Sir Anthony Hopkins își explorează cu onestitate și emoție cariera remarcabilă din film și teatru, copilăria dificilă și drumul spre vindecare.

Născut și crescut în Port Talbot – un mic oraș galez al oțelăriilor – Hopkins a trăit printre bărbați duri, care respingeau orice formă de vulnerabilitate. Era considerat un elev mediocru, fără viitor, dar destinul i s-a schimbat într-o seară de sâmbătă, când a văzut adaptarea din 1948 a piesei Hamlet. Acela a fost momentul care i-a aprins pasiunea pentru actorie.

Cartea Hai că am reușit, puștiule apare la Editura Nemira pe 4 decembrie, Traducere din limba engleză de Silvia Năstasie și o puteți precomanda de aici

Anthony Hopkins – Hai că ai reușit, puștiule

(fragment)

Sincer să fiu, începuseră să-mi cam placă încăierările. Era același scenariu de fiecare dată. La cârciumă, n-aveam treabă cu nimeni. Poate că tăcerea și izolarea stârnesc ceva ostil în ceilalți. Cine știe? Vechiul meu joc de-a sfidarea mută poate provoca reacția asta. Tot ce-mi do­ream cu adevărat era să fiu lăsat în pace și să evit necazurile. Dar, pe la douăzeci și ceva de ani, strategia mea nu mai funcționa. Iar conflictele dădeau în clocot prin parcările cârciumilor.

Seara în care am dat de-a binele de necaz a fost cea din Amesbury. În pub se afla un personaj din Glasgow, pe nume Gallagher, un ins înalt și bădăran dintr-un alt regiment. Gallagher a început să mă împungă.

— Hei, Taffy, blestemat de ponei de mină galez. Fă-mi cinste.

Eu stăteam într-un colț al cârciumii, bând bere și uitându-mă la tapetul cu scene de vânătoare și peisaje rurale, la ornamentele de alamă și de cupru de deasupra barului. I-am ignorat solicitarea.

Gallagher a venit la mine la masă.

— Hei, tu, Taffy, ia-mi ceva de băut.

Tactica sfidării mute. Nicio expresie pe chip.

— O să-mi faci pofta, Taffy?

— Ia-ți singur de băut, am spus.

M-am ridicat și am ieșit din bar. N-aveam chef de asta. Gallagher m-a urmărit până afară.

— Tu să nu pleci când vorbesc cu tine.

M-a izbit de un zid. M-am lovit la cap. Asta mi-a amintit de un bătăuș din școala mea, de când eram copil, care tot așa mă izbise cu capul de un perete. Într-o secundă, ceva din creierul meu a plesnit. Mi-a apărut în fața ochilor amintirea bătăușului de la școală. O explo­zie de ură și de furie m-a cuprins. I-am dat un cap în gură și l-am poc­nit atât de tare în nas, că l-am auzit trosnind.

O furie de felul ăsta era ca o formă de nebunie. A fost urât de tot. Și a avut urmări. N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu Gallagher, dar am fost nu doar RC („restricționat la cazarmă“) timp de patru săptă­mâni, ci și obligat să lucrez tură dublă în biroul cartierului general. Ca să-mi omor timpul, am urmat un curs de filosofie prin corespondență de la Ruskin College. Prima mea lectură a fost Tratat asupra principii­lor cunoașterii omenești, de George Berkeley.

MINTE-SPIRIT-SUFLET. Însă, pe lângă toată această nesfâr­șită diversitate de idei sau obiecte ale cunoașterii, există, în mod egal, ceva care le cunoaște sau le percepe și care efectuează diferite operații în legătură cu acestea cum ar fi a le voi, a și le imagina, a și le aminti. Această ființă activă, care percepe, este ceea ce eu numesc MINTE, SPIRIT, SUFLET sau EU ÎNSUMI. Prin aceste cuvinte nu desemnez vreuna dintre ideile mele, ci ceva complet distinct de acestea, ceva în care ele există sau, ceea ce este același lucru, ceva prin care sunt percepute – pentru că existența unei idei constă în a fi percepută.

Am recunoscut ceva ce mă frământa de ani întregi: sentimentul de depersonalizare, senzația de a nu fi parte din propria mea viață. Trăiam într-un purgatoriu, așteptând următorul capitol al vieții mele. Poate că de asta fusesem atras către teatru. Când jucam, nu trebuia să mai fiu eu însumi. Mă puteam preface că sunt altcineva. Era mult mai ușor.

Am dat peste un tablou de Magritte, cu oglinzi și capete întoarse, și m-am văzut pe mine însumi. A fost o experiență stranie, toate acele capete întorcându-și privirea dinspre mine spre viitor. Era de parcă timpul mergea în sens invers. Mă plimbam de colo-colo, punându-mi întrebări de genul Am murit deja și ne întoarcem înapoi în pântec?

Căpitanul Michael Witte mi-a dat un avertisment prietenos, deși n-a fost chiar un avertisment. A fost un sfat bine intenționat: Calmează-te.

Până la urmă, mi-am recăpătat libertatea și am fost repartizat în Wiltshire, iar într-un weekend am făcut autostopul până în Pewsey. Era o sâmbătă superbă, iar satul era liniștit. M-am plimbat prin jur și am băut ceva într-un pub numit Moonrakers. În acel pub, am avut o senzație ciudată de familiaritate, ca de déjà-vu.

Nu pricep nimic despre mecanismele din creier care creează asemenea senzații, dar chiar simțeam c-am mai fost acolo cândva, că aș fi locuit în acel sătuc liniștit, cândva într-o altă vreme. În folclor, oamenii din Wiltshire sunt cunoscuți pentru naivitatea lor dezarmantă. Numele câr­ciumii venea de la o poveste cu doi fermieri care, după o noapte în sat, amețiți și de-abia ținându-se pe picioare, s-au holbat la reflexia lunii în apa din iaz și s-au hotărât să salveze luna înecată, trăgând-o cu grebla la mal.

În ceea ce privește serviciul militar, avea ceva care mă interesa. Disciplina și rigoarea vieții de zi cu zi. Acolo nu prea își aveau locul scorneli de-ale imaginației. Trebuia să fii acolo. Să fii prezent sau vezi tu ce pățești.

Pe 8 februarie 1960, după doi ani de stagiu militar, am fost zvârlit pe Strada Civiliei, adică în toiul vieții de civil. Aș fi putut să mă plâng că ar­mata a fost doar o pierdere de vreme, dar nu fusese deloc așa. Ca asistent al funcționarului-șef de la Regimentul 16 de Artilerie Antiaeriană Ușoară nu făceam mare lucru, dar am fost recunoscător pentru rutina monotonă a acelor zile. Îmi plăcea că, dincolo de executarea ordinelor, nu se aștepta nimic de la nimeni. Acum, când eram liber să fac orice, m-am întors în Țara Galilor. Am lucrat pentru scurtă vreme cu un subcontractor, la magazinul de unelte Steel Company of Wales. Era o slujbă ușoară, sor­tam scule și bucăți de țevi, dar nu m-am descurcat și mi s-a spus să plec. Din nou, am plecat fără să încasez salariul pentru ultima săptămână.

Ce-mi mai rămăsese să fac din ce știam? Actorie? Părea atât de stu­pid. Ideea de a-mi câștiga traiul în felul ăsta mi se părea absurdă. Și totuși. Poate că actoria avea să fie salvarea mea, prin care să depășesc situația asta. Năzuiam să mă transform într-o altă versiune a mea. Am luat trenul spre Bristol să arunc o privire spre Old Vic, gândindu-mă că poate cer o slujbă acolo.

În fața casei de bilete de la Old Vic, am studiat fotografiile actori­lor în instantanee ale unor scene din spectacolul curent Regina și re­belii1, de Ugo Betti. Arătau cu toții ca niște actori adevărați, profunzi și gravi, și păreau foarte stăpâni pe sine. Am intrat în foaier și am tras cu ochiul în teatru. Era o repetiție. Pe scenă, o doamnă declama tot felul de chestii.

Un tip s-a apropiat de mine. Era costumat de teatru, într-o cămașă verde închis și un papion galben.

— Te-ai pierdut?, m-a întrebat.

— Dacă m-am pierdut? Nu, caut de lucru. Să joc.

— Cred că nu ești în toate mințile. Nu poți s-apari din senin să ceri de lucru. Ai experiență?

— Am fost într-un turneu cu Consiliul Artelor, în 1957, cu Colin Jeavons și Pat Healy.

Mi-a dat niște ponturi și mi-a spus să le trimit scrisori directorilor de teatre. Pe o bucată de hârtie mi-a scris Manchester – Library Theatre. Nottingham Playhouse. Mi-a urat succes.

I-am urmat sfatul și am pregătit câteva scrisori pentru companiile de teatru. Bâjbâiam într-un hățiș necunoscut, dar, spre surprinderea mea, am primit un răspuns de la cineva pe nume David Scase, regizor la Library Theatre Company, din Manchester. Urma să călătoresc la Londra, în săptămâna următoare, pentru o audiție.