Născută în 1979 la Durrës, într-o Albanie izolată de restul Europei,

Lea Ypi este astăzi o renumită teoreticiană politică, scriitoare și profesoară albaneză la Catedra de politică și filosofie a prestigioasei instituții academice britanice London School of Economics.

Luna aceasta, Lea Ypi, vocea care a captivat lumea cu povestea sfârșitului istoriei, vine la București, ca invitată a The Power of Storytelling 2026. Cu această ocazie, cunoscuta teoreticiană politică își va lansa și ediția în limba română a celei mai recente dintre cărțile ei: Dezonoare. O viață reconstituită, o poveste captivantă despre poliția secretă, familii destrămate și loialitate, o reflecție profundă asupra modului în care se scrie istoria și a destinelor celor lăsați în urmă. Evenimentul va avea loc pe data de 20 martie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în prezența scriitorului și jurnalistului cultural Marius Constantinescu și a scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Anansi. World Fiction.

Volumul Dezonoare. O viață reconstituită, a fost tradus  în cadrul Anansi. World Fiction de la Editura Trei și poate fi găsit aici.

Dezonoare. O viață reconstituită. Lea Ypi

Fotografia, o imagine veche, alb‑negru, a fost postată pe canalele de social media de către un bărbat cu numele de utilizator Çim, probabil un diminutiv al unui nume comunist de genul Çlirim (Eliberare), Shkëlqim (Splendoare) sau, simplu, Ndriçim (Iluminism), un om pe care nu l‑am întâlnit niciodată și de care nici măcar nu auzisem până atunci. În câteva ore după ce a fost postată, fotografia a devenit virală în toată Albania. Un cuplu tânăr, elegant se uită înspre camera de fotografiat în timp ce se relaxează pe șezlongurile din fața unui hotel de lux. În fundal, o pereche de schiuri stau rezemate de perete, chiar sub o arcadă. Femeia poartă o haină lungă de blană albă, are mâinile afundate în buzunare și ține în poală o poșetă mică într‑o poziție precară. Zâmbetul ei larg și expresia vag absentă contrastează cu înfățișarea mult mai serioasă, aproape scrutătoare a bărbatului întins pe șezlongul de alături. E greu de zis dacă se încruntă și mijește ochii din cauza soarelui sau dacă nemulțumirea îi e provocată de fotograful la care se uită de parcă ar vrea să‑i transmită ceva. Pe o măsuță din apropiere se află un pachet de țigări și, sub ea, o sacoșă de cumpărături din carton, elegantă, dar nu ostentativă. Poți să distingi cu greu și numele: Hotel Vittoria.

Nu trebuia să citesc descrierea ca să‑mi recunosc bunicii, Leman și Asllan, în fotografie. Judecând după hainele de iarnă, numele hotelului și schiurile din fundal, a fost făcută în luna de miere, pe care au petrecut‑o la Cortina d’Ampezzo, în Alpii italieni. Anul era 1941. Bunica vorbea adesea și cu drag de acele zece zile petrecute în Dolomiți, învățând să schieze. „Eram cel mai fericit om din lume“, spunea, „iar Cortina era cel mai fericit loc din lume“. „Vorbesc serios“, continua, chiar dacă era vorba de Italia și totul se întâmpla în iarna anului 1941, iar războiul făcea ravagii în Europa ca niciodată până atunci.

Mulți ani mai târziu, când ea nu mai era printre noi, sau poate că tocmai din cauza asta, întrebarea cum trebuie să fi fost să te simți cel mai fericit om din lume în iarna anului 1941 a ajuns să mă obsedeze. O parte din mine se întreba dacă descrierea ei reflecta cu adevărat ceea ce simțise la vremea respectivă, dar și ce spunea asta despre caracterul ei. Îmi era greu să suprapun propria‑i interpretare a acelor săptămâni cu ceea ce știam despre evenimentele istorice din Albania și din alte părți ale lumii. Operațiunea Barbarossa din Uniunea Sovietică, atacul de la Pearl Harbor, luptele continue din Iugoslavia, toate acestea țineau probabil prima pagină a ziarelor în timp ce ea învăța să schieze, bucurându‑se de aerul proaspăt al iernii. Nu o interesau cele mai violente lupte din cel mai violent război pe care îl cunoscuse vreodată umanitatea? Îmi era greu să împac asta cu personalitatea și opiniile ei. Nu fusese o susținătoare a fasciștilor, de asta eram sigură. Și nu era nici pe departe indiferentă la ceea ce se întâmpla în jurul ei. Poate că încerca, pur și simplu, să recurgă la un mecanism de apărare, așa cum a făcut‑o toată viața, presimțind că urma să vină ceva mult mai rău, că zilele inocenței ei erau numărate. Cu toate acestea, povestirile ei detaliate despre programul tânărului cuplu – schi dimineața, bridge după‑amiaza, dans seara – se concentrau mult prea mult pe fapte și nu pe impresii subiective, suficient cât să mă facă să mă simt cu adevărat stingherită în fața unor trăiri ce păreau în răspăr nu doar cu personalitatea ei, ci și cu întreaga traiectorie a evenimentelor internaționale de la vremea respectivă.

Privind în urmă, după moartea ei în 2006, am regretat că nu fusesem în stare să articulez clar nu atât aceste întrebări, cât ceea ce mă descumpănea la felul în care i se întipărise în minte acea perioadă din viață. Cum vorbea despre zilele petrecute la Cortina intra în conflict cu percepția mea asupra ei, căci o vedeam ca pe un soi de sfântă – condusă de sentimentul datoriei, plină de compasiune, punând mereu nevoile altora mai presus de ale ei. Nu că m‑aș fi așteptat să renunțe la luna de miere – viața merge înainte, chiar și în 1941, chiar și în mijlocul războiului, poate chiar cu o intensitate cu atât mai mare cu cât simți sfârșitul mai aproape.

„În zori într-o tavernă s‑a auzit un glas: / «O, voi nebuni de viață! Voi, tineri veseli! Vinul / Turnați‑l iar în cupe, ’nainte ca destinul / Cu lacrime să umple paharu‑acestui ceas!»“ erau printre versurile ei preferate din rubaiatele lui Omar Khayyãm. Cupa ei era încă pe jumătate plină în 1941, adevărata tragedie urma să vină câțiva ani mai târziu. Ar fi putut să spună că, până la urmă, fusese doar o lună de miere – sau doar un război – și că, în împrejurări extraordinare, toate sentimentele îmbracă poate o formă excepțională. Însă, privind în urmă, ea a părut complet indiferentă la evenimentele mondiale din anii de dinainte, nu a simțit niciodată nevoia să dea explicații, nu și‑a căutat niciodată scuze. Să fi fost unul dintre acele momente când mintea‑ți joacă feste și ceea ce îți amintești că ai simțit se bazează nu atât pe ceea ce chiar ai trăit în trecut, cât pe o cunoaștere dobândită mult mai târziu?

Cât de mult mi‑aș fi dorit, după moartea bunicii, să fi rămas măcar o imagine cu ea în rochie de mireasă, cu plecarea tinerilor însurăței, vreun film de familie alb‑negru, vechi și zgâriat, o fotografie cu bunicii mei împreună, orice pe care m‑aș fi putut baza ca să compar informațiile din capul meu cu faptele obiective înregistrate la vremea respectivă! Dar știam că, deși existaseră câteva albume, doar două fotografii separate cu ei au supraviețuit, una cu ea pe schiuri și alta cu el, tot pe schiuri, ca și cum s‑ar fi dus în excursii diferite în același loc. Restul documentelor de familie au dispărut, după spusele bunicii, în 1946, atunci când bunicul a fost arestat de comuniști pentru propagandă, incitare politică și colaborare cu serviciile secrete britanice, „când poliția a venit și a luat totul“. Natura categorică a ultimei afirmații, deși inițial descurajantă, s‑a dovedit până la urmă liniștitoare. Însemna că nu mai era în viață nimeni căruia să‑i pot pune întrebări și nu mai exista nimic care să poată fi descoperit.

Nimic, adică, până când fotografia aceea de la Cortina cu ei împreună, pe care nu o văzusem niciodată, a apărut pe pagina de social media a unui străin. Pe moment, nu m‑am gândit cât de bizar sau de lipsit de tact era să dau peste ea acolo, atenția fiindu‑mi distrasă inițial de dezamăgirea provocată de contrastul dintre cum îmi imaginasem eu mereu acele scene de la Hotelul Vittoria și ceea ce vedeam pentru prima dată surprins în fotografie. Nu era imaginea unor oameni fericiți; în niciun caz, „a celor mai fericiți oameni din lume“. Leman zâmbea, într‑adevăr, și poziția ei părea destul de relaxată, dar era și ceva foarte nenatural la ea. Avea pe chip acea expresie artificială pe care oamenii o arborează atunci când știu că un moment important din viața lor urmează să fie imortalizat într‑o imagine care o să dăinuie mult după ce ei nu vor mai fi și vor ca ea să transmită nu doar trăirile de moment, ci și o anumită conștiință de ordin superior a acestei importanțe. Cât despre bunicul meu, Asllan, el a murit la doar câteva luni după ce m‑am născut și văzusem atât de puține fotografii cu el, încât îmi era imposibil să‑i interpretez expresia sau să‑i ghicesc caracterul doar privind‑o. Greu de zis, de exemplu, dacă fruntea încruntată și ochii mijiți erau expresia unui scepticism care îl caracteriza în general sau dacă altceva îl deranja, ceva de care poate nici măcar bunica nu era conștientă. Fusese oare butonul aparatului de fotografiat apăsat prea devreme, dându‑i prea puțin timp să se pregătească pentru felul în care i‑ar fi plăcut să‑l țină minte posteritatea? Sau era preocupat de alte gânduri?

Îmi ieșise complet din cap că mă uit la o fotografie a bunicilor mei pe pagina de social media a unui străin, până când numărul comentariilor a început să crească cu aceeași viteză cu cea a like‑urilor, share‑urilor și inimioarelor pe care le primea postarea.