Vanessa Chan este o scriitoare malaysiană. Furtuna pe care am dezlănțuit-o este romanul său de debut, care urmează să fie publicat în douăzeci de țări din întreaga lume. Celelalte scrieri ale sale au apărut în Electric Lit, Kenyon Review și altele publicații prestigioase. Locuiește în cea mai mare parte a timpului în Brooklyn.

*

„Ceea ce face cartea să vibreze de viață nu este amploarea ideilor, ci tandrețea detaliilor. Prieteniile neașteptate abundă, dar nu sunt niciodată frivole, în fiecare dintre ele Vanessa Chan evocă posibilitățile transformatoare pe care le are iubirea atunci când le permitem celorlalți să se apropie de noi.“ – The New York Times

*

Cartea Furtuna pe care am dezlănțuit-o a aparut la Editura Trei in colectia in traducerea Monica Șerbanmsi o gasiti aici

„Furtuna pe care am dezlănțuit-o”

FRAGMENT

              Ulterior, Bingley începu să viziteze casa Alcantara seara, după cină, când copiii se culcaseră deja. Gordon, fascinat de ideea că un britanic, chiar și unul de origine asiatică, aspiră să intre în cercul unui cuplu, îi aprecia vizitele, satisfăcut de ceea ce el percepea ca fiind o reflec­tare a statutului său înalt. Cei doi bărbați se sprijineau de pernele scaunelor din ratan, așezate în camera din față a casei. Învârteau în pahare și sorbeau din whiskeyul ma­roniu adus de Bingley. Gordon se minuna de calitatea lui, iar Bingley protesta când era întrebat dacă îl obținuse de pe piața neagră. Treceau o oră, două, trei, bărbații râdeau zgomotos de fel de fel de nimicuri, iar Cecily stătea în fața lor, zâmbind cu indulgență, făcându‑și de lucru cu primul și singurul pahar al serii.

Curând, veniră nopțile când Gordon începu să picotească, cu degetele încă strânse pe paharul din care se scurgea băutura, cu coapsele depărtate, lipite de scaun, moleșit de alcool și de somn. La început, Cecily se simți jenată, găsindu‑i tot felul de scuze soțului ei:

— Ah, a avut o zi lungă la serviciu, spunea ea, cerându‑și iertare, de teamă ca Bingley să nu se supere, în timp ce‑l conducea spre ușă.

Însă, după trei nopți în care se chinui să‑l care pe Gordon în pat, Cecily acceptă ajutorul lui Bingley. Așa începu totul, cu ei doi târându‑l noapte de noapte pe

Gordon, uneori ținându‑l cu blândețe de umeri, alteori apucându‑l strâns de brațe, până în dormitor, trântin­du‑l pe patul perfect aranjat și chicotind ca niște copii la auzul sforăiturilor lui. E doar prietenos, își spunea Cecily în sinea ei. Un domn amabil, care o ajută să‑și ducă soțul la culcare, după o seară plăcută, petrecută împreună.

Dar toate lucrurile evoluează și așa se întâmplă și în cazul lor. Bingley începu să mai zăbovească după ce îl du­ceau pe Gordon în pat. Inițial, stătură în picioare câteva minute lângă ușă, pălăvrăgind despre ce se mai petrecuse prin vecini, dându‑și ochii peste cap la auzul poveștilor vechi ale doamnei Carvalho, vecina băgăcioasă de vizavi, sau lamentându‑se amândoi din cauza umidității aerului care părea să nu mai scadă nici măcar odată cu venirea nopții. Foarte rapid, conversațiile banale se transformară în confidențe care îl siliră pe Bingley să ia loc și să asculte.

Cecily îi vorbi despre dezamăgirea tot mai mare pro­vocată de britanici, un punct de vedere complet opus venerației afișate atât de soțul, cât și de mama ei. Cu cât îmbătrânea, cu atât observa mai ușor eșecurile bărbaților albi din jurul ei — fii dezmoșteniți, soldați ratați, al­coolici, alungați de familiile sau de regimentele lor și trimiși în locuri uitate de lume ca peninsula Malaya, ca să‑și recapete o parte din demnitatea neamului lor. Câtă vreme se aflau aici, în costumele lor de lână deloc potri­vite pentru clima locală, mărșăluiau prin împrejurimi, duhnind de‑a dreptul, credea ea, cu un aer de superioritate nemeritată, până când zăreau o pereche de sâni in­digeni, bine modelați, situație în care ochii lor apoși se luminau brusc.

Rușinea îi cuprindea pieptul lui Cecily când se tre­zea că soția vreunui britanic o evita prin magazine sau când soțul ei venea acasă încântat că primise un strop de validare de la un coleg alb, care abia dacă își amintea numele lui.

Existau tot mai multe momente care îi umbreau speranțele pentru viitorul copiilor. Ca, de pildă, ziua în care Jujube, în vârstă de șase ani, venise acasă cu obra­jii aprinși și ochii bulbucați, își ridicase frățiorul, pe Abel, în poală și se apucase să‑i țipe ascuțit în ureche „NE‑CI‑VI‑LI‑ZAȚI“, până când băiatul începuse și el să țipe și apoi să plângă cu ochii lui strălucitori și cenușii precum suprafața unei mlaștini.

— Jujube! se răstise Cecily îngrozită. Unde‑ai învățat tu așa ceva?

Simțise un fior pe șira spinării auzind un asemenea cuvânt urât rostit de niște buze atât de tinere.

— Așa ne‑au spus profesorii de la școală că suntem! De‑aia au bătut atâta drum pe un vas… ca să ne ajute pe noi! De‑aia trebuie să mergem la biserică, pentru ca Dumnezeu să vadă că suntem… reformați!

Jujube pronunțase „ri‑formați“ cu o voce stridentă, aproape cântând, strâmbându‑se de atâta concentrare ca să regurgiteze tot ce învățase. Cecily tresărise, dar nu reușise să facă nimic altceva decât să‑i spună lui Jujube să tacă și să‑l aline pe Abel cel nedumerit, fiindcă habar nu avea cum să‑i explice fiicei sale că, chiar dacă se conside­rau înrudiți cu albii, chiar dacă se bucurau de câțiva stropi de sânge european în vene, asta tot nu însemna nimic.

Gordon și mama lui Cecily speraseră că stropul de alb din sângele lor va anula nuanța brună a pielii, că, dacă așteptau și își serveau stăpânii britanici cu suficien­tă răbdare, descendența lor europeană, oricât de vagă ar fi fost ea, va fi recunoscută de oamenii albi, iar ei vor fi considerați superiori celorlalți malay de alte rase. Totuși, oricât de mult își frecaseră pielea să ajungă la straturile mai deschise la culoare, oricât de bine pronunțaseră vo­calele în limba engleză, oricât de tare își rostiseră numele de familie, oricât se străduiseră să fie potrivit de civilizați, rămăseseră, în ochii imperialiștilor albi, niște neisprăviți.

Bingley i se confesă la rândul lui. Îi povesti cu vocea lui senină, moderată, despre disprețul permanent arătat de britanici — poreclele care i se dădeau sau glumele proaste pe seama ochilor lui. Îi povesti despre fiul său care murise la câteva săptămâni după naștere, despre o relație, relația sa, care nu supraviețuise unei asemenea suferințe. Cecily auzi cum i se frânse vocea când bărbatul înghiți în sec. La multă vreme după ce totul va fi trecut, Cecily avea să‑și dea seama că acela reprezentase momentul când orice rezistență din partea ei se năruise. I se păru că el îi furase cumva vulnera­bilitatea, că tot ce avea să facă ea ulterior o să se datoreze acestui unic moment de durere pe care el o lăsase să‑l vadă.

Peste ani, Cecily încercă să‑și amintească detaliile nopții în care el îi dezvăluise identitatea reală. Oare țânțarii bâzâiau? Era lună plină sau lună nouă? Era cald sau răcoare? Nu reuși să‑și aducă aminte. Nu știa decât că el probabil înțelesese că o jupuise destul, îi expusese delicat strat după strat, o pregătise pentru asta. În timp ce soțul ei dormea în patul matrimonial, Bingley îi mărturisi că îl cheamă Fujiwara. Accentul i se transformă, vorbi în engleza fragmentată, tipică unui japonez, și Cecily află despre legătura lui cu Armata Imperială Japoneză, despre visul lui cu o Asie pentru asiatici, o lume în care albii nu câștigă niciodată.

Nu‑și aminti decât că, după revelația lui, ea îl ascul­tase fermecată, ținându‑și răsuflarea, în timp ce Fujiwara îi vorbea despre el și idealurile lui, cărora reușea să le dea un aer atât logic, cât și romantic. Îi povestise despre o lume în care oamenii care arătau ca ei nu mai erau niște simpli supuși imperiali, despre Asia care avea grijă de ai ei și era condusă de propriii oameni, despre o societate care va dezmembra structurile rasei albe — despre care lui Cecily i se spusese că numai ele contau, dar pe care ea nu le considerase niciodată comode. Pe măsură ce nopțile lor albe continuară, Cecily descoperi că și ea își putea imagina o lume luată înapoi de la britanici, un vi­itor în care ea, copiii ei și copiii copiilor ei puteau să fie ceva mai mult decât simple ornamente banale, invizibile.