Se părea că în fată intervenise o schimbare și în curând fu nevoită să se oprească și să vomite pe stradă.

— Bravo, o încurajă Furlong. Dă tot afară. Dă măcar atâta afară din tine.

În piață, fata se opri ca să se odihnească în dreptul ieslei luminate și rămase într‐un fel de transă, privind înăuntru. Furlong se uită și el: la veșmintele strălucitoare ale lui Iosif, la Fecioara îngenuncheată, la oi. De când o văzuse ultima dată, cineva pusese acolo figurinele magi‐ lor și pe Pruncul Isus, dar măgarul fusese cel care atrăsese atenția fetei, iar aceasta se întinse ca să îl mângâie și să îi dea zăpada de pe ureche.

— Nu că‐i drăguț? zise ea.

— Nu mai avem mult de mers, o asigură Furlong. Aproape c‐am ajuns acasă.

În timp ce își continuară mersul și întâlniră mai mulți oameni pe care Furlong îi cunoștea sau nu, acesta desco‐ peri că se întreabă dacă avea vreun rost să trăiești fără să ajuți și să fii ajutat. Era posibil să o duci așa toți anii, zecile de ani, o viață întreagă fără să fii măcar o dată suficient de curajos încât să te împotrivești lucrurilor care se petreceau, și totuși să te numești creștin și să te privești în oglindă?

Cât de ușor și de înalt aproape că se simțea mergând alături de această fată, și cu un soi de bucurie proas‐ pătă, nouă, de nerecunoscut în inimă! Era oare posibil ca partea cea mai bună din el să scânteieze și să iasă la suprafață? Știa că o parte din el, indiferent cum ar fi putut fi numită — exista vreun nume pentru ea? — se dezlănțuia. Adevărul e că avea să plătească pentru asta, dar niciodată în întreaga și ștearsa lui viață nu cunoscuse o asemenea fericire, nici măcar când i se puseseră pentru prima dată bebelușele lui în brațe și le auzise țipetele sănătoase, încăpățânate.

Se gândi la doamna Wilson, la bunătatea ei zilnică, la felul în care îl corectase și îl încurajase, la lucrurile mărunte pe care le spusese, le făcuse și refuzase să le facă și să le spună și la lucrurile pe care trebuie că le știuse, lu‐ cruri care, adunate, făceau cât o viață. Dacă nu ar fi fost ea, mama lui ar fi putut la fel de bine să ajungă în locul acela. Mai demult, așa ar fi putut să o salveze pe propria sa mamă — dacă salvare se putea numi ce făcea acum. Și numai Dumnezeu știe ce i s‐ar fi putut întâmpla lui, ce s‐ar fi ales de el.

Ce era mai rău abia urma, știa. Deja simțea grămada de probleme ce îl aștepta de îndată, dar lucrul cel mai rău care s‐ar fi putut întâmpla se afla deja și el în urma lui; lucrul nefăcut care ar fi putut fi — cu care ar fi fost ne‐ voit să trăiască tot restul vieții. Indiferent de ce suferință avea să aibă parte acum era un nimic față de ce îndurase deja fata de lângă el și peste care ar putea totuși să treacă. Urcând strada spre propria sa ușă, cu fata desculță și cutia de pantofi, frica aproape că îi copleși orice alt sentiment, dar în inima lui nesăbuită nu doar că speră, ci crezu, pe bună dreptate, că aveau să se descurce.

Citește în continuare