Skip to content

Fragment carte: autobiografia legendarului muzician Carlos Santana – Tonul universal.

Pentru finalul acestei saptamani, Urban.ro va propune un fragment de carte dintr-o aparitie editoriala eveniment: autobiografia legendarului muzician Carlos Santana – Tonul universal, in colectia Yorick de arte ale spectacolului la Editura Nemia, tradusa de Mihaela Ioncelescu.

In 1967, la San Francisco, dupa doar câteva saptamâni de la Vara Iubirii, un tânar chitarist mexican urca pe scena la Fillmore Auditorium si cânta un solo de neuitat. Doi ani mai târziu, dupa un concert legendar la Woodstock, intreaga lume il stie pe Carlos Santana.

In panteonul chitaristilor, Santana e unic pentru „tonul universal“: il recunosti de la primele acorduri si pune mai presus de orice legatura dintre muzica si suflet.

Aceasta este povestea calatoriei sale: cântarile din tinerete in barurile de striptease din Tijuana, ce inseamna sa fii sot si tata, influentele muzicale, de la Coltrane la Miles Davis, cautarile spirituale si descoperirea altor credinte, spectaculoasa revenire pe scena cu albumul Supernatural.

Iata ingredientele uneia dintre cele mai senzoriale (si senzuale) autobiografii ale unui artist rock scrise vreodata

Carlos Santana s-a nascut in 1947 si este considerat unul dintre cei mai mari chitaristi ai tuturor timpurlor. Este castigator al unui premiu Grammy si, pentru intreaga sa cariera exceptionala, are o stea pe bulevardul Hollywood Walk of Fame din 1997. Multumim Editurii Nemira pentru fragmentul oferit, puteti sa va cumparati cartea de aici.

Avea să fie mare – foarte mare. Unii oameni au început să se sperie – cei care locuiau în zonă –, pentru că cei mai mulți hipioți veniseră din timp să își instaleze tabăra. Îmi amintesc că circula un zvon potrivit căruia guvernatorul Rockefeller se gândea să trimită Garda Națională ca să se asigure că lumea e în siguranță sau chiar să anuleze festivalul. Ziarele au început să discute despre festival de parcă ar fi fost un dezastru pe cale să se producă.

Pentru noi nu era un dezastru. Dezastrul s-ar fi produs dacă Rockefeller ar fi preluat controlul și l-ar fi transformat într-un fel de simulare de incendiu cu poliția la comandă. Apoi a venit ziua de vineri și am aflat că era o debandadă de necrezut – oamenii blocați în trafic pe autostradă își abandonau mașinile, probleme tehnice la sonorizare. Nu aveam cum să mergem și să vedem cu ochii noștri. Eram programați să cântăm ziua următoare și ni s-a spus că trebuie să fim pregătiți de dimineață, ca să fim siguri că ajungem la timp. Așa că ne-am trezit sâmbătă dimineața la ora cinci, am așteptat și, în cele din urmă, ne-am îngrămădit în niște furgonete și am mers până într-un loc în care se aflau elicoptere verzi, care semănau cu cele pe care armata le trimitea în Vietnam – transportau oamenii în zbor dus-întors. În clipa următoare am fost ridicați în aer și câteva minute mai târziu planam deasupra unui câmp, uitându-ne în lumina dimineții la un covor de oameni – carne, păr și dinți – întins peste dealuri. Aceea a fost clipa în care mi-am dat seama cât de grozav era totul. Chiar și în ciuda zgomotului de elicopter auzeam când lumea începea să ovaționeze când cineva încheia un cântec sau spunea ceva ce le plăcea – un vuiet uriaș venea de sub noi.

La Woodstock totul ținea de volum. Mai întâi, ne-am aflat deasupra acelor oameni, apoi am aterizat și am intrat în mijlocul lor. Imediat se simțea mirosul statului New York în plină vară – foarte umed și bizar, plus cele cinci sute de mii de trupuri transpirate și toată iarba de acolo. Ne-au lăsat în spatele unei scene mari, din lemn, care arăta de parcă niște muncitori tocmai o ridicaseră în ziua aceea și, după cum arătau lucrurile, parcă ar mai fi avut de lucru. Ne-au spus unde să ne lăsăm lucrurile și unde să așteptăm, iar eu am încercat să caut o figură cunoscută, așa că l-am zărit pe Jarry Garcia care se distra și râdea. A venit la mine și mi-a spus:

– Ce părere ai despre toate astea? Suntem aici de mai multă vreme – la ce oră trebuie să urci pe scenă?

Mi se comunicase că vom cânta după cele trei trupe care urmau după The Dead, așa că asta i-am spus și lui Jerry.

– Noi n-o să cântăm decât mai târziu, spre seară, a zis el.

Asta însemna că urma să stăm acolo întreaga zi, până seara. Așa că m-am gândit: „Aș putea să mă simt și eu bine.“ Trecuse puțin de ora prânzului, iar prima trupă din acea zi începuse să cânte.

Imediat după aceea, Jerry a întins mâna.

– Vrei?

– Ce să vreau – ce ai?

Era mescalină. Atât de normal era totul pe vremea aia! Așa că am luat-o. Mă gândeam: „Am timp să o savurez, vin înapoi, beau destulă apă, depășesc starea de amibă și o să fiu pregătit să cânt diseară. Nicio problemă.“ Sigur că da.

Cu siguranță, situația era mult mai încurcată la Woodstock decât ne închipuiserăm noi. Din cauza traficului, multe trupe nu reușeau să ajungă la festival, astfel încât organizatorii s-au văzut nevoiți să le ceară formațiilor care se aflau deja acolo să cânte, altminteri ar fi fost pauze mari în desfășurarea festivalului. Bineînțeles că atunci nu știam asta. Îmi aduc aminte că i-am auzit pe Country Joe and the Fish pe scenă în clipa în care lucrurile au devenit mult mai „elastice“ și au început să se „întindă“. Apoi a venit cineva la noi să ne spună că dacă voiam să cântăm, trebuia să urcăm în clipa aia pe scenă. Nu era Bill – nici măcar nu îl vedeam prin zonă. N-am protestat – doar ne-am luat instrumentele și ne-am îndreptat spre scenă.

Categoric nu era momentul cel mai nimerit pentru mine. Tocmai urcam pe primele trepte ale călătoriei psihedelice, atunci când toate lucrurile par să se lichefieze când le privești. Am mai cântat sub influența narcoticelor și înainte, așa că am avut încredere să-i dau drumul, să-mi pun chitara, să o conectez, însă îmi amintesc cum mă gândeam că asta nu avea să fie relevant pentru ce eram eu în stare să fac, de fapt. Când începe o excursie halucinogenă, dintr-odată te miști cu viteza luminii și cele mai nesemnificative lucruri capătă dimensiuni cosmice. Se întâmpla și invers, așa încât totul, deodată, avea aceeași dimensiune. Seamănă cu acea scenă din filmul lui Kubrick, 2001, când astronautul trece de Jupiter cu toate luminile care pâlpâie pe lângă el – mă simțeam de parcă eram din nou pe cale să îmi dau naștere mie însumi, iar noi abia începeam programul.

Când am ajuns pe scenă, am observat că ne-au așezat foarte aproape unul de celălalt, ceea ce era minunat, pentru că așa procedam de obicei acasă, iar băieții din echipa tehnică dăduseră o mână de ajutor. Cred că a fost cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în ziua aia: puteam cu adevărat să ne simțim și să ne vedem unii pe alții și să nu ne pierdem. După aceea, cineva ne-a prezentat și am văzut mulțimea uriașă din fața noastră – albumul nostru tocmai ieșea pe piața săptămâna următoare, iar Jingo nu era încă difuzată la radio, așa încât, dacă oamenii din public nu veneau din Bay Area sau nu lucrau la Columbia Records, nu aveau cum să fi auzit de noi. Una era să cânți în fața unei mulțimi atât de mari și altceva era să faci același lucru fiind complet necunoscut. Însă atunci aveam alte lucruri la care să mă gândesc.

Restul spectacolului a fost în ceață – cu adevărat în ceață. Am început cu Waiting, prima piesă de pe albumul nostru, și a fost un fel de probă de sunet. Eu eram sub influența narcoticelor și îmi amintesc că mi-am spus „Doamne, nu îți cer decât să mă ajuți să păstrez ritmul și tempoul“. Am avut grijă să mă concentrez asupra aspectelor obișnuite, care m-au ajutat să rămân aproape de trupă – basul, hi-hatul, toba mică și toba bas.

Îmi spuneam: „Nu te gândi la chitară. Doar uită-te la ea“. S-a transformat într-un șarpe electric, care se întorcea și se răsucea, ceea ce ar fi însemnat că, de fapt, coardele mi-ar fi scăpat aiurea dacă nu rămâneam pe poziție. Mă străduiam să țin șarpele să nu se mai miște așa și mă rugam să păstreze ritmul. Mai târziu, m-am văzut în fotografii și în filmul despre Woodstock. Toate acele fețe pe care le făceam în timp ce cântam mi-au amintit că încercam să forțez șarpele să rămână nemișcat. După aceea am văzut chitara la care cântam – un Gibson SP roșu, cu doze P-80 –, iar în clipa aceea totul a căpătat sens. Întotdeauna mi-a fost greu să mențin acordată chitara aia și cu toate că aveam nevoie de una nouă, trupa a votat să nu se cheltuiască banii. Așa era Santana pe vremea aceea – un colectiv.

Am cântat doar patruzeci și cinci de minute la Woodstock, însă a părut să dureze de două ori mai mult. Fiecare notă pe care o cântam părea să fie o globulă roșie, care se mișca în interiorul unei vene și pompa prin întregul meu corp. Aveam sentimentul că totul încetinește – simțeam muzica urcând în mine și ieșind prin degete –, puteam să văd cum cânt o notă la chitară și cum se duce vibrația în doză, prin firele din chitară, mergând apoi prin cablu spre amplificator, afară din amplificator, până în microfon, apoi boxele cele mari din lateralul scenei, către public, și apoi până spre deal, până când se întorcea sunetul, iar noi auzeam ecoul revenind la scenă.

Pentru mine, cel mai important aspect în ceea ce privește Woodstock-ul este faptul că cei mai mulți dintre noi suntem încă aici să povestim despre festival – Gregg, Carabello, Shrieve, Chepito și cu mine. Suntem vii și activi. Cel mai important este că împărtășim aceleași valori pe care le-a reprezentat Woodstock – revoluție conștientă, însoțită de pace, de dragoste și de muzică. În public se aflau oameni care se dedicau emoțional și-și doreau să se producă o schimbare în lume. Nu erau doar oameni care voiau să fumeze un joint și să facă sex – cu toate că mulți le-au făcut pe amândouă – și nu se reducea totul la a vinde tricouri sau flori din plastic.

Festivalul original de la Woodstock nu a vrut să vândă nimic. Nu a fost înregimentat sau suficient de organizat pentru așa ceva. De fapt, în asta a stat toată frumusețea lui și ăsta este motivul pentru care oamenii discută și astăzi despre el. A apărut firesc și a folosit muzica și pacea pentru a demonstra sistemului că există mulți ciudați pe lume care vor să își facă vocea auzită. Își doreau libertatea de a fi ceea ce erau și voiau ca războiul să înceteze: „La naiba cu voi, nu mergem la război“. Noi spuneam că războiul nu se petrecea departe, în Vietnam. Se petrecea aici, acasă, între guvern și hippie, la Woodstock – între sistem și oamenii lipsiți de o voce a lor. În ’69, a existat o generație care a avut un scop, iar grupurile care au cântat la Woodstock au trimis în lume acel scop, oferindu-le oamenilor o voce.

Singura problemă de atunci era faptul că nu exista un teren neutru – nici asta nu era bine. Unii oamenii spuneau că dacă nu susțineai nimic din ce făcea America, nu erai patriot. În același timp, hipioții își făceau propriile reguli și discutau despre soldații care se întorceau acasă răniți sau fără picioare, numindu-i ucigași de copii. Se pare că astăzi ne-am întors de unde am plecat – oameni care judecă alți oameni și iau decizii fără să aibă suficiente informații. Și nici astăzi nu există un teren neutru.

Citește în continuare

Au mai rămas

Vezi trailerul