Într-o casă în ruină s-a adunat un grup de marginali, cu o misiune. Un spațiu închis, unde loialitatea se ames­tecă cu ura și frustrarea. Cineva trebuie să primească o lecție. Sub influența dominatoare a liderului, grupul pornește la vânătoare – un safari în care lucrurile scapă de sub control. Pentru cel care ne poartă prin această lume crepusculară, aventura devine o expediție interi­oară, o confruntare cu propriile spaime și limite. În atmosfera apăsătoare, cu accente de film noir, o apariție aduce o lumină neașteptată, o urmă de speranță într-o lume care se destramă.

Între oniric și real, povestea se desfășoară ca o coborâre în adâncul unei umanități pierdute. În prăbușirea ei, sub privirea lucidă a unui autor care orches­trează totul cu o remarcabilă finețe vizuală, se întrezărește un spațiu al întrebărilor.

Cartea a apărut la Editura Humanitas și o găsiți aici.

MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com

FRAGMENT Safari de Mihai Măniuțiu

DE‑NȚELES AM ÎNȚELES DE LA BUN ÎNCEPUT CĂ NU ERA ÎN­găduit să ne strigăm pe numele din buletin. Indiferent dacă era al doilea sau al treilea buletin, fabricat ca la carte și pa­rafat. De‑aia ne porecleam.

Boggy era un fel de mâna a doua, a treia, la orice ar fi fost de făcut. La aprovizionarea cu bere, cu apă, conserve și al­tele. Și la tuns. El ne freza. Îi bun de gură când se plânge și se izmenește. Altfel, tace și are tremurici de la lingurică până la pleoape și până‑n degetele de la picioare. Se ener­vează ușor și‑i fuge mâna. Are mâna zbanghie.

I‑am zis:

Vezi că‑mi faci cărări și zigzaguri prin păr.

Cărări, da, s‑a ambalat el, umblu pe cinci‑șase cărări, și în zigzag, ca să nu dau de vreo fundătură. Că ne trebuie ie­șire. Dar unde să ieși? Unde‑i vreo ieșire? E vai și amar de noi. Doar se vede cu ochiul liber. Suntem bărbați de plastic și umblăm în fustițe. Ne facem frizurile în sus, dar toate celelalte din noi sunt în jos. Dacă aș fi în acord cu natura, cu lumea, cu toate, aș băga părul sub piele, să nu se mai vadă, l‑aș pieptăna pe sub piele, ca să fie în jos, să coboare, să ne umplem de păr pe organe.

Asta‑mi zicea, și, chiar de‑aș fi vrut, n‑aveam ce să‑i răs­pund.

Vara asta nu m‑am dus în vacanță, a suspinat el, nu m‑aș duce niciunde, că, dacă începe războiul și la noi, prefer să fiu acasă.

Nu cred să‑nceapă, i‑am zis.

Putin, lua‑l‑ar gaia! a continuat el. Clipește din fiecare icoană.

Boggy picta icoane. Cam cum ar picta un puști care, pe deasupra, e și legat la unul din ochi, iar celălalt îi e acoperit cu albeață.

Până să vin la Sălaș, locuiam cu mama, și‑n casă era plin de icoane, a zis el. Icoane ale altora. I‑am spus mămicii să le scoată și să le afișeze pe‑ale mele, însă s‑a pus pe plâns. Că m‑am dat cu drogații. Ba drogată‑i ea, că nu vede cine face cu ochiul din icoanele ei. A oftat din rărunchi:

Dracu’ s‑o‑nvârtă.

L‑am întrebat dacă crede în ăla de‑o s‑o învârtă pe mă‑sa. Nu că m‑ar fi interesat subiectul, da’ îmi plăcea să‑i încura­jez și să le fac plăcerea ălora care se puneau pe‑njurat. O făceam dintr‑un soi de instinct. Cine înjură e mai ușor de priceput și de descifrat. E mai lesne să‑i umbli la cod.

Cum dracu’ să cred în draci? s‑a răzvrătit Boggy. Nu ți‑am zis clar că‑s făcut din plastic și‑n fustiță de damă? Ăștia ca mine n‑au treabă să creadă sau să nu creadă. Ce‑i aia să crezi? N‑ajung eu să cred sau să nu cred. Ce, trebuie să cred ca să mă scarpin unde mă mănâncă?

S‑a liniștit un pic și atunci i‑am zis să mă radă în cap, că‑mi făcuse atâtea găuri și zigzaguri, că nu mai era nimic de reparat.

Boggy e de treabă, da’ nu‑i să te‑ncrezi în el.

M‑a ras în cap, nu‑mi stătea rău.

Și, în același timp, m‑am edificat. Mi‑a venit ca un val, dinăuntru. Alta era calea mea. Și mă aflam deja pe ea. Aveam poate fustiță și eu, într‑un fel pe care nu o să‑l pre­cizez, da’ nu eram fetiță. Sau, dacă eram, eram una de care să ți se facă frică.

DUPĂ CE L‑AM PUS SĂ MĂ TUNDĂ ZERO, BOGGY S‑A TOT DAT pe lângă mine.

Să te mai aranjez un pic? zicea.

Ce să mai aranjezi, că arăt ca scăpat din pușcărie.

Boggy s‑a luminat dintr‑odată, că doar de‑aia venise, să mă toace la cap, nu să‑mi repare frizura.

Eu, la mare primejdie, nu dârdâi de frică, nu mă scap pe mine, nu înțepenesc, a turuit el rapid. Pe mine mă apucă strănutul. Și strănut, strănut, mai‑mai să‑mi dau duhul. Mare belea! Aș prefera să dârdâi și după aceea să pot s‑o ușchesc. Cu strănutul, mă deconspir imediat. N‑am unde să mă ascund. Și‑a frecat palmele, mulțumit că‑l ascult și a continuat: Eu am ieșit din tot soiul de pușcării. Și de câte ori s‑a întâmplat să ies, eram trimis înapoi. De alții, nu de mine. Ca la arest. Sigur că de împotrivit nu mă împotri­veam. N‑aveam tăria s‑o fac. N‑am avut tăria asta niciodată. Am stat la arest ori de câte ori vreunul, dintr‑un motiv sau altul, găsea de cuviință că ar fi mai bine să stau la cutie. M‑am tot retras, ca un crab. Însă nu mi‑am găsit liniștea sub carapace. Mă mai scot cu icoanele. Icoanele ies din mine, de sub mâna mea, fără preaviz.

Boggy picta pe carton, pe sticlă, pe fundul unor lăzi de lemn, pe ce se nimerea. Nu‑i prea ieșeau chipurile, se‑n­curca la fețe, însă la aureole era as. Ziceai că se‑aprind becuri de carnaval acolo unde punea el o aureolă, deasupra feței care arăta a orice, dar nu ca o față.

Proletaru îl încuraja. Să persevereze. Nu chipul unuia sau al altuia contează. Numai dezideratul care o să reînvie curând în tot ce surâde și se răsfață sub soare.

Boggy s‑a tulburat: Cum vine asta, doar nu pictez dezi­derate? Pe icoanele mele – crezi, nu crezi –, apasă cu degetul Dumnezeu.

Bă Boggy, i‑am zis, n‑ajunge că mă tunzi tot timpul ca pe‑un tătar și că umblu din cauza ta ras în cap, acu’ tre’ să te‑aud și vorbind tătărește? Ce naiba îndrugi?

Îți zic ce n‑am îndrăznit să‑i zic nici lu’ mama, nici lu’ Proletaru.

Adică, pe scurt, îmi spui că Dumnezeu stă cu degetul apăsat pe icoanele tale?

Da, da, pe‑ale mele nu‑i decât degetul lui. Și pe ăsta vreau să‑l pictez.

Și l‑ai pictat?

Nu, că mă tem. Și Boggy tremura, înduioșat: Eram născut pentru circ. Aveam o capacitate de transpunere. Eu la asta‑s maestru. Și‑s tare sensibil. Când îi văd pe unii bătându‑se, mă umplu de vânătăi. Când se pupă doi pe o bancă, în parc, mă excit un pic. Dacă întâlnesc un șchiop pe stradă, mă lasă imediat un picior, mă infirmizez, dacă dau nas în nas cu un orb, văd încețoșat sau nu mai văd deloc. Așa că simt, simt cum mă apasă degetul Domnului. În creștet îl simt.

Lângă stadion, pe înșiruirea de stâlpi, când era vânt, steagurile fâlfâiau, se zbăteau. Ca o bătaie din aripi. Boggy își mijea ochii: Dacă am pune figuri de icoane pe drapele ar fi de mai mare efect. Ar fi de mare propagandă.

Nici dat pe răzătoare Boggy n‑ar fi ieșit din vorba Prole­tarului. Îmi tot repeta, cu evlavie: Ăsta are școală. O făcut teologia, aproape întreagă, și după aia, pe puncte, marxis­mul de modă nouă. În care tehnica‑i primordială. Iei numa’ tehnica și lași restu’ deoparte. Boggy îl asculta pe Proletaru cu ochii întredeschiși, să se pătrundă de fiecare cuvânt. Cuvintele îl pătrundeau, și el se umfla ca aluatul pus la dospit.

Proletaru vrea să ne dea un viitor, zicea el. Ne mântuim doar când acționăm radical.

Amesteca cuvintele, când leneșe, popești, când abrupte, de comisar, după exemplul Proletarului. Proletaru, în schimb, îl bălăcărea: Ești așa prost, că atunci când repeți ce am zis mi se pare că și io‑s oligofren. Eu muncesc, mă, pen­tru voi. Mă sacrific. Mă canonesc ca un sfânt. Ca pe un mu­cenic mă canoniți. Eu îs Proletaru vostru și voi mă exploatați, pe toate părțile, ca niște cioflingari. Își sugea buzele și zâmbea strâmb: Da’ până la urmă pe toți o să vă hărtănesc. Pentru că vi‑s șef, mă, în binecuvântarea și ști­ința mea.

O fi fost el student la teologie, însă nu cred că vorbea de sfințenia din biserică. Că sfânt e numai ăla care‑i abătut din drumul lui și umblă, că nu‑i mai pasă de sine, pe drumurile celorlalți. Și rătăcește pe ele. Proletaru voia să ne abatem toți de la oricare alt drum și să mergem doar pe al lui. Până una‑alta, se putea lua de mână cu Boggy și, împreună, să pășească, bâlbâit ori cadențat, spre viitorul care nu‑și arăta fața decât către ei. Și‑o arăta în sensul că ei nici pe ei, în oglindă, nu se vedeau.

Clopotaru ne șoptea despre Boggy că el e ca o garanție a noastră. Deși se dovedea uneori cam slab de minte, se‑nru­dea, de departe, cu unul dintre mahări. Mahării care ne ți­neau pe palme în Seif.

Garanție la ce? Clopotaru se temea că, pe nepusă masă, de unde ne mergea bine și eram tratați cu valoare, am putea fi mătrășiți, măturați într‑un șanț, cum i s‑a întâmplat și lui mai demult. Când se pleoștea așa, uita pesemne că pe el l‑au scos din șanț. Și l‑au recuperat tocmai ca să‑l pună, alături de noi, în Sălaș. Își făcea griji de pomană. Eu nu mă îngrijo­ram. Odată ce intri în tunel, locomotiva o să tragă ca să te scoată din el. Măcar regula asta o știam și eu. Da, la așa ceva mă pricepeam și eu.