Fragment carte. Vânătoare de comori prin București 2 de Silvia Colfescu
Zilele trecute a fost lansat un proiect editorial inedit pe piata de carte din Romania: Vânătoare de comori prin București de Silvia Colfescu. Este un tur al frumuseților bucureștene, un tur ghidat de cunoștințe vaste și de dragoste pentru misterele orasului. Cititorul este invitat ca, pe baza informațiilor din carte, să meargă să identifice cu propriii ochi detalii decorative sau arhitecturale deosebite.
Silvia Colfescu dezvăluie cititorului motivele pentru care acest oraș merită iubit și descoperit, redând bucureștenilor identitatea cuvenită. Mai jos găsiți un fragment bine documentat despre lunga poveste de dragoste dintre bucureșteni și cafea.
Cartea poate fi gasita aici.
Fragment carte. Vânătoare de comori prin București 2 de Silvia Colfescu
Lunga poveste de dragoste dintre bucureșteni și cafea
De când, în veacul al XVI‑lea, celebrul logofăt Tăutu a făcut pentru prima oară cunoștință cu cafeaua și a dat‑o peste cap ca pe țuică, spre marea veselire a sultanului, această băutură amară și‑a făcut loc în inimile și în obișnuințele românilor, alături de fratele ei bun, tutunul.
A urmat o lungă poveste de dragoste, care mai durează încă și astăzi. În casele boierești, în cafenele, apoi în casele orășenilor mai de rând, cafeaua a început să devină o prezență constantă, servită musafirilor, alături de dulceață sau șerbet, sau băută după masă, cu un păhărel de coniac.
De la turci, am moștenit la început modul de a bea cafea dintr‑un păhărel minuscul, fără toartă, din porțelan, numit filigean; era pus într‑un zarf, suport lucrat din filigran de argint. Apoi, cafeaua a început să fie băută din ceșcuțe mici de porțelan, foarte delicate.
Până la începutul secolului al XVIII‑lea, formula porțelanului era necunoscută în Europa; porțelanurile se aduceau din China și Japonia. Între 1710 și 1720, au apărut primele porțelanuri europene, manufacturate în Meissen. Întâi decorate cu motive împrumutate din arta chineză și japoneză a porțelanurilor, curând ele au început să fie împodobite cu picturi înfățișând flori, fluturi, fructe, insecte.
Meissen este cea mai longevivă marcă de porțelan european; ea mai există și astăzi, marcată cu două săbii încrucișate, ca și acum aproape 300 de ani. Spre deosebire de alte porțelanuri, adeseori împodobite cu imagini reproduse mecanic, o piesă de Meissen va fi întotdeauna pictată de mână. Sau, cel puțin, așa se întâmpla până acum…
Astăzi s‑a pierdut aproape cu totul tabietul încântător al preparatului cafelei, și nu numai cel al pregătirii fierturii în sine, ci și cel al prăjitului și râșnitului, operațiuni tot atât de importante ca și cea a băutului tacticos al licorii.
Îmi amintesc că bunicii mei, aflați la vârsta senectuții în împrejurări care nu le îngăduiau multe alte bucurii, săvârșeau după‑amiaza un adevărat mic ritual.
Totul începea cu prăjirea unei mici cantități de boabe, puse într‑un fel de instrument cum n‑am mai văzut nici până atunci, nici de‑atunci: ceva ca o tigaie dublă cu coadă lungă, ale cărei două părți se păsuiau perfect, se înșurubau poate. Tigaia cu boabele de cafea era ținută deasupra flăcării, învârtindu‑se de mâner și scuturându‑se întruna, până când o anumită intensitate a miresmei anunța că boabele s‑au prăjit exact atât cât trebuia.
O altă „instalație”de prăjit cafeaua, lucrată probabil în secolul al XIX‑lea, în cine știe ce atelier al unui fierar, constă dintr‑un cilindru de metal prevăzut cu o ușiță culisantă, în care se puneau boabele de cafea. Vârful ascuțit sprijinea cilindrul deasupra focului, iar mânerul lung servea la învârtitul prăjitoarei deasupra flăcărilor.
Boabele prăjite erau scoase și întinse pe un șervet curat, să se răcească. Urma râșnirea, într‑o râșniță cilindrică de alamă, care strălucea mai tare decât aurul, și pe care cei doi bătrâni și‑o disputau cu amabilitate până când, în cele din urmă, unul dintre ei câștiga dreptul de a învârti mânerul pliant până la completa transformare a boabelor într‑un praf fin.
Cafeaua se pregătea de obicei într‑un ibric, tot atât de strălucitor pe dinafară ca și râșnița. În interior lucea argintiu, fiind cositorit de două ori pe an de aceiași țigani, care se înființau fix într‑o anume zi, luau toate vasele de aramă din casă și le aduceau a doua zi cositorite și strălucitoare.
Pentru tinerii zilelor noastre, obișnuiți cu sănătoasele tigăi și oale de teflon, amintim că vechile și frumoasele vase de gătit se făceau din aramă; dar, cum compușii cuprului sunt otrăvitori, interioarele vaselor se cositoreau, cositorul nefiind dăunător sănătății. După ce se umfla în ibric, băutura era lăsată un pic, se picurau în ea câteva picături de apă rece, ca să se depună zațul, apoi era turnată delicat în cafetieră și băută pe îndelete.
Cafeaua turcească era fiartă, dar mai exista în casă (ca și la cafenele) un filtru destul de rudimentar din porțelan, precursorul filtrelor de astăzi, constituit din două piese care se îmbucau: cea de deasupra, cu fundul străpuns de nenumărate găurele, se umplea cu cafea. Se turna apa clocotită. Rezulta o cafea cu gust mai fin, mai suav.
Cafeaua nu se bea ca astăzi, cu cana, ci din ceșcuțe mici, savurându‑se îndelung, ca un lucru rar și prețios. Iar asta nu se întâmpla numai acasă, ci și la cafenea aidoma, unde ceșcuța de cafea servea de pretext unei șederi de ore, în fum de țigară și mireasmă de cafea, la taclale nesfârșite.
Repede s‑a răspândit micul viciu nu numai prin casele boierești, ci și prin oraș: prima atestare documentară a unei cafenele în București datează din 1667. Dar despre asta nu vom povesti, pentru că s‑a tot vorbit despre cafeneaua turcului Kara Hamié, vândută în 1691 turcului Kavaz‑Bașa, și spulberată de mult în vijeliile istoriei.
