Războinicul este o mărturie a talentului și ambiției ieșite din comun care l-au ajutat pe Rafel Nadal să cucerească 14 titluri la Roland-Garros.

În drumul său spre a deveni unul dintre cei mai buni jucători de tenis din toate timpurile, Nadal a înregistrat victorii pe toate tipurile de teren: două titluri la Wimbledon pe iarbă și patru titluri la U.S. Open pe hard.

Dar zgura, cea mai lentă și mai solicitantă dintre suprafețe, s-a dovedit a fi compatibilă cu abilitățile tactice, forehandul încărcat cu topspin și mentalitatea de războinic pentru care este cunoscut Rafa.

Incluzând fragmente din interviurile pe care Clarey i le-a luat lui Nadal, echipei sale și rivalilor lui – printre care Djokovic și Federer –, Războinicul nu este doar o carte despre tenis, ci o serie de lecții pe care le putem extrage din modul în care Nadal a abordat fiecare competiție în parte.

Timp de treizeci de ani, Christopher Clarey a fost corespondentul specializat pe tenis al The New York Times și International Herald Tribune, relatând despre marile evenimente sportive ale lumii, inclusiv 15 ediții ale Jocurilor Olimpice și peste 100 de turnee de Grand Slam.

În 2018, a primit Premiul Eugene L. Scott din partea International Tennis Hall of Fame, acordat pentru „comunicarea sinceră și critică despre joc” și pentru că „a avut un impact semnificativ asupra lumii tenisului”. Cartea sa Maestrul: Îndelungata carieră și superbul joc al lui Roger Federer (Pilot Books, 2021) a fost publicată în 21 de limbi, devenind bestseller New York Times în 2021.

Cartea a apărut la Editura Pilot Books, în traduerea Radu Hângănuț și o găsiți aici

Fragment Războinicul. Rafael Nadal și regatul său de zgură. Christopher Clarey

CAPITOLUL 4

PÂNZA

Era o dimineață de mai, cu puțin timp înainte de ediția din 2019 a French Open, când Philippe Vaillant a primit un telefon urgent de la Guy Forget, fosta vedetă a tenisului francez, care pe atunci era directorul turneului.

– Rafa vrea să vorbească cu tine, a spus Forget.

Întâlnirea de urgență a avut loc pe Terenul Suzanne Lenglen, unde Nadal, leoarcă de transpirație ca de obicei, se antrena înaintea turneului. Terenul Lenglen este al doilea cel mai mare teren de la Roland-Garros, numit după marea campioană franceză, celebră pentru grația ei de balerină, și una dintre primele superstaruri feminine din sport, care, de fapt, nu a jucat niciun meci în turneul Roland-Garros.

Vaillant, responsabilul de întreținerea terenurilor de la Roland-Garros, a ajuns în grabă, iar Nadal l-a întâmpinat pe zgură și i-a explicat motivele pentru care era îngrijorat.

– Rafa a spus că terenul e ciudat, dar deși partea de sud a terenului e în regulă, e ceva în neregulă cu partea de nord, a spus Vaillant. A spus că nu era ca de obicei și că mingea sărea prost într-unul din careurile de serviciu.

Vaillant, care se împrietenise cu Nadal de-a lungul anilor, i-a spus îngrijitorului responsabil de terenul Lenglen să cerceteze problema de îndată ce se încheiau sesiunile de antrenament din ziua respectivă.

Într-adevăr, era prea multă zgură pe partea de nord a terenului.

– Am îndepărtat o parte din zgura de acolo și, două zile mai târziu, când știam că Rafa se antrenează din nou pe Lenglen, m-am întors să arunc o privire, iar Rafa m-a văzut de la distanță și mi-a făcut semnul cu degetul mare că acum totul era în regulă, a spus Vaillant. A simțit acea diferență subtilă. Mă fascinează mereu simțurile pe care le au oamenii ăștia, cei ca Rafa, care sunt adevărați jucători de zgură.

Trebuie menționat că percepția fină a lui Nadal nu se limitează la zgură.

Ulterior, în acel an, a ajuns la New York ca să se pregătească pentru U.S. Open 2019 și, cu o săptămână înainte să înceapă turneul, a intrat, ca de obicei, la un antrenament pe Arthur Ashe Stadium. Nu la mult timp după ce a terminat, David Brewer, directorul turneului, a fost surprins să primească vizita lui Nadal, chiar în biroul lui.

– Poți să vii cu mine, David? a spus Nadal.

Brewer l-a urmat înapoi pe hardul albastru din stadion.

– David, vreau să știi că aici e o mică denivelare, iar mingea a sărit prost, a spus Nadal, stând în teren. Știu că nu ai ce să faci în privința asta până anul viitor, dar m-am gândit că ar fi bine să știi.

Alți jucători de top precum Roger Federer, Stan Wawrinka și Andy Murray se antrenau deja pe teren de câteva zile și nu menționaseră nimic despre acest defect. Dar Brewer și Gordon Smith, directorul executiv al United States Tennis Association, s-au întors imediat pe teren cu o riglă de lemn. Au așezat-o pe zona în cauză și au observat că se balansa înainte și înapoi în loc să stea perfect lipită de sol. Exista, într-adevăr, o denivelare de aproximativ un metru și jumătate lungime, paralelă cu linia de fund a terenului.

– Pur și simplu am luat-o razna, a spus Smith. Ăsta e cel mai important teren de hard din lume, iar noi n-am fost în stare să-l facem drept? Dacă Rafa Nadal va avea o săritură proastă chiar la punctul decisiv din meci, după ce că ne-a atras atenția și noi n-am făcut nimic în acest sens, suntem terminați! Nici măcar nu a sugerat să-l reparăm, dar am decis să scoatem terenul din uz, să-l șlefuim și să-l refacem complet, cu doar o săptămână înainte să înceapă Openul.

Nadal, care a și câștigat turneul, își supraveghează atent toate spațiile de lucru, dar zgura rămâne o lume aparte. Conexiunea e tactilă. Se lipește de pielea transpirată și de tricourile umede. Când Nadal calcă pe un teren de zgură pentru prima dată după ce ajunge la un turneu, îi place să se aplece și să frece zgura cu mâinile ca să-i simtă proprietățile și nivelul de umiditate și dacă e aspră sau fină.

În franceză, un jucător de zgură se numește terrien, termen care se traduce literal ca „pământean”. Totuși, cuvântul pare să nu-l descrie foarte bine pe Nadal, căci atunci când pășește pe zgură seamănă mai degrabă cu un extraterestru. Dar terrien e derivat din termenul pe care francezii îl folosesc pentru terenurile lor de zgură, terre battue, care înseamnă „pământ bătătorit”.

Iarba este suprafața originală și tradițională în cea mai mare parte a lumii, inclusiv în Marea Britanie, Statele Unite și Australia. Versiunea modernă a jocului, dezvoltată la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu degeaba s-a numit „tenis de câmp”.

Dar terre battue a devenit rapid suprafața preferată în Franța și în multe alte țări latine, chiar dacă asta nu părea întru totul necesar. Alte jocuri inventate de britanici și care s-au extins în toată lumea, precum fotbalul și rugbyul, nu s-au mutat pe zgură roșie când au traversat Canalul Mânecii. Au rămas pe iarbă, dar, în Franța, le tennis a luat-o pe un alt drum, lucru care, dacă e să fim sinceri, a făcut totul mult mai distractiv.

Unul dintre marile atuuri ale tenisului este varietatea suprafețelor. Nici Champions League, nici NFL nu se joacă pe iarbă, zgură și hard. De asemenea, există mai multe categorii de zgură – chiar dacă Nadal, în toată carierea lui, a jucat într-un singur turneu de nivel ATP pe o zgură care nu era roșie (n-a mers bine, dar voi reveni asupra acestui subiect mai târziu).

Rod Laver, care a crescut la o fermă de vite în Australia rurală, și-a început drumul în tenis pe un teren făcut din pământul mușuroaielor de termite, care, odată sfărâmat, putea fi întins și tasat, astfel încât să se obțină o suprafață nivelată care se întărea destul de tare – întrucât saliva termitelor acționa ca agent de legare –, dar care putea să absoarbă ploile torențiale, permițând jucătorilor să se întoarcă în scurt timp pe teren.

La fel ca suprafața de la Roland-Garros, aceasta era roșie.

– Familia mea a făcut terenul pe care am început să joc și era asemănător cu zgura, mi-a spus Laver.

Evident, a fost un teren de antrenament adecvat, pentru că Laver, poreclit „Racheta”, a devenit singurul jucător care a reușit de două ori Grand Slam-ul la simplu, câștigând toate cele patru turnee majore în același an calendaristic, inclusiv French Open, în 1962 și 1969.

Roy Emerson, un alt jucător din Queensland, care a devenit unul din cei mai mari campioni ai tuturor timpurilor, a crescut și el jucând pe terenul ant bed al familiei.

– Aveam mușuroaie de termite în spatele proprietății, mi-a spus Emerson. Așa că le-am dărâmat și am construit terenul chiar acolo.

Și Africa de Sud, cândva o mare națiune a tenisului, avea terenuri făcute din ceea ce localnicii numeau „movile făcute de termite”, iar campionatul național a fost organizat pe această suprafață, la Ellis Park din Johannesburg, din anii 1890 până în anii 1950, înainte să treacă la terenuri sintetice de hard.

În alte părți ale Africii, inclusiv în Ghana, încă se mai joacă uneori pe terenuri de pământ, care sunt udate ca să țină praful sub control. În India, un alt loc canicular, exista vechea tradiție de a juca pe terenuri acoperite cu balegă de vacă uscată, care apoi era tasată. Suprafața era cu siguranță sustenabilă, dar avea dezavantajele ei inerente, mai atunci când veneau străini să joace în Indian Open sau în competiția internațională pe echipe Davis Cup.

– Cu siguranță li se părea o nebunie, mi-a spus râzând starul indian Vijay Amritraj. Și mereu întrebau: „De ce ar trebui să ne facem griji?” Iar eu spuneam: „Ascultați, încercați doar să nu cădeți. O să vă aștepte un tip afară cu un vaccin antitetanos”.

Amritraj și frații lui, Anand și Ashok, au crescut în sudul Indiei, la Madras, care ulterior și-a schimbat numele în Chennai. Jucau pe zgură acoperită cu nisip de plajă, de o culoare alb-murdară, iar în cele din urmă și-au construit un teren la ei acasă.

– Aveam copaci care se înălțau deasupra lui și uneori cădeau șerpi de pe crengi, a spus Amritraj.

Nordul Indiei avea terenuri excelente de iarbă, iar majoritatea terenurilor de balegă erau în vest, în statul Maharashtra, unde se află Mumbai și Pune.

– Partea interesantă era că, din punctul de vedere al condițiilor de joc, era mai aproape de o suprafață de hard, a spus Amritraj. O cocea soarele și devenea foarte tare. Nu prea puteai să aluneci pe ea. Aveai stabilitate. Mi-a plăcut mai mult decât zgura pe care am jucat în copilărie, în sud. Prima întrebare pe care o primeam era: miroase? Și nu mirosea, în mod surprinzător. Nu mirosea deloc.

Nu toți străinii au stat departe. Laver a câștigat pe terenuri de balegă, în același mod în care a câștigat pe orice altă suprafață. Aceste terenuri au încetat să mai fie folosite în India în anii ’90, dar nu înainte ca Sania Mirza să înceapă să joace pe o suprafață de balegă și să ajungă numărul 1 mondial la dublu feminin și una dintre cele mai cunoscute personalități sportive ale Indiei. Mahesh Bhupathi, care a ajuns numărul 1 la dublu masculin, a crescut și el jucând pe astfel de terenuri.

– N-am mai văzut niciunul în ultimii zece ani în India, pentru că au fost înlocuite cu terenuri de hard adevărate, mi-a spus el. Dar când eram junior, majoritatea terenurilor din India erau făcute din așa ceva și, evident, construirea lor necesita foarte puțini bani.

Deși terenurile de balegă și terenurile ant-bed nu erau decât alte versiuni ale terre battue-ului și erau clasificate tehnic drept zgură, le lipsea stratul superior afânat care lasă urme clare ale mingii și le permite jucătorilor ca Nadal să alunece cu grație și precizie, lăsând urme ale propriei lor deplasări.

– Terenurile de balegă asigurau o săritură curată și erau foarte rapide și destul de solide, ca un hard, a spus Bhupathi. Singurul lucru la care nu rezistau bine era ploaia.

De altfel, Nadal și-a câștigat primele puncte ATP pe zgură galbenă, pe terenurile acoperite cu nisip din Sevilla, în 2002, când avea cincisprezece ani. A fost un challenger la Real Club de Tenis Betis, care, la fel ca Roland-Garros și Monte-Carlo Country Club, a fost fondat în 1928.

Cea mai apropiată versiune de zgură roșie este zgura verde, populară pe coasta de est a Statelor Unite, unde fusese dezvoltată în anii ’30, fiind cunoscută pe scară largă sub numele de brand Har-Tru. Este o suprafață deosebit de grunjoasă, care se usucă repede. Chris Evert, cea mai mare jucătoare de zgură – cel puțin până când Iga Świątek ne dovedește contrariul –, a crescut jucând pe Har-Tru la Holiday Park, în Fort Lauderdale, în Florida, învățând tenis de la tatăl ei, Jimmy. Mai târziu, a câștigat U.S. Open în ani în care turneul s-a jucat pe Har-Tru, în 1975, 1976 și 1977, după ce Open-ul a încetat să mai folosească terenurile de iarbă de la West Side Tennis Club din Forest Hills, din New York. Timp de trei ani, două dintre cele patru turnee majore s-au desfășurat pe zgură. Imaginează-ți câte titluri de Grand Slam ar fi câștigat Nadal dacă lucrurile ar fi rămas așa. Dar, în 1978, turneul s-a mutat într-un complex mai spațios din apropiere, la Flushing Meadows, și a trecut pe hard, care devenise tot mai popular și era mai ușor de întreținut decât zgura sau iarba.

Nadal, regele zgurii, nu a concurat niciodată într-un turneu pe Har-Tru, nici măcar la juniori, dar a jucat pe ea. A lovit câteva mingi cu magnatul american din tehnologie Larry Ellison, pe un teren privat din deșertul Californiei, când a stat la acesta în timpul turneului de la Indian Wells, pe care Ellison, unul din fondatorii miliardari ai Oracle, l-a cumpărat – cu totul, de la un capăt la altul, inclusiv terenurile principale – în 2010.

În timp ce stratul superior al zgurii roșii este din cărămidă roșie zdrobită sau din țiglă roșie, stratul superior al „zgurii verzi” nu este nici pe departe din zgură. Este piatră zdrobită. Mai precis, metabazalt precambrian care se găsește în Munții Blue Ridge din Virginia.

Piatra verde naturală este exploatată în apropiere de Monticello, casa lui Thomas Jefferson din Charlottesville. A fost folosită acolo la amenajări peisagistice și, mai târziu, la realizarea granulelor necesare în producerea șindrilei asfaltice. Este foarte tare, fapt care o face și foarte durabilă.

– Mai dură decât granitul, mi-a spus odată John Welborn, fostul director de dezvoltare al Har-Tru. De fapt, are rezistența unui diamant industrial.

Metabazaltul precambrian este și destul de colțuros, ceea ce ajută particulele zdrobite să se blocheze între ele, creând o suprafață de joc stabilă.

– Marginile dure și colțuroase nu se tocesc când aluneci pe ele, iar când le agiți, păstrează suprafața stabilă, dar poroasă, a spus Welborn. Pietricelele se așază unele în altele, dar nu se compactează complet, pentru că nu se rotunjesc și nu se potrivesc perfect în spațiile dintre ele. Întotdeauna rămân niște goluri, iar asta explică felul în care funcționează terenul. Absoarbe apa în el și o reține până când se evaporă înapoi prin stratul superior al terenului, așa că rămâne umed suficient de mult timp ca să se poată juca pe el.

Problemele de drenaj și durabilitatea au fost două dintre motivele pentru care terenurile de zgură roșie în stil european, populare în Statele Unite în anii ’30 și ’40, au pierdut cotă de piață.

– Zgura verde era previzibilă pentru că era prelucrată industrial, a spus Welborn. Dacă aveai nevoie de ea în fiecare an, puteai să-ți refaci terenul, așa că știai mereu ce o să primești.

Numele Har-Tru este un termen compus, inventat de soția inventatorului, Henry Alexander Robinson. „Har” vine de la inițialele lui Robinson. „Tru”[1] se referă la săritura „adevărată” a mingii pe această suprafață și la culoarea ei „cu adevărat” verde.

În tinerețea mea, una din cele mai frumoase veri a fost când am predat tenis (și am învățat cum să alunec) pe Har-Tru, la East Hampton Tennis Club, pe Long Island. Mi s-a părut blândă cu picioarele și o simțeam sub tălpi mai grunjoasă decât zgura roșie europeană.

– Terenurile de la French Open, pe care am jucat de câteva ori, oferă o alunecare puțin mai lină, a spus Welborn. Simți că, într-un fel, plutești puțin mai mult decât pe ale noastre și probabil că asta se datorează faptului că la Roland-Garros folosesc particule mai mici.

Emma Navarro, jucătoarea americană, a spus că French Open e „ca și cum ai juca pe mătase”.

Și eu am jucat pe un teren rustic, din praf de piatră, la nord de Boston, în West Newbury, Massachusetts, construit și întreținut cu grijă (și cu câteva sărituri proaste) de familia Flaherty, la fel cum familiile Laver și Emerson și-au construit și întreținut terenurile ant bed la mii de kilometri distanță.

Această diversitate de suprafețe de joc, de la cele artizanale la cele industriale, face parte din frumusețea tenisului, iar zgura și celelalte versiuni ale ei sunt, spre avantajul jucătorilor, cea mai bună școală de tenis și, în plus, o școală a vieții chiar decentă.

Terenurile moderne de hard îți oferă cea mai „adevărată” și mai de încredere săritură a mingii, cu excepția cazului în care vopseaua albă de pe linii este prea alunecoasă. Îți permit să-ți fixezi bine picioarele și să schimbi direcția într-o clipă, dar favorizează, de asemenea, jucătorii care servesc și lovesc puternic și pe cei care au schimburile mai scurte.

Creșterea vitezei și a puterii jocului modern a scurtat schimburile și pe zgură. Imaginile anii ’70 de pe internet care surprind meciurile dintre Björn Borg și Guillermo Vilas arată cât de lungi și de lente erau schimburile înainte, atingând o medie de peste 3 secunde între lovituri, spre deosebire de cele de aproximativ 2,2 secunde din ziua de azi.

Jucătorii alunecă acum și pe hard, în special spre colțuri, pe măsură ce încearcă să-și mărească raza defensivă. Dar alunecarea cu un scârțâit prelungit pe o suprafață solidă, testată în fabrică, nu presupune același fenomen fizic ca o alunecarea care lasă o urmă vizibilă pe suprafața moale și „vie” a terenului.

Stan Smith, celebrul tenismen american care a câștigat Wimbledon și U.S. Open înainte să devină mai cunoscut ca numele unui model de pantofi[2], a comparat jocul pe zgură cu „alergatul pe bile”.

Deși oamenii cred adesea că e mai ușor să joci defensiv pe zgură, pentru că suprafața estompează o parte din impactul loviturilor, lucrurile nu stau chiar așa.

– E mult mai ușor să fii foarte bun la retur pe hard, pentru că ai cum să te împingi, a spus Jim Courier, campionul de la French Open din 1991 și 1992.

Pe zgură, schimbarea rapidă a direcției este o provocare mai mare, motiv pentru care este foarte eficient să-ți surprinzi adversarul în contre-pied, lovind mingea în spațiul pe care tocmai l-a părăsit.

– Poți să-ți surprinzi adversarii în contre-pied pe zgură mai mult decât pe orice altă suprafață, a spus Courier.

Nu încerc să o supraestimez, dar alunecarea pe zgură este un fel de comuniune: un semn că ai devenit una cu un mediu potențial ostil, ca atunci când intri în ocean, te scufunzi pe sub valul care se sparge și revii la suprafață.

– Mișcarea pe zgură poate părea ușoară, a spus Nadal. Dar îi pune în încurcătură pe majoritatea jucătorilor care sunt obișnuiți cu suprafețele mai rapide. De fapt, ne pune în încurcătură pe toți. Dar alunecarea depinde de cât de multă încredere ai în tine. Când aluneci, aluneci pentru că te simți în largul tău și nu te gândești la nimic altceva decât să ajungi la minge în cel mai eficient mod posibil. E un semn foarte bun dacă ajungi să aluneci bine.

Tenisul pe zgură pare mai mult un meșteșug decât o abilitate, ceea ce sigur are de-a face cu felul în care materia primă se lipește de șosete și de tot ce atinge, ca rumegușul de corpul unui tâmplar.

– Intră peste tot, mi-a spus Vaillant. Dar te obișnuiești cu asta. Face parte din munca noastră și, într-un fel, din noi.

Când vine vorba de terenul de hard din acril, nu poți să spui că lucrezi cu el. Lucrezi pe el. Dar cu zgura se creează o formă de simbioză, iar Nadal, care are o legătură specială cu această suprafață încă din primii ani ai copilăriei și care are anumite tipare și coregrafii adânc întipărite în memorie, este fără îndoială în elementul lui într-un mod în care nu mai este nicăieri altundeva, nici măcar pe iarbă, o suprafață pe care a învățat cu timpul să o aprecieze și despre care, în diferite etape ale carierei, a spus că o preferă.

Tenisul pe iarbă oferă și el aceleași lecții generale: săriturile, precum capriciile vieții, nu sunt întotdeauna previzibile sau corecte. Iarba, asemenea zgurii, este o suprafață naturală, care trebuie să fie întreținută și udată regulat. Dar e mai puțin invazivă și agresivă decât zgura. Pașii și alunecările sunt atenuate. Mingea sare mai jos, iar schimburile sunt mai scurte, deși nu atât de scurte ca atunci când serviciul-voleu era regula, nu o excepție tactică.

Diferențele dintre suprafețe s-au estompat întrucâtva, într-o epocă mai „uniformă” a circuitului, ceea ce explică, în parte, cum Nadal, Federer și Djokovic au reușit să câștige pe orice. Totuși, zgura rămâne suprafața muncitorului neobosit, a strategului și poate chiar a gânditorului care analizează jocul în profunzime.

– Tactica este mai importantă în jocul pe zgură, a spus Nadal. Pe hard, uneori totul se reduce la lovirea mingii cu putere. Bam, bam, bam: servește bine și lovește mingea tare.

Am vorbit odată cu Federer despre asta și mi-a mărturisit că uneori chiar se simțea ca și cum nu mai avea timp să se gândească. Având în vedere ritmul jocului, acționa pur și simplu din instinct sau bazându-se pe tiparele întipărite în memorie. În opinia lui, norocul joacă un rol foarte important pe această suprafață.

Zgura încă îți oferă un pic, fie și doar un pic, de timp pentru reflecție.

– Pe hard e din ce în ce mai complicat să aplici diverse tactici, pentru că mingea vine tot mai repede, a spus Nadal. Dacă un adversar vrea să joace agresiv, poți să-i faci viața mai grea, dar punctele nu o să dureze mult. Pe zgură, e mai complex.

Cerințele tactice ale zgurii nu au fost însă motivul pentru care terre battue a devenit suprafața de tenis preferată a francezilor. Asta a ținut, în mare parte, de clima uscată și însorită din sud, unde tenisul a luat avânt pentru prima dată în țară.

Ca de atâtea ori în sport, britanicii au fost în spatele acestui lucru. Le Havre Athlétique Club, care e considerat locul în care a luat naștere tenisul francez, a fost fondat în 1872 în orașul-port din Normandia, pe coasta de nord a Franței, de un grup de pasionați de sport care erau, în cea mai mare parte, studenți sau expatriați britanici.

Totul a fost aranjat până în 1874, când maiorul Walter Clopton Wingfield, un ofițer britanic de cavalerie în retragere, a început să promoveze această variantă nouă a unui joc vechi, pe care o testase și rafinase pe diferite domenii de la țară. A numit-o „tenis de câmp” sau „Sphairistike” (sfi-ris-tí-ki), o formă mai scurtă a unei expresii grecești care se traducea prin „arta de a juca cu o minge”.

Deloc surprinzător, numele Sphairistike nu a prins. Nici terenul în formă de clepsidră al lui Wingfield: îngust la fileu și lat la fundul terenului.

Noul joc a fost numit tenis de câmp ca să se deosebească de „tenisul adevărat”, cunoscut și ca tenis pe teren sau tenis regal, care se juca în interior încă din secolul al XII-lea și a devenit preferatul nobilimii europene – Henric al VIII-lea al Angliei și François I al Franței, de pildă. Versiunea originală a jocului încă se joacă în câteva locuri exclusiviste, precum Queen’s Club din Londra. Am jucat acolo în 2024 cu prietenul meu George Skinner și m-am chinuit cu ciudățeniile lui, cu spațiile surprinzător de vaste, cu săriturile joase și cu racheta de lemn cu cap mic, care pare nepotrivită pentru scopul ei.

Ceea ce diferenția tenisul de iarbă de alte sporturi cu rachetă deja existente era faptul că, după cum a remarcat istoricul de tenis Richard A. Hillway, folosea o minge de cauciuc goală, nu o minge plină sau un fluturaș.

Mingea de cauciuc goală era o tehnologie relativ nouă în anii 1870, iar un alt element-cheie al succesului rapid obținut de noul sport a fost faptul că jucătorii deja aveau acces la peluzele întinse, bine îngrijite și tunse scurt, care erau folosite pentru jocul de crochet[3]. Dar crochetul, care se răspândise inițial și pentru că le permitea bărbaților și femeilor să joace împreună, începuse să-și piardă din popularitate în anii 1870. Tenisul pe iarbă, o activitate mai viguroasă, care, la rândul ei, le permitea bărbaților și femeilor să joace mixt, a umplut golul lăsat în urmă de crochet.

Wingfield a popularizat noul joc vânzând seturi în cutie care includeau echipamentul necesar și un regulament. Curând, a ajuns și în Franța, poate nu întâmplător, având în vedere că agenții lui Wingfield pentru vânzarea echipamentului erau furnizorii londonezi French and Co.

În Franța, încă de la început, tenisul pe iarbă s-a jucat nu doar pe peluze, ci și pe plajele din Bretania și Normandia la reflux, când nisipul era mai plat și suficient de ferm ca mingea să sară. Există numeroase fotografii cu jucători de tenis pe plajă în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea și un tablou impresionant din aceeași perioadă, semnat de parizianul Albert Lynch, care înfățișează două femei și un bărbat – toți cu pălării de paie și îmbrăcați formal –, schimbând lovituri pe nisipurile albe și vaste ale Normandiei.

– Hotelurile din Franța construiau terenuri pe plajele lor, așa că acestea ar putea fi considerate primele terenuri de zgură, a spus Hillway.

Autorul francez Guy de Maupassant a criticat fenomenul de la malul mării în publicația Gil Blas în 1887: „Această rachetă, o racheta odioasă, un coșmar îngrozitor… Nu poți face un pas afară fără să o zărești. Toată lumea o are sub braț, de dimineață până seara”.

Dar vremea era, cel mai adesea, caldă pe Coasta de Azur, iar primul teren de tenis pe iarbă a fost amenajat acolo, în septembrie 1874, la doar câteva luni după ce Wingfield a publicat regulile jocului.

S-a întâmplat la Cannes, cu mult înainte să existe un festival de film, și a fost construit pe o peluză de crochet la Villa Victoria, casa englezului Thomas Woolfield, un important dezvoltator imobiliar.

Terenul era ocupat de la 8 dimineața până la lăsarea serii, iar publicul era uneori lăsat să intre pe proprietate ca să urmărească meciurile, potrivit lui Alan Little, regretatul istoric de tenis și bibliotecar de lungă durată la Wimbledon, în cartea sa The Golden Days of Tennis on the French Riviera (Epoca de aur a tenisului pe Riviera Franceză).

Mai târziu, au apărut și alte terenuri private în regiune și, în 1880, pe măsură ce popularitatea sportului continua să crească, au fost construite trei terenuri la hotelul Beau Site din Cannes. Potrivit lui Little, erau unice, „făcute dintr-un nisip fin, aproape mătăsos, originar din acele părți ale Mediteranei, extras din Munții Esterel”. Nisipul „se lega bine când era udat și aplatizat și forma o suprafață de joc grozavă, mai ales când era ușor umed”.

Acesta, chiar mai mult decât plajele din Normandia, a fost un precursor al zgurii roșii de la Roland-Garros și, timp de mulți ani, au existat două plăci de piatră, amplasate pe zidul grădinii hotelului. Una era în franceză, cealaltă în engleză, ambele consemnând că, în 1880, „faimoșii frați Renshaw au inventat și au construit aici primele terenuri de terre battue din lume”.

Cele mai multe articole din presa de azi și diverse site-uri, precum Wikipedia, îi menționează în continuare pe Renshaw drept inovatorii din spatele terenului de zgură. Aceste surse explică faptul că, pe măsură ce terenurile de iarbă din Cannes se ardeau în bătaia soarelui, cei doi frați au decis să improvizeze o soluție, acoperind suprafața cu zgură roșie obținută prin sfărâmarea ghivecelor de teracotă, provenite din Vallauris , o comunitate din apropiere, care era cunoscută pentru fabricarea ceramicii.

Totul pare prea detaliat ca să fie pus sub semnul întrebării, dar problema este că, potrivit cercetării cuprinzătoare a lui Alan Little, este aproape sigur că nimic din toate astea nu s-a întâmplat niciodată.

William și Ernest Renshaw erau frați gemeni, originari din Marea Britanie, care au dominat primii ani ai campionatului Wimbledon: William a câștigat titlul de simplu masculin de șapte ori în anii 1880, iar Ernest a câștigat o dată, în 1888, ajungând în finală cu alte patru ocazii. Împreună, au câștigat dublul masculin de cinci ori. Provenind dintr-o familie înstărită (ca a lui Nadal), vizitau frecvent Coasta de Azur și au jucat un rol important în popularizarea jocului acolo, la fel cum au făcut-o și în Marea Britanie. Într-adevăr, cei doi erau o prezență constantă pe terenurile hotelului Beau Site.

Dar, în 1880, anul în care se presupune că au avut acea revelație și au lansat tenisul pe zgură, încă nu își începuseră seria de victorii la Wimbledon și nici nu se retrăseseră din Royal Lancashire Militia, ca tenisul să poată să fie preocuparea lor principală. Conform cercetărilor lui Little, nu există nicio dovadă în ziarele englezești sau franceze ori în alte surse că vreunul dintre frații Renshaw ar fi vizitat Coasta de Azur înainte de octombrie 1883, când se credea că William se afla la Cannes.

„Mențiunea referitoare la prezența și implicarea fraților Renshaw în construirea terenurilor încă de la data indicată pare a fi o absurditate și se bazează pe legende și zvonuri”, a scris Little. „Povestea aceasta a fost perpetuată de-a lungul anilor până în prezent. La vremea aceea, cei doi frați aveau sub douăzeci de ani și cu siguranță le-ar fi lipsit experiența necesară pentru a putea construi terenurile, mai ales într-un mediu străin, folosind materiale unice, produse local.”

Dar cineva, poate chiar vreun francez, a avut ideea să înceapă să folosească teracotă sau cărămidă zdrobită ca suprafață de tenis. Rowan Ricardo Phillips, un scriitor american, a urmărit subiectul în cadrul cercetărilor pentru cartea sa, The Circuit: A Tennis Odyssey (Circuitul: O odisee a tenisului), publicată în 2017. Phillips a acordat o atenție deosebită lui Georges Henri Gougoltz, proprietarul hotelului Beau Site, aflat în dificultate, care se presupune că ar fi autorizat trecerea de la terenuri de iarbă la zgură și care, sugerează Phillips, ar fi putut să inventeze sau să exagereze povestea despre frații Renshaw pentru publicitate, într-o perioadă marcată de dificultăți financiare.

Oricât de intrigantă ar fi această teorie, rămâne doar o speculație.

– Sunt sigur că primul teren de zgură a fost în sudul Franței, la un hotel frecventat de turiști britanici, a spus Michaël Guittard, fostul șef al colecțiilor de la Federația Franceză de Tenis. Chiar și dacă teoria Renshaw rămâne neconfirmată, ideea de a transforma terenurile de iarbă arse de soare în terre battue, astfel încât să se poată continua jocul și vara, pare o explicație foarte plauzibilă.

Ce e clar este că dezvoltarea terenurilor de zgură a extins enorm gama locurilor favorabile pentru tenis, aducând în prim-plan zone scăldate de soare precum Spania, Portugalia și Italia, unde terenurile de iarbă erau problematice din cauza climei. În plus, acest fenomen a creat condițiile necesare pentru apariția unui talent extraordinar precum Nadal, care a crescut într-o țară unde aproximativ 90% din terenuri erau de zgură.

Mai la nord, la Paris, Clubul Décimal, viitoarea gazdă a Roland-Garros, a fost fondat de zece britanici în 1877 și a devenit unul dintre primele centre dedicate tenisului pe iarbă, deși s-a desființat rapid. Până în anii 1880, deveniseră relevante alte trei cluburi: Société des Sport de l’Île de Puteaux, Racing Club de France și Stade Français.

În primii ani ai Campionatelor Franței, evenimentul a alternat sau a fost împărțit între aceste trei cluburi și locații, dar ediția inaugurală din 1891 a avut loc la Racing Club, în Bois de Boulogne, la periferia vestică a Parisului. Deși nu e sigur, se pare că meciurile s-au jucat pe iarbă.

Ceea ce mai târziu a devenit principalul turneu de zgură din lume încă nu se desfășura pe zgură, deși asta avea să se schimbe curând.

– Nu avem un răspuns definitiv în ce privește momentul în care Campionatele Franței au trecut pe zgură, a spus Guittard. Părerea mea este că s-a întâmplat înainte de 1900.

În acei primi ani, turneul a fost organizat uneori la Société des Sport de l’Île de Puteaux, care era pe o insulă pe Sena și avea terenuri din nisip. Documente găsite de jurnalistul francez Rémi Bourrières arată că până în 1898 Racing Club construise cinci terenuri de zgură roșie folosind metode preluate de la englezi.

E mai ușor să întreții un teren de zgură decât unul de iarbă, sigur. Nu trebuie să-l tunzi. Nu trebuie să-l fertilizezi. Nu trebuie să-ți bați capul cu buruieni sau cu larve.

Dar zgura roșie de la Roland-Garros necesită mentenanță, după cum ar putea să ne confirme și Philippe Vaillant, iar asta se datorează, în parte, faptului că zgura roșie e roșie doar la suprafață. Cărămida roșie este asemenea unei glazuri de pe un tort cu multe straturi: este importantă pentru impresia generală pe care o creează, desigur, dar nu reprezintă experiența propriu-zisă.

Motivul pentru care putem juca pe un teren de zgură este baza acestuia, iar la Roland-Garros baza care contează cel mai mult constă într-un strat de praf de calcar alb, gros de aproximativ opt centimetri. Provine din carierele de la Saint-Maximin din département Oise, la nord de Paris – aceleași cariere care, timp de secole, au furnizat piatra deschisă la culoare folosită în construirea acelor fațade elegante din pierre de taille ale clădirilor și monumentelor din Paris.

– Ca să fiu sincer, nu ar trebui să vorbești despre zgură roșie la Roland-Garros, a spus Vaillant. Doar primii cinci milimetri sunt roșii, iar după aceea e alb. Oamenii sunt adesea surprinși. Se așteaptă să fie roșu până jos.

În fiecare zi, Vaillant și echipa lui vorbesc doar despre rouge (roșu) sau blanc (alb). Dacă lucrează la stratul de calcar, atunci lucrează la blanc. Dacă Lucrează la stratul de deasupra, atunci lucrează la rouge.

Calitatea stratului de calcar determină consistența săriturii mingii, precum și senzația de sub tălpi, acesta fiind unul din principalele argumente invocate de specialiști precum Nadal, atunci când susțin că terenurile de la Roland-Garros sunt cele mai bune terenuri de zgură din lume.

Dar calcarul mai joacă un rol esențial. Terenurile mari de zgură trebuie să asigure drenajul, după cum au descoperit și producătorii Har-Tru, dar umezeala trebuie să circule în două direcții. Stratul de calcar permite umezelii să treacă prin el de sus și de jos. Sub el, se află un strat de cenușă de cărbune de aproximativ zece centimetri, care reține apa, permițându-i să se infiltreze înapoi spre suprafață, prin calcar, pe măsură ce se evaporă.

– De asta udăm terenurile mai mult noaptea, la finalul programului, a explicat Vaillant. Umplem cu apă stratul de cenușă de cărbune, iar apoi, în timpul zilei, mulțumită efectului capilar, apa urcă înapoi și, pentru că nu se usucă niciodată complet, stratul de calcar rămâne elastic.

Sub stratul de cenușă de cărbune, se află un strat subțire de pietriș, iar dedesubt un strat final, mult mai gros, de pietre mai mari.

După cum puteți vedea, tenisul pe zgură implică și câteva noțiuni de geologie – și nu putem decât să ne mândrim cu asta. Oficialii de la Roland-Garros au început să ofere trofee din plexiglas care conțin o secțiune transversală a celor cinci straturi ale terenurilor lor de zgură, pentru jucătorii care se retrag și pentru alți omagiați. În birourile Federației Franceze de Tenis, aflate sub terenul central Philippe-Chatrier, există o sculptură transparentă verticală, care prezintă, la rândul ei, echivalentul din tenis al unui tort cu mai multe straturi.

– Acum avem un manual care descrie în detaliu procesul nostru de construire și de întreținere a terenurilor, a spus Vaillant. Atâta pietriș, atâta calcar, atâta cărămidă zdrobită. Totul e precizat foarte clar.

Vaillant are o echipă de aproape două sute de oameni în timpul turneului, unii dintre ei muncitori sezonieri din stațiuni alpine de schi, care ajută la întreținerea terenurilor de joc și de antrenament. Dar echipa lui permanentă are doar vreo zece oameni și poate ajunge până la douăzeci, când este timpul pentru „curățenia de primăvară” de la Roland-Garros. Mulți din membri ai echipei, precum Najim Snoussi și Abdelhamid Tebbi, sunt din Algeria, fosta colonie franceză din Africa de Nord.

La Paris, sezonul de zgură în aer liber nu se prelungește până iarna dintr-un motiv bine întemeiat. Temperaturile aflate sub limita înghețului distrug terenurile, având un efect similar cu denivelările provocate de îngheț pe drumurile din Vermont.

– Odată ce îngheață, stratul de calcar nu mai poate fi compact, a spus Vaillant. E ca atunci când pui drojdie într-un aluat ca să crească. La fel e și cu terre battue. Calcarul se umflă, exact ca atunci când coci o pâine.

Terenurile exterioare rămân de obicei deschise la Roland-Garros până la începutul lui noiembrie. După aceea, Vaillant și echipa lui îndepărtează stratul de cărămidă roșie peste iarnă și apoi, de regulă, se apucă să refacă terenurile în ultima săptămână din martie.

Încep prin a sparge stratul de calcar cu o greblă atașată la un tractor, apoi folosesc role și alte unelte ca să netezească suprafața.

Întind sfoară de-a latul terenului ca să identifice zonele unde ar putea exista goluri sau surplusuri în stratul de calcar și apoi completează sau răzuiesc acele zone, după care folosesc din nou rolele pentru a face ca suprafața să fie mai compactă.

– Când ni se pare că terenul e perfect nivelat, abia atunci punem cărămida zdrobită, a spus Vaillant.

Sunt necesare opt roabe de rouge pentru fiecare teren, fiecare roabă conținând în jur de doi saci de douăzeci și cinci de kilograme. Toate terenurile au nevoie de trei straturi de rouge, fiecare din ele fiind mai subțire decât precedentul.

Imediat după ce rouge-ul a fost întins, echipa lui Vaillant udă suprafața și apoi o presează încă o dată, folosind role de șase sute cincizeci de kilograme.

– Rulăm în direcții diferite, în așa fel încât cărămida zdrobită să se așeze, pentru că rola tinde să împingă zgura în jur, în același mod în care o face și un sucitor cu făina, a spus Vaillant, îndrăgostit, ca mulți francezi, de metaforele culinare. La final, totul este compact și uniform.

După aceea, mai rămâne doar să uzi zgura regulat, ca să împiedici cărămida zdrobită să fie luată de vânt și, mai ales, să eviți ca stratul de calcar să se întărească și să se crape.

– Nu ploaia e frica noastră cea mai mare, a spus Vaillant. Ci căldura și vântul.

Membrii echipei măsoară terenul cu ruleta, apoi bat cuie în zgură și întind sârmă de la un cui la altul, ca să stabilească marginile liniilor de joc ale terenului. Folosind o spatulă specială, răzuiesc cea mai mare parte din stratul de cărămidă dintre firele de sârmă, până ajung la stratul de calcar, urmând să aplice ulei de in preîncălzit direct pe zonele expuse. Când se usucă, se întărește și creează o crustă care poate fi vopsită. Voilà: linii albe pe zgura roșie.

– Înainte făceam totul cu pensule, inclusiv întinderea uleiului de in, dar acum avem o mașină ca aceea care se folosește când se vopsesc liniile de pe șosele, a spus Vaillant. Dar, în ultima etapă, tot mai retușăm vopseaua manual.

La Roland-Garros, aceste linii încastrate devin parte din zgură, creând o suprafață mai „curată”, care – comparativ cu varianta sintetică, prinsă în cuie, frecvent întâlnită în alte locuri – e mai puțin probabil să genereze sărituri proaste sau să le pună piedică jucătorilor.

– Uneori, au fost probleme la Roma, a spus Vaillant despre Italian Open. Într-un an, Rafa a alunecat spre o linie și linia s-a desprins.

Asta a fost în 2021, când a avut două căzături urâte în două meciuri diferite – o dată când juca împotriva lui Alexander Zverev și o dată împotriva lui Djokovic –, alunecând, cum ar fi trebuit să o facă, spre o linie, doar ca să se prăbușească în plină viteză și să se ridice furios.

– Liniile! i-a strigat arbitrului de scaun Carlos Bernardes după a doua căzătură. O să ajungem să murim din cauza asta!

Să cazi pe zgură e cea mai murdară experiență din tenis. Iarba e făcută pentru tumbe: întreabă-l pe fostul star al tenisului german Boris Becker sau pe toți succesorii lui, care se aruncau în aer, ca niște portari, atunci când urmăreau un passing-shot.

Să cazi pe hard poate să doară la fel de mult ca o căzătură pe asfalt și e recomandat să eviți astfel de căzături chiar dacă știi să-ți atenuezi căderea printr-o rostogolire acrobatică. Zgura, fără îndoială, asigură o aterizare ceva mai atenuată, dar căzăturile îl lasă adesea pe jucătorul transpirat acoperit de rouge, fiind nevoit să se retragă la marginea terenului ca să se curețe cu atenție și să-și schimbe tricoul sau chiar mai mult.

Nu e cel mai plăcut mod prin care poți să stabilești o „relație” cu terenul, cu excepția cazului în care, asemenea lui Nadal, te arunci pe zgură în semn de victorie. Acum ai cu atât mai multe motive să-ți perfecționezi alunecarea. Să începi de mic ajută cu siguranță.

– Nu e că nu poți învăța să aluneci mai târziu. E posibil, dar problema ține și de dezvoltarea musculară a jucătorului, a spus Carlos Rodriguez, cel care a fost ani la rând antrenorul lui Justine Henin, fosta număr 1 și campioană de patru ori la Roland-Garros. Sunt anumiți mușchi în laba piciorului și în partea inferioară a gambei care sunt vitali în acest proces. Văd mulți jucători de hard care fac entorse pe zgură din cauza asta. Picioarele lucrează atât de diferit pe zgură. Pe hard, te miști constant. Dar pe zgură, trebuie să te oprești complet mai întâi și abia apoi să repornești motorul. Asta solicită foarte mult gamba, partea inferioară a piciorului și laba piciorului. Este o mișcare foarte precisă și e foarte important să-i înveți pe copii să alunece de la o vârstă foarte fragedă, nu doar pentru „simțul” mișcării, ci și pentru controlul muscular.

După cum subliniază Rodriguez, există trei tipuri de alunecări pe zgură, în funcție de momentul în care ajungi la minge.

Prima e ideală, pentru că ai suficient timp.

– Aluneci, îți fixezi picioarele în sol și lovești, a spus Rodriguez. Până atingi mingea, alunecarea s-a oprit, iar uneori începi deja să-ți schimbi direcția chiar în timp ce lovești.

Al doilea tip este atunci când ajungi la minge puțin mai târziu.

– Aluneci în timp ce lovești, a spus el.

Apoi vine al treilea tip, cel care ar trebui evitat.

– E cel mai puțin productiv, dar uneori e necesar, a spus Rodriguez. Este atunci când ai fost depășit de situație și nu mai ai timp. Lovești și apoi aluneci. E un semn de slăbiciune, dar și un punct fără întoarcere. Trebuie să câștigi punctul chiar atunci, pe loc, altfel e foarte greu să-ți revii și să-l câștigi după aceea.

Rodriguez recunoaște că există și o a patra opțiune: să nu aluneci deloc. Andre Agassi, extravagantul jucător american, foarte inspirat în privința tacticilor, a câștigat Roland-Garros în 1999 cu un minimum de alunecări, folosindu-și loviturile explozive și extraordinara capacitate de sincronizare a loviturilor, imediat după ricoșeu, astfel încât el să fie cel care dictează ritmul, în ciuda unui joc de picioare mult mai potrivit pentru hard.

– Andre a reușit, dar trebuie să joci impecabil, să lovești foarte tare și să fii rapid, a spus Rodriguez. Mai mult decât atât, nu trebuie să părăsești niciodată linia de fund, pentru că altfel ești terminat. Va trebui să alergi și vei fi în afara elementului tău și, sincer, de la Agassi încoace, a devenit mult mai greu să te descurci fără să aluneci, din cauza revenirii topspinului și a nevoii de a-ți ajusta constant poziția ca reacție la acesta.

Agassi se simțea atât de instabil pe zgură încât, la începutul carierei, purta pantofi de iarbă, cu crampoane, ca să aibă mai multă tracțiune și, mai ales, ca să poată face un prim pas spre minge mai stabil. Dar, în final, acei pantofi au fost interziși la Roland-Garros și la alte turnee pe zgură, pentru că distrugeau terenurile.

Lui Mats Wilander, campion de trei ori la Roland-Garros, nu i-a plăcut niciodată să joace pe zgură împotriva marelui Jimmy Connors.

– Nu aluneca nicăieri, mi-a spus Wilander. Așa că, odată ce ajungea într-o parte a terenului, lăsa în urmă mici „grămăjoare” de zgură peste tot, pentru că făcea doar pași, ceea ce cauza o mulțime de ricoșeuri proaste.

Astfel de situații sunt specifice zgurii: jocul de picioare al adversarului te afectează prin ceea ce face suprafeței, nu prin lovitura pe care tocmai a dat-o. Dar asta e pentru că zgura îți înregistrează mișcările, tot așa cum, odinioară, hârtia de indigo înregistra urmele stiloului.

Pantofii lasă urme și pe hard, dar „consemnează” mult mai vag evenimentele. Zgura este o pânză uriașă, pe care predomină tehnica impasto[4], cu tușe groase, și e foarte plăcut să stai la marginea terenului și să vezi arta efemeră pe care o creează jucătorii, înainte ca aceasta să fie măturată. Sunt urme de adidași, sunt șanțuri lăsate de o schimbare rapidă de direcție sau de la o lovitură nervoasă cu racheta, de la un salt exploziv pentru un serviciu sau pentru o lovitură deasupra capului. Mai presus de toate, sunt urmele de alunecare: uneori de trei metri lungime sau mai mult, cum se întâmplă în cazul unui maestru al deplasării cu o forță explozivă în picioare, precum Nadal.

Mulți jucători sunt, bineînțeles, invidioși pe abilitățile de alunecare ale altora.

– Mă uit la alunecările lor de trei metri, apoi îmi măsor și mie alunecările și văd că abia ating un metru, mi-a spus odată americanul Robby Ginepri, vorbind despre Nadal și ceilalți terriens.

Cel mai apropiat echivalent pe care pot să-l găsesc în sport este aspectul gheții după un meci de hochei sau după un program de patinaj artistic, înainte ca un Zamboni[5] să topească urmele. De aceea, înțeleg de ce spaniolii folosesc uneori verbul „patinar” (a patina) pentru a descrie alunecarea pe zgură.

Este o mișcare elegantă, chiar frumoasă în momentul în care are loc, dar poate fi și foarte sugestivă ulterior, căci zgura nu este doar un patinoar sau o pânză de pictat – este un document juridic, înregistrând săriturile mingilor care stabilesc cine e învingătorul și cine învinsul.

Unul din colegii mei, Alexander Wolff, pe atunci la Sports Illustrated, a venit într-un an la Roland-Garros și a urmărit cum un arbitru de scaun și un jucător stând aplecați peste urma unei mingi în zgură, examinând-o din toate unghiurile în timp ce arătau cu degetul și dezbăteau.

– Nu e tenis. E arheologie, a concluzionat Wolff.

În curând, această practică va dispărea, fără îndoială, cu totul, pe măsură ce arbitrajul electronic în timp real va deveni norma la Roland-Garros, așa cum a devenit o normă aproape peste tot în restul circuitului.

Dar, de-a lungul carierei lui Nadal, arbitrii au verificat urmele pe zgură la Roland-Garros în același fel în care au făcut-o de mai bine de un secol: cu ochiul uman, oricât de imperfect ar fi.

Nadal, un tradiționalist, după cum el însuși recunoaște, prefera ca lucrurile să rămână așa, declarându-se reticent față de sistemele complet electronice care eliminau nevoia de a avea arbitrii de linie.

– Tehnologia deja își face simțită prezența. Ar putea să rămână doar ei doi pe teren, dacă într-adevăr asta vrem, a spus el, referindu-se la cei doi jucători. Dar cred că omul dă cumva mai multă valoare sportului.

Prin urmare, se poate spune că a ieșit din joc la momentul oportun. De asemenea, gusturile tradiționaliste ale lui Nadal se aplică și culorii zgurii, după cum a reieșit foarte clar atunci când Ion Ţiriac a decis să introducă anumite inovații în turneul de elită pe zgură pe care îl deținea atunci, Mutua Madrid Open, care este organizat într-un complex de arene numit La Caja Magica (Cutia Magică).

Acesta era convins de mult timp că zgura roșie nu era suprafața optimă, pentru că făcea ca mingea să fie greu de văzut din stadion și la televizor. În anii ’80, amenajase terenuri de hard albastre la turneul său indoor din Stuttgart, întrucât albastrul scotea mingea în evidență.

– Toată lumea spunea nemulțumită „Ay ay ay!”, cu excepția televiziunilor, care au fost încântate din prima clipă, a spus Ţiriac.

Australian Open și U.S. Open au schimbat ulterior culoarea terenurilor din verde în albastru ca să ofere o vizibilitate mai bună. Hocheiul pe iarbă și alte sporturi care foloseau gazon artificial îl colorau în albastru în loc de verde din același motiv.

Ţiriac era convins că venise momentul ca și zgura să facă pasul următor și, după câțiva ani de experimente, el și echipa lui au dezvoltat o suprafață albastră pentru ediția din 2012 a Madrid Open.

Au făcut-o cu ajutorul lui Gaston Cloup, care fusese responsabil de întreținerea terenurilor de la Roland-Garros timp de douăzeci de ani. Au reușit extrăgând oxid de fier și alte metale din pământul excavat ca să-i schimbe culoarea din roșu în alb. Apoi, l-au transformat în cărămizi albe, care au fost zdrobite, filtrate și vopsite în albastru.

– În ciuda culorii, e un terre battue tradițional, a spus Cloup.

Nadal, deși era genul de tânăr care aprecia rutina, nu era împotriva tuturor inovațiilor. Era același jucător care a acceptat să joace la primul lui Roland-Garros, în 2005, în pantaloni trei-sferturi albi de la Nike și cu un tricou verde fără mâneci și același jucător care a colaborat cu Nike în încercarea de a dezvolta materiale care să-i absoarbă transpirația abundentă.

– Pierdea mai mult de patru litri de transpirație la fiecare meci, așa că el a fost sportivul care ne-a ajutat să ne depășim propriile limite în ceea ce privește inovația în managementul transpirației, a spus Adriana Caliri, care pe atunci lucra la Nike.

Dar zgura nu era doar locul lui de muncă, era și refugiu său, iar schimbarea radicală de la Madrid l-a scos din minți pe Nadal.

Deja percepea turneul ca fiind o excepție în sezonul de zgură, pentru că se juca la o altitudine semnificativă, făcându-l să simtă nevoia unei perioade de adaptare – care putea fi perturbatoare pentru el – între turneele din Barcelona și din Roma, ambele disputate la nivelul mării.

– Suntem în mijlocul sezonului de zgură, iar aici, în Europa, zgura este roșie, a spus Nadal. Madrid e singurul turneu pe care îl jucăm la altitudine mare, iar acum mai punem și o culoare diferită de zgură?

Nadal simțea, totodată, că zgura albastră avea un miros prea artificial pentru un turneu care avea deja o istorie îndelungată. Dar, în realitate, Nadal nu era atât de supărat pe Ţiriac, care doar încercase să aducă o inovație benefică, ci pe conducerea ATP, inclusiv pe fostul director executiv Adam Helfant, pentru că permisese montarea zgurii albastre împotriva recomandării jucătorilor.

– Nu înțeleg cum poate ATP să accepte așa ceva, a spus Nadal. Noi, jucătorii, am fost împotrivă, dar președintele a votat doar pentru el însuși.

L-am întrebat pe Ţiriac de ce a vrut să riște să-l supere pe Nadal, principala atracție a turneului spaniol, insistând să facă tranziția către zgura albastră.

– Ascultă, îl respect nespus pe Nadal și îi respect comportamentul și tenisul și tot, a spus Ţiriac. Dar eu presupun că, atunci când o s-o vadă, o să creadă că a fost o decizie bună și aș zice că e suficient de bărbat ca să recunoască.

A fost un plan îndrăzneț, dar a eșuat lamentabil.

Zgura albastră, în ciuda tuturor testelor, s-a dovedit prea alunecoasă. Turneul tot a avut campioni care și-au meritat victoria, mai precis Serena Williams și Federer, dar, după cum am scris în The New York Times, oamenii din Madrid glumeau pe seama lor, zicând că Williams și Federer au devenit primii jucători care au câștigat titluri pe cinci suprafețe diferite: iarbă, hard, mochetă indoor, zgură și gheață.

Djokovic, capul de serie numărul unu, a suferit o căzătură zdravănă în sfertul de finală, în care a pierdut, și a jurat că nu va mai juca niciodată la Madrid dacă păstrează zgura albastră. Nadal, care a pierdut și el în sferturi, a spus același lucru.

Vinovatul, așa cum s-a dovedit, nu era zgura albastră, ci stratul de bază, de sub aceasta. Din dorința de a evita de ricoșeurile proaste, personalul de întreținere a tasat terenurile atât de tare după ce au fost instalate la complexul Caja Magica, încât au devenit greu de udat în profunzime, iar asta a făcut ca zgura să fie mai alunecoasă decât de obicei.

Se pare că, doar pentru că Nadal a văzut cum e să joci pe zgură albastră, nu înseamnă că i-a și plăcut, ceea ce, în opinia mea, e păcat, pentru că zgura albastră a lui Ţiriac chiar oferea o vizibilitate mai bună și era un mod inteligent de a diferenția turneul de la Madrid de toate celelalte turnee pe zgură din circuit.

Dar, dacă vrei să dai peste cap lumea ordonată în care trăiește Nadal și să inovezi tenisul, mai bine faci totul cum trebuie din prima încercare.

Misiune neîndeplinită. Madrid a revenit la zgura roșie chiar din anul următor, ajutându-i pe Djokovic și pe Nadal să revină, în siguranță, pe tabloul principal, urmând ca Nadal să câștige titlul.

– Nu văd iarbă roșie, a spus Nadal, așa că nu-mi place nici zgura albastră.

La câteva săptămâni după experimentul eșuat de la Madrid, Roland-Garros a recurs la aceeași procedură ca să-și coloreze zgura în roz, dar Nadal nu a mai protestat în niciun fel. S-a făcut această schimbare pe un singur teren (Terenul nr. 1) și doar pentru o singură zi (Ziua Internațională a Femeii). A fost un prilej bun pentru fotografii, dar nu s-a jucat niciun meci oficial pe zgura roz.

Zgura de la French Open a fost și, probabil, va rămâne roșie – sau ocru dacă e să fim mai preciși. Culoarea variază ușor în funcție de amestecul de praf de cărămidă care sosește și de cantitatea de apă care este aplicată pe suprafață. Poate să arate roșu intens. Poate să arate mai aproape de portocaliu sau chiar galben închis. Felul în care percepem culoarea depinde și de lumină, de momentul zilei și de vreme.

Dar toată cărămida mărunțită folosită la Roland-Garros în vremea lui Nadal a fost produsă într-o fabrică deținută și administrată de compania franceză Supersol, în localitatea Pontpoint din Oise, un département chiar la nord de Paris.

Cărămida propriu-zisă venea de la fabrici de cărămidă din nordul Franței, în apropiere de Lille și de granița cu Belgia. Ce ajungea la Pontpoint erau rebuturile: cărămizile defecte, ciobite sau crăpate, care nu erau potrivite pentru construcții. Rebuturile erau stivuite în grămezi mari, înalte, în spatele fabricii, după cum am descoperit când am făcut o vizită neanunțată cu puțin înainte de ora închiderii, pe 12 iunie 2023, o doua zi după încheierea French Open.

Când Uber-ul cu care mergeam a intrat pe o alee pietruită, după ce am părăsit un drum mărginit de copaci, era clar că ajunsesem unde trebuie, pentru că pietrișul avea, pe alocuri, culoarea zgurii.

Christophe Pivato, un tânăr francez cu barba nerasă și tunsoare scurtă, era pe cale să încuie ușa principală, așa cum făcea mereu la finalul zilei de lucru. Surprins, dar fără să se piardă cu firea, mi-a ascultat explicația, s-a gândit câteva secunde, a dat un telefon scurt superiorilor săi, iar apoi a descuiat ușa și mi-a făcut un tur rapid al fabricii.

Nu era o fabrică impecabilă, de ultimă generație, plină de roboți și mașinării care zumzăie. Era un depozit mare, cu pereți din tablă cutată, gândit să pară mai impresionant decât era în realitate. Era ponosit, iar podeaua halei era din pământ, care, deloc surprinzător, se înroșise de la praful care se infiltrase peste tot, acoperind totul, de la anvelopele tractorului, la bârne și până la bocancii de lucru ai lui Pivato.

– Ai face bine să-ți placă roșul dacă vrei lucrezi aici. Dacă nu, mai bine înveți să-ți placă, a spus Pivato. Intră în absolut tot, tot, tot! A trebuit să schimb mașina de spălat de acasă de trei ori în șapte ani. Nevasta mea țipă la mine din cauza asta!

Pivato, care avea acest job de aproape opt ani, era singura persoană prezentă acolo în timpul vizitei mele, ceea ce nu era neobișnuit, având în vedere că „fabrica” de zgură roșie avea doar doi angajați care lucrau on-site.

– Doi oameni fac toată zgura pentru Roland-Garros? l-am întrebat pe Pivato.

– Nu doar pentru Roland-Garros, o trimitem peste tot: în China, în Grecia, la alte cluburi din Franța, a spus el. Măcar jobul nostru nu poate fi înlocuit de AI. Trebuie s-o facem manual ca să simțim textura.

„Manual” pentru Pivato înseamnă să apuce un pumn de cărămidă mărunțită din movila roșie care se ridică într-un colț al fabricii. Apoi, o freacă între palme și lasă zgura să se întoarcă pe movilă, cam la fel cum face Nadal atunci când ia de jos un pumn de zgură ca să-i simtă proprietățile.

– Dacă îți lasă urme roșii pe palme, înseamnă că e suficient de umedă, exact așa cum trebuie să fie, a spus Pivato. Dacă nu lasă nicio urmă, înseamnă că e prea uscată și că trebuie să punem mai multă apă ca să se lege. Dar nu prea multă apă, pentru că altfel devine o pastă lipicioasă.

– Când le spun celorlalți ce fac, îmi zic: „Doamne, sper că ăsta nu e jobul tău de zi cu zi, nu?” Oamenii cred că e simplu. Și eu credeam la fel. Când am ajuns aici prima dată, mi s-a părut ușor. Zdrobești cărămida. O pui în saci. Voilà. Dar e mai complex de-atât. Mi-a luat doi ani să înțeleg cu adevărat ce trebuie să faci ca să iasă rouge-ul perfect.

Ca mulți alții care se ocupă de îngrijirea și întreținerea zgurii franceze, Pivato nu avea nicio tangență cu tenisul. La fel ca Philippe Vaillant de la Roland-Garros, a auzit că e un post liber și a învățat din mers. A fost de câteva ori la French Open, dar întotdeauna după program și doar ca să livreze marfa, când meciurile se terminaseră.

– Noi suntem oamenii din umbră, a spus el. Și facem munca pentru cei din lumina reflectoarelor.

Responsabilitatea lui Pivato este să manevreze un tractor cu un braț telescopic, care îi permite să adune cărămizile defecte și să le ridice sus, deasupra podelei de pământ, ca să le descarce în pâlnia largă a mașinii de măcinat. Printr-o serie de etape, cărămida este zdrobită până ajunge particule de doar o zecime de milimetru în diametru: suficient de mici încât să o facă să se simtă mai ușoară sub picioare decât zgura folosită la alte turnee.

– Mașina asta sigur are peste șaizeci de ani, a spus Pivato. Dar încă își face treaba.

Era ora închiderii (din nou) și, înainte să pot chema un alt Uber, Pivato a insistat să mă ducă el cu mașina până la gară. Pe drumul de ieșire din fabrică, mi-a explicat că, din când în când, se mai uită la French Open la televizor. Asta înseamnă că se uită și la Nadal.

– Ne face plăcere să-l vedem jucând pe zgura pe care o facem aici, a spus Pivato. Îmi place felul în care alunecă.

Vaillant a spus ceva asemănător cu el cu câteva zile înainte, când vorbisem despre recordul lui Nadal la Roland-Garros.

– Suntem mândri că s-a întâmplat asta pe terenurile pe care le-am făcut noi, pe terenurile pe care le-am pregătit, a spus Vaillant.

Datorită voinței și consecvenței sale, Nadal a devenit un punct de referință, o metodă de a măsura timpul pentru toți cei asociați cu Roland-Garros.

Dacă îl întrebi pe Vaillant când a început să lucreze la turneu, îți va spune: „În 1995, deci eram aici înainte de Rafa, cu mult înainte de Rafa”.

Acela a fost anul în care titlul la masculin a fost câștigat de Thomas Muster, un alt terrien perseverent, la rândul lui stângaci și obișnuit să se antreneze chiar mai dur decât juca în competiții.

Dar Nadal este cel care a lăsat o urmă care nu va putea fi ștearsă niciodată.

– Au fost mulți jucători de zgură extraordinari, a spus Vaillant. Dar el are ceva în plus: setea insațiabilă de a câștiga. Rafa e modest într-un fel, dar e și foarte curajos. Nu îi e teamă să o ia de la capăt în fiecare an, să șteargă tot cu buretele și să încerce din nou cu același spirit.

Nu e foarte diferit de însăși zgura de la Roland-Garros, Monte Carlo, Barcelona sau oricare din celelalte locuri unde Nadal a ajuns campion în serie. Primăvara, se refac terenurile, răzuind urmele de anul trecut, și se așterne un strat nou de zgură și se vopsesc linii noi. Odată ce tenisul își reia cursul, terenul este refăcut între seturi, ștergând orice urmă a efortului depus până atunci.

Pare o metaforă potrivită pentru mentalitatea lui Nadal, ancorată în prezent: un mod ritualic, laborios de a pregăti o pânză curată.

– Nimeni nu pictează pe ea ca Rafa, a spus Vaillant.

---

[1]     Formă stilizată a cuvântului „true” („adevărat” în limba engleză). (n. red.)

[2]     Autorul face referire la linia de încălțăminte sport produsă de Adidas, care îi poartă numele. (n. red.)

[3] Sport de gazon în care jucătorii folosesc un ciocănel pentru a lovi bilele și a le face să treacă, într-o ordine prestabilită, printr-o serie de porți fixate pe teren. (n. trad.)

[4] O tehnică de pictură prin care vopseaua este aplicată într-un strat foarte gros, lăsând urme vizibile care conferă textură lucrării. (n. trad.)

[5]     Brand celebru de mașini de șlefuit și curățat gheața patinoarelor. (n. red.)