Ken Follett se întoarce la una dintre temele care i-au definit marile romane: felul în care oamenii, cu ambițiile, iubirile și conflictele lor, ajung să construiască lucruri care îi depășesc și rămân în istorie. În „Stonehenge. Cercul zilelor”, noul său roman apărut în România la Editura RAO, scriitorul își imaginează lumea din spatele unuia dintre cele mai misterioase monumente ale omenirii. Acțiunea ne poartă cu mii de ani în urmă, în epoca neolitică, într-o societate în care supraviețuirea depinde de anotimpuri, resurse, alianțe și capacitatea comunităților de a lucra împreună.

În centrul poveștii se află Seft, un tânăr miner de cremene, și Joia, o preoteasă vizionară care visează la ridicarea unui cerc uriaș din piatră. În jurul lor, Follett construiește o lume dominată de secetă, rivalități între triburi și lupta pentru resurse, dar și de iubire, credință și dorința de a crea ceva care să reziste timpului. Pentru că nu există mărturii scrise despre oamenii care au ridicat Stonehenge, autorul combină datele arheologice cu ficțiunea, imaginând ritualurile, relațiile și tensiunile unei comunități capabile de o asemenea performanță.

Ken Follett este unul dintre cei mai cunoscuți autori de ficțiune istorică ai ultimelor decenii, cu peste 198 de milioane de exemplare ale cărților sale vândute în peste 80 de țări. De la succesul internațional al romanului „Ochiul acului” și până la celebra serie începută cu „Stâlpii Pământului”, Follett și-a construit literatura în jurul marilor transformări istorice, privite însă prin destine individuale. „Stonehenge. Cercul zilelor”, disponibil în România la Editura RAO din 30 septembrie 2026, continuă această formulă: istoria monumentală devine, înainte de toate, o poveste despre oamenii care au făcut-o posibilă.

Cine a construit Stonehenge? De ce tocmai în acel loc? Ce se întâmpla în interiorul cercului de piatră? După secole de cercetări, monumentul păstrează încă o parte esențială din misterul său. Arheologia ne oferă indicii: primele amenajări ale sitului datează de aproximativ 5.000 de ani, aici au fost depuse rămășițe umane incinerate, iar orientarea construcției urmează mișcarea Soarelui la solstiții. Totuși, nu există o explicație unică și definitivă a rolului său. Templu solar, loc al ceremoniilor, spațiu dedicat strămoșilor sau punct de întâlnire pentru comunități venite de la mari distanțe? Stonehenge ar fi putut avea mai multe funcții, iar semnificația sa s-ar putea schimba de la o generație la alta. Pietrele au rămas, dar vocile celor care le-au ridicat s-au pierdut. Stonehenge. Cercul zilelor intră în spațiul dintre ceea ce știm și ceea ce ne putem imagina. Ken Follett nu pretinde că oferă răspunsul definitiv, ci construiește o posibilă poveste umană despre credință, rivalitate, iubire și dorința de a lăsa ceva în urmă. Unele mistere nu așteaptă doar să fie rezolvate. Așteaptă să fie povestite.

Fragment

În cea de-a treia zi, Joia se trezi înainte de zori, dar putea desluși limpede valea în lumina lunii pline. Aruncând o privire în lateral, fu surprinsă să o vadă pe Dee sprijinită într-un cot, privind-o cu o expresie de curiozitate binevoitoare. Joia era vag mulțumită. Se hotărî să nu se ridice chiar atunci.

Îi spuse lui Dee:

— Te-am văzut vorbind cu Bax.

Apoi își mușcă limba. Părea a fi o acuzație, ceea ce nu intenționase. Se părea că Dee nu observase acest lucru.

— Mi s-a părut interesantă. Are umeri de bărbat.

— Ce i-ai spus?

— Am întrebat-o dacă îi place să fie atât de puternică. A spus că îi place, dar mama ei i-a spus că bărbaților nu le plac femeile puternice.

— A deranjat-o pe Bax?

— A spus că nu contează, pentru că ei nu-i plac bărbații.

Joia râse, apoi îi zise:

— Ție îți plac bărbații?

De îndată ce puse întrebarea, se simți stânjenită. Era un lucru atât de personal.

„Două vorbe scăpate fără să gândesc, în numai patru propoziții, se gândi ea. O dau din rău în mai rău.“

Din nou, pe Dee nu o deranjă.

— Nu-mi displac bărbații, dar nu mă îndrăgostesc niciodată de ei, dacă asta vrei să spui.

Joia decise să nu mai pună întrebări și să îi povestească despre ea.

— Îl iubesc mult pe Seft, spuse ea. Dar nu sunt îndrăgostită de el – ceea ce e un lucru bun, fiindcă e partenerul surorii mele.

— Seft e foarte chipeș.

— E și bun la suflet. A îndurat atâta cruzime când era copil, încât nu vrea să mai facă niciodată alți oameni să sufere în felul ăla. Așa mi-a spus.

— Îl cunoști de mult?

— De treisprezece Miezuri de Vară. Când l-am cunoscut, eram o fată neastâmpărată.

Dee zâmbi până la urechi, dezvelindu-și dinții strălucitori.

— Ce fel de năzbâtii făceai? întrebă ea, și avea un ton care o făcu pe Joia să respire puțin mai repede.

— Am tras cu ochiul la preotesele care dansau goale, spuse Joia. M-au prins.

Își aminti spaima pe care o simțise. Greșeala ei părea neînsemnată acum, după atâția ani, dar amintirea vinovăției și a fricii era încă neplăcută.

— Am fost dusă la Marea Preoteasă, pe care o chema Soo. Mă așteptam să mă pedepsească, dar în loc de asta, m-a învățat să număr.

— Vreau să mă înveți și pe mine să număr. Mi-ai spus teoria, dar trebuie să știu numele tuturor numerelor. Atunci voi putea să-mi număr oile.

Joia decise să mai riște o întrebare. Era foarte curioasă să știe dacă Dee avea un partener, dar făcu o pauză ca să se gândească la un mod delicat de a pune întrebarea.

— Ești singură acolo, sus, în dealuri?

— De fapt, casa mea nu este departe de aici, spre răsărit. Dar nu, nu sunt singură. Locuiesc cu fratele meu și cu femeia lui.

„Așadar, Dee nu avea partener“.

— Și nu știi câte oi ai, pentru că nu poți să le numeri.

— Dar chiar vreau să învăț.

— Pot să te învăț câte ceva în următoarele două zile. Avem mult de mers pe jos. Apropo de asta, ar trebui să ne ridicăm.

Verila tranșa carnea rece de oaie. Vee o ajuta, iar Joia îi făcu cunoștință cu Dee.

— Vee e cea mai veche prietenă a mea, spuse Joia. Era cu mine când am tras cu ochiul la preotese.

Dee zâmbi și îi spuse lui Vee:

— Chiar era o fată atât de obraznică?

— Da, răspunse Vee. Ne convingea și pe noi să-i urmăm aventurile, iar apoi intram toate în bucluc.

Dee se întoarse către Joia.

— Iar acum ai o întreagă armată de oameni care ți se alătură în aventură.

Asta da observație pertinentă.

— Presupun că ai dreptate.

Ajutară la servirea cărnii de oaie, apoi mâncară și ele. Joiei i se păru foarte tare. Pe măsură ce soarele răsărea, lumea se aduna în jurul pietrei.

Piatra și sania se aflau pe un drum amenajat, arătând deja ca un monument. Mâinile-dibace erau ocupate să acopere piatra și sania într-un fel de plasă din frânghii, distribuind uniform forța de tracțiune și asigurându-se că piatra nu putea cădea într-o parte. Din fiecare frânghie pornea un capăt lung de care puteau trage voluntarii, iar acestea erau așezate ordonat în fața pietrei, zece la număr, drepte precum niște șerpi morți, gata să fie apucate de voluntari.

Totul era gata, iar Joia își mușca buza. Ce se întâmpla dacă nu se clintea?

Seft avu o idee de ultim moment. Cu ajutorul lui Tem, ridică gigantul și îl legă de piatră.

— Vom avea nevoie de asta când vom ridica piatra la Monument, spuse el.

Voluntarii apucară frânghiile, mai mult de douăzeci de oameni la fiecare frânghie. Se auziră foșnete și mișcări, în timp ce fiecare își găsea locul.

Seft, Tem și Joia îi îndemnară pe oameni să stea cât mai înghesuiți.

— Strângeți-vă, ca să mai încapă și alții. O să vă prindă bine ajutorul lor, le spuse Joia.

Ea și Seft căzuseră de acord că aveau nevoie de două sute de voluntari, făcând acel calcul pe baza experienței lui Seft cu piatra fermierului, care fusese mult mai mică. Nu puteau fi siguri, dar nu aveau alt mod de a estima. Astăzi aveau să afle adevărul. Poate aveau să descopere că aveau nevoie de cinci sute de voluntari, caz în care s-ar fi întors toți acasă cu coada între picioare.

Observă că aveau spectatori. Ieri văzuse o mână de oameni ai pădurii care priveau. Astăzi erau mai mulți, cincizeci sau șaizeci de bărbați, femei și copii, toți holbându-se la nebunii care încercau să miște o piatră uriașă. Câțiva păstori observau și ei, cu brațele încrucișate și expresii sceptice. Era clar că acesta era cel mai interesant eveniment care se petrecuse în Dealurile de Nord de mulți ani încoace.

Sania se afla la capătul unei drum amenajat lung, formată din bușteni încastrați în pământ, construit de Seft și de mâinile-dibace pe parcursul iernii. Pista se curba ușor, apoi se îndrepta spre sud, într-o linie dreaptă ce urca o pantă lungă până în vârf. Munca durase câteva luni și fusese nevoie de mulți copaci tăiați, dar atât Seft, cât și Joia fuseseră convinși că începutul călătoriei nu trebuia să fie atât de greu încât să-i descurajeze chiar de la început.

Voluntarii se răsfirară în fața saniei în formă de evantai, cei aflați în fruntea fiecărui șir de oameni privind-o cu nerăbdare pe Joia, așteptând semnalul.

Când se asigură că toți se așezaseră, spuse:

— Pe locuri… țineți bine… trageți!

Se înclinară înainte, îndoind genunchii, încordând frânghiile cu toată puterea. Cei mai mulți își puseră umărul sub frânghie, ținând-o apoi cu ambele mâini în dreptul pieptului. Câțiva stăteau cu fața la piatră și trăgeau spre spate. Joia le privea fețele în timp ce începeau să simtă greutatea uriașă pe care încercau s-o învingă. Se aplecară și mai jos și traseră și mai tare.

Piatra nu se clinti.

Frânghiile scârțâiră. Aveau să se rupă? Aveau să se sfărâme bârnele saniei?

Auzi din nou vocea lui Narod:

— N-o să se miște. E o pierdere de timp.

Narod nu era popular printre voluntari, iar cineva îi strigă:

— O, mai taci din gură, prăpăstiosule!

Era cel mai cumplit coșmar al Joiei.

Seft îi spuse:

— Vreau să încerc altceva.

Speranțele ei crescură.

Le strigă:

— Slăbiți frânghiile. O să facem ceva diferit.

Ușurați, slăbiră frânghiile.

Seft îi spuse:

— Spune-le să tragă, apoi să slăbească frânghiile, iar să tragă și iar să slăbească. Vrem să balansăm sania înainte și înapoi. Când cred că e gata să pornească, o să dau din cap, iar tu poți să le spui să tragă cu toată puterea.

Joia le repetă explicația voluntarilor. Aceștia păreau să înțeleagă, mulți dând din cap.

Joia simți că era posibil să ajute, deși nu era sigură de ce. Poate că exista un fel de aderență între tălpile saniei și pământ, o aderență care era redusă prin balansare. Oricum, merita încercat.

Ea strigă:

— Pe locuri… țineți bine… trageți! Slăbiți… trageți!

Continuă, pândind orice semn de mișcare. Deodată, oamenii pădurii li se alăturară, nu trăgând de frânghii, ci împingând sania. Joia nu era sigură cât de mult ajutau, dar cu siguranță nu încurcau cu nimic. În cele din urmă, i se păru că vedea sania balansându-se ușor, înainte și înapoi.

— Funcționează! strigă.

— Trageți! Slăbiți… trageți! Slăbiți… trageți mai tare! Mai tare!

Sania se balansa acum, iar Seft îi făcu semn cu capul.

— Slăbiți… trageți! La următoarea tragere, cu toată puterea… Slăbiți… trageți!

Două sute de oameni se încordară pe frânghii, gâfâind de efort, cu tălpile înfigându-se în pământ și, în sfârșit, sania se clinti, smucindu-se înainte doar cât lățimea unui deget.

— Țineți-o în mișcare! strigă Joia. Țineți-o în mișcare!

Spre încântarea ei, sania continuă să se miște înainte, cu o încetineală chinuitoare, iar voluntarii, în culmea bucuriei acum, continuară să tragă. Ea mergea cu spatele în fața lor. Odată ce sania se puse în mișcare, impulsul făcu trasul puțin mai ușor.

Pe măsură ce pista se curba într-o parte, Joia se mută în acea direcție, strigând:

— Urmați-mă, urmați-mă!

După curbă, drumul începea să urce, iar sarcina deveni din nou mai grea.

La jumătatea urcușului văzu că erau obosiți și strigă:

— Am trecut de jumătate! Nu mai e mult până în vârf!

Ajunseră pe culmea dealului. Pista de bușteni se transforma într-o variantă mai rudimentară, din crengi și pământ, care era mai puțin netedă, dar înclinația la vale compensa din plin, iar Joia putea vedea cum tinerii voluntari își reveneau după efort. Pe măsură ce piatra începu să se miște puțin mai repede, Joiei îi trecu prin minte că, dacă vreun voluntar ar cădea, sania l-ar putea strivi. Trebuia să le vorbească despre ce era de făcut în cazul unui astfel de accident.

Pe orice cale de la deal spre câmpie, mișcarea ar fi fost mai mult la vale, calculă Joia; ceva la care nu se gândise niciodată până atunci.

Totuși, dealurile continuau iar curând urmă un alt urcuș.

Văzu că voluntarii erau obosiți acum. Ar fi fost înțelept să le dea un răgaz în vârful acestei pante.

Dar ideea îi veni prea târziu. La jumătatea urcușului, voluntarii începură să șovăie, câțiva abandonară de tot, iar sania se opri.