Skip to content

Fragment Fata mecanică de Anna Mazzola

Cartea a aparut in colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, in traducere din engleză de Irina Bojin, © Humanitas Fiction 2024 si o gasiti aici.

Scriitoarea britanică Anna Mazzola este autoarea a cinci romane de mare succes atât în țara natală, cât și în străinătate. De profesie avocat specializat în drepturile omului, cărțile sale abordează deseori consecințele crimelor și ale injustiției, iar printre autorii care au influențat-o se numără Daphne du Maurier, Shirley Jackson și Sarah Waters.

Romanul său de debut, The Unseeing (2016), a fost nominalizat la Historical Writers’ Association Debut Crown în 2017 și a câștigat Edgar Allan Poe Award în 2019. The Story Keeper (2018), cel de-al doilea roman, a consacrat-o definitiv ca pe o voce literară de o mare prospețime și i-a adus o nominalizare pe lista lungă la Highland Book Prize în 2018. A fost urmat de Fata mecanică (The Clockwork Girl, 2022; Humanitas Fiction, 2024); acesta i-a adus Annei Mazzola două nominalizări pe lista scurtă la premiile CWA Dagger și una la premiile Fingerprint în 2023, precum și o nominalizare pe lista lungă la Dublin Literary Award pentru 2023. Cel de-al patrulea, The House of Whispers (2023), a fost desemnat romanul istoric al anului de către Sunday Times.

The Book of Secrets, cel mai recent roman al Annei Mazzola, apare în martie 2024, iar în 2025 este programată lansarea unui thriller semnat cu numele de Anna Sharpe. Anna Mazzola este, de asemenea, voluntară la Doorstep Library, unde lucrează cu tineri defavorizați, și membră a consiliului de administrație al Red Dress, o organizație artistică dedicată femeilor și copiilor care supraviețuiesc violenței. Locuiește în sudul Londrei, împreună cu soțul ei, cei doi copii, o pisică neagră și un șarpe.

Fragment Fata mecanică de Anna Mazzola

De departe, Luvrul arăta întocmai cum era de așteptat: un palat uriaș de piatră, cu o colonadă impozantă ca un șir de soldați. Dacă te apropiai, totuși, vedeai construcțiile șubrede din lemn înălțate în curte de meșteri și vânzători ambulanți, praful care întuneca luciul marmurei. După ce intrai îți dădeai seama că nu ai pătruns într‑un palat, ci într‑un gigantic stup de albine, locuit nu de membri ai familiei regale, ci de lucrători. Etajele clădirii fuseseră împărțite pe orizontală și pe verticală în numeroase camere, unele spațioase, altele minuscule, în care locuiau portretiști, poeți, sculptori, savanți înconjurați de o droaie de ucenici și învățăcei. Atelierul tatălui ei, aflat la etajul al doilea, era o încăpere mare, mai degrabă întunecoasă, plină de desene atârnate pe pereți și tablouri înnegrite de vreme, prinse în rame grele, aurite. Apartamentul mai cuprindea două dormitoare, o bibliotecă, un birou și un salon cu oglinzi de argint pătate, cu tavanul acoperit de o frescă înfățișându‑l pe Isus înconjurat de îngeri. În aceste încăperi aduseră o armată de ceasuri și o menajerie de animale mecanice, laolaltă cu o pisică vagabondă în trei culori care hotărâse că aceea e casa ei.

Când ajunsese prima oară aici, Véronique își scosese pantofii, se lungise pe podea cu brațele întinse în lături și se uitase la îngeri. Cât va putea sta în locul ăsta? O lună? Trei luni? Un an? Să îndrăznească să spere că numirea tatălui ei în acest post e de bun augur pentru ea, că îi va consacra mai mult timp ca s‑o instruiască sau va căuta să o dea la o parte, ca să nu‑l încurce? Ori avea cu totul alte planuri pentru ea? Madeleine o găsise acolo și, când o luase de mână ca s‑o ajute să se ridice, Véronique o trăsese râzând lângă ea și o rugase stăruitor să se întindă alături și să se uite și ea la tavan. Rămaseră o vreme așa, privind plafonul în tăcere. Véronique își aminti cum stătea în patul ei, lângă cel al lui Clémentine, se uitau amândouă la tavanul murdar de fum și vorbeau în șoaptă despre viitor. „O să ne clădim singure viitorul“, spusese Clémentine, dar cum ar fi cu putință?

— Tu crezi, Madeleine, că oamenii își pot hotărî singuri viitorul?

— Cum adică?

— Adică putem într‑adevăr fi stăpâni pe ceea ce ni se întâmplă, sau drumul ne e deja hotărât încă de la naștere?

— N‑aș ști să spun, domnișoară. Ar fi frumos să putem alege ce vrem, dar mulți din cei pe care îi văd au drumul prea îngust și prea scurt.

— Într‑adevăr.

Oamenii pe care îi vedea pe străzi, chirciți, schilozi, îmbătrâniți înainte de vreme. Să aibă ei puterea să scape de sărăcia în care se născuseră? Greu de crezut. Nu în Parisul pe care începuse să‑l cunoască; Parisul unde copiii dispăreau de pe stradă fără ca autoritățile să se sinchisească. Madeleine spunea că mai apăruseră foi de știri, însă ea căutase pagină cu pagină în ziarul pe care îl citea tatăl ei și nu găsise nimic despre acei copii.

— Mie mi s‑a dat totuși o șansă, Madeleine – șansa la viață. Șansa să fac ce mi‑am dorit întotdeauna să fac: să construiesc mașinării doar ale mele. N‑o pot lăsa să‑mi scape printre degete. Nu pot să mă întorc în mănăstirea unde mi‑am petrecut cea mai mare parte din viață.

— N‑ai să fii nevoită, așa‑i?

— Nu știu.

— A fost rău acolo? întrebă Madeleine după o tăcere.

— Da.

În fața ochilor îi apărură figura lui Clémentine, apoi sta­tuia care plângea cu lacrimi de sânge. Imaginile stăruiră câteva clipe și dispărură din nou.

Madeleine n‑o mai întrebă nimic, în schimb o luă de mână.

— Așa că, vezi, spuse Véronique încet, întorcând capul spre Madeleine, trebuie neapărat să izbutesc. Să‑l conving pe tata că e mai bine să rămân, și el să‑mi dea lecții. Nu mă pot întoarce acolo.

— Înțeleg.

— Oare?

— Da. Nici eu nu mă pot întoarce.

Cuvintele ei fură pe deplin lămuritoare pentru Véronique: lui Madeleine i se întâmplase ceva îngrozitor. Ceva despre care nu voia să vorbească, tot așa cum ea însăși nu va pomeni în veci de ceea ce văzuse și făcuse. Amândouă fuseseră plăsmuite din întuneric. Amândouă aveau nevoie să se construiască.

Nu avură mult timp parte de singurătate, căci fură aproape imediat asediați de ceasornicari și meseriași care străbăteau holul imens al Luvrului și urcau la etaj ca să‑l felicite pe tatăl ei și să‑i prezinte omagiile lor; curteni tineri care își închipuiau că, dacă se împrietenesc cu un orologier de curând numit, ar putea ajunge mai aproape de rege.

Nici unul nu izbuti, firește. Tatăl ei se purta cu oamenii aceștia în felul lui morocănos, fiindcă nu‑i plăcea să fie întrerupt când lucra, însă musafirii nepoftiți nu se lăsau păgubași cu una, cu două. Mereu se găsea câte un tinerel împopoțonat, amețit de visuri, care se învârtea pe acolo strângând în brațe un ceas la care meșterise îndelung și pe care dorea să‑l arate noului Horloger du Roi.

— Suntem datori să‑i hrănim? se plângea Edme. Vin la bucătărie și cer café au lait și biscuiți.

— Nu, nici vorbă, o liniștea tatăl ei. O să le dăm și mai mult nas. Dacă cer, le dai cafea fără zahăr și pâine neagră. Atât. Aici nu e hotel.

Confruntați cu muțenia lui Reinhart și cafeaua lui Edme, își încercau norocul cu Véronique, punându‑i întrebări și făcându‑i complimente când o găseau trecând dintr‑o cameră în alta între lecții. Cât despre ea, n‑ar fi putut spune, măcar la început, că îi displăcea atenția pe care i‑o acordau acești bărbați manierați, unii chiar chipeși, îmbrăcați în pantaloni de mătase roz, pantofi cu tocuri roșii și jiletci brodate în culoarea scorțișoarei, vânăt ca pruna și albastru ca penele păunului; împreună arătau ca un stol de păsări viu colorate. După zece ani petrecuți în mănăstire, era măgulită de atenția și admirația lor, de faptul că îi făceau daruri și îi dedicau versuri, deși calitatea unora cam lăsa de dorit. (Un curtean chiar a scris un sonet în care o compara cu o pendulă cu picior.) Totuși, nu spuneau că o admiră pentru inteligența ei, ci pentru „ochii de smarald“, „mijlocul mlădiu“ sau „pielea ca laptele și mierea“.

Într‑o după‑amiază, când se întorcea în apartament însoțită de Madeleine, Véronique trecu pe lângă doi tineri cu obrajii înroșiți de vin care jucau zaruri pe o măsuță. Vorbeau tare, stârnind ecouri în holul vast.

— E frumoasă, da, însă total lipsită de minte dacă își închipuie că e ucenica lui. De ce să înveți meserie o fată de șaptesprezece ani când poți alege dintre atâtea calfe de ceasornicar câte are Parisul? Nu de asta o ține bătrânul pe lângă el.

Merse mai departe, cu obrajii în flăcări și, când urca scara cu râsetele celor doi răsunându‑i în urechi, simți neliniștea cum i se strecoară în suflet, cum se înăbușă de teamă. Pentru că dăduseră glas propriilor ei spaime. De ce s‑o învețe pe ea, când putea alege dintre cei mai buni? De ce să‑și piardă vremea cu o copilă?

Revenită în camera ei cu pereții îmbrăcați în mătase verde pal, se privi în oglindă și văzu cum i se umplu ochii de lacrimi de mânie până aproape nu mai putu vedea. Abia dacă îi dădu atenție lui Madeleine când se apucă să‑i descheie rochia cea nouă, argintie, de care se bucurase atât la început. Din holul de la parter răzbăteau hohote de râs, frânturi de conversație, și își închipui că râdeau cu toții pe seama ei, fetița fără minte care, nu se știe din ce pricină, crezuse că va avea voie să se joace cu băieții. Ce n‑ar da să‑i vadă dându‑și duhul chiar atunci! Câtă vreme va trece, se întrebă, până când tatăl ei o va chema, îi va spune că a venit momentul să‑și strângă lucrurile și o va trimite înapoi la mănăstire, de data asta ca novice, spunându‑i, așa cum îi spusese când avea șapte ani, că acela nu e un loc potrivit pentru un copil? Revăzu cu ochii minții coridoarele lungi de piatră pe care alerga spre mănăstire, speriată de ce va găsi.

— Nu pleca urechea la ce spun băieții ăia. Ești mult mai deșteaptă și talentată decât ei. Nu se pot împăca cu gân­dul ăsta.

Întreruptă din gândurile ei, Véronique ridică ochii spre Madeleine, așa cum apărea în oglinda cu ape.

— Nu e… zise și i se puse un nod în gât. Tata n‑a spus niciodată așa ceva. (Dimpotrivă, spusese că o pune la încercare, iar ea nu știa dacă se va descurca.)

— De fapt, ce a spus?

— Mai nimic. Am vrut de nu știu câte ori să‑l întreb ce are de gând cu mine, de ce m‑a adus înapoi, dar n‑am avut tăria. Oi fi crezând că sunt caraghioasă dacă mi‑e frică de tatăl meu.

— Ba deloc, răspunse Madeleine încet. Nu te cred caraghioasă.

Véronique o privi cum pune rochia la loc.

— Dar cu tatăl tău ce e, Madeleine? N‑ai pomenit niciodată de el. Vorbește cu tine?

Madeleine zâmbi.

— M‑aș îngrijora dacă ar fi așa, domnișoară. Zace în pământ de aproape doisprezece ani. Da, avea obiceiul să‑mi vorbească de câte‑n lună și în stele. A fost un om bun. Slab, poate, dar bun la suflet.

— Cum a murit?

— Cum a trăit: înecat în rachiu.

Rostise cuvintele fără să arate vreo emoție, ca și cum așa era normal să moară un tată, însă Véronique înțelese acum că Madeleine avea mai multe straturi și că acesta era doar cel de deasupra.

— Și tu aveai…?

— Unsprezece ani. Eram destul de mare.

Destul de mare ca să ce?

— Atunci ai intrat ca slujnică?

— Nu, asta a fost mai târziu, răspunse Madeleine. Când n‑am mai avut de ales.

Ce alte alegeri făcuse înainte? se minună Véronique. Se uită iar la cicatricea de pe fața lui Madeleine, întrebându‑se ce poveste ar fi putut spune. Se gândi la alegerile pe care le avea și ea de făcut: era vreo cale de a deveni creator de automate, chiar dacă tatăl ei n‑ar învăța‑o cum? Dacă o trimitea la mănăstire, putea fugi? Însă nu se putea hotărî s‑o întrebe pe femeia asta, al cărei îngust drum în viață fusese ales de altcineva în locul ei.

— Măcar ți‑l aduci aminte, spuse. Eu nu am nici o amintire despre mama mea.

Madeleine trase de șireturile rochiei.

— Erai un prunc, nu?

— Da, am omorât‑o, zise, măcar că nu știa de ce vorbea astfel.

— Nici vorbă. Tu te‑ai născut, și ea a murit.

— Ba nu. Nu mă nășteam, ăsta a fost necazul. Nu voiam să ies. Tata a fost nevoit să mă scoată cu bisturiul, spuse închipuindu‑și, ca în atâtea rânduri, o cameră plină de țipete, un pat plin de sânge. A trebuit s‑o ucidă pe ea ca să mă salveze pe mine.

Madeleine îi vorbi cu voce neașteptat de blândă.

— Altminteri ați fi murit amândouă, cum se întâmplă atât de des.

— Da, așa o fi. Eram așezată de‑a‑ndoaselea, cu picioarele înainte. De‑aia am fost întotdeauna anapoda, altfel decât ceilalți, înțelegi?

Zâmbi și șterse lacrima care i se prelingea pe obraz.

Madeleine încă mai avea de furcă cu corsetul.

— Mai bine să fii anapoda decât nătângă, zic eu. Mai bine să fii aspră decât prea îngăduitoare, ca să nu tragă alții foloase de pe urma ta.

Trase încă o dată de șiret ca să desfacă corsetul, și Véronique răsuflă ușurată. Acum înțelegea de ce Madeleine îi păruse atâta vreme o cutie ferecată. Era mai sigur așa – să te ferești de ceilalți oameni, trăgând nădejde că nu vor putea să te rănească. Dar ce fel de viață ar mai fi aceea? Singuratică și rece ca o chilie de mănăstire, ca a uneia din creaturile de metal ale tatălui ei.

— Ascultă la mine, nu te uita la ce spun tinereii ăia, o sfătui Madeleine punând corsetul în dulap. Se vede cât de colo ce neghiobi sunt. Dacă mai sunt acolo când cobor, am să‑l pun pe Joseph să‑i dea afară.

*

A doua zi veni monsieur Lefèvre împreună cu un musafir. Un musafir cu suită. „Contele de Saint Germain“, îl auzi pe Lefèvre spunându‑i lui Joseph când acesta îi conducea în salon ca să se vadă cu tatăl ei. La scurtă vreme după aceea Joseph, pradă unei agitații care nu‑i stătea în fire, o anunță că i se cerea să fie și ea de față.

Véronique știu cine era de fapt bărbatul de cum intră în cameră. Îi văzuse fața frumoasă, rotundă, în portrete, în cărți, în ziare, pe monede. Era îmbrăcat cu o haină de catifea albastru închis, cu nasturi de aur. Ochii mari, căprui închis, sclipeau de șiretenie. Era bărbatul din tablouri, doar că mai bătrân, mai corpolent, cu buzele umflate de parcă îl înțepase o albină. Era regele.

— Aceasta e fiica mea, monseigneur. Véronique. Regret că n‑am avut încă prilejul s‑o prezint la Curte.

Reinhart se ridică în picioare ca s‑o prezinte, iar Véronique, intimidată, făcu o plecăciune adâncă, așa cum o învățaseră călugărițele cu mult timp în urmă, dar pe care n‑o stăpânise niciodată cu adevărat.

Când se ridică văzu că Ludovic o privea cu un zâmbet în colțul gurii.

— Înțeleg că tatăl tău îți dă lecții, demoiselle Reinhart.

— Da, Maiestate, răspunse ea speriată.

— Am tot încercat să‑l conving pe Reinhart să mă lase s‑o învăț, spuse Lefèvre. La urma urmei, înțeleg mult mai bine progresele făcute de anatomie. Însă e egoist și o păstrează numai pentru el.

Regele nu‑și mai lua privirea de la ea, mâncând‑o din ochi de parcă era o bucată de prăjitură; Véronique simți cum îi apar picături de sudoare pe frunte și la ceafă.

— Mda, ar trebui să iei lecții de la Lefèvre. Știe tot ce e de știut despre trup, înțelege pulsul vieții.

Încă mai avea acel zâmbet pe fața pudrată, ca și cum vedea prin rochie și jupon până la piele și mușchi.

Véronique mai făcu o plecăciune, nu la fel de adâncă, știind că obrajii îi erau roșii ca focul.

— Da, sire. Mulțumesc.

Regele își îndreptă atenția asupra tatălui ei.

— Iar dumneata, doctore, înțeleg că ai studiat la Jardin Royal? Apoi ca ceasornicar?

— Într‑adevăr. Mi‑am început educația ca mecanic la Neuchâtel, când eram tânăr, sub îndrumarea unui ceasornicar. El a fost cel care m‑a sfătuit să vin în Franța ca să studiez anatomia, odată ce a văzut ce înclinații am.

Madeleine intră în cameră aducând o tavă cu bomboane și o cafetieră. Când puse tava jos, Véronique văzu că îi tremurau mâinile. Vasăzică și ea știa cine e oaspetele. Schimbară o privire uimită, și preț de o clipă Véronique se gândi îngrozită că ar putea pufni în râs.

— Aș fi interesat să aflu mai multe despre studiile și creațiile dumitale, spuse regele.

Véronique băgă de seamă că acum se uita cu atenție la Madeleine, la talia ei subțire, sânii mici și cicatricea neobișnuită de pe obraz. Așa or fi regii? După ce văzuse cât de elegantă era marchiza de Pompadour își închipuise că și regele trebuia să fie o persoană rafinată, inteligentă și subtilă. Când colo, el lăsa să se vadă o sexualitate brutală, o forță primejdioasă.

— Am discutat cu Lefèvre cum am putea înțelege mai bine anatomia reproducând‑o.

— Nimic mai adevărat, Maiestate, încuviință Reinhart. E cel mai bun mod de a învăța.

— Mă interesează ceva cu deosebire, să știi: reanimarea, redarea vieții. Am auzit multe despre invențiile dumitale, spuse regele, și aș dori să le văd. Îți mărturisesc, puține lucruri m‑au încântat la fel ca rața care digera mâncarea, construită de Vaucanson acum câțiva ani.

Reinhart se încruntă, Lefèvre izbucni în râs.

— Rața care se găinățează. A avut Franța cu ce să se laude. Acum îl puneți să construiască mașini mai folositoare, nu‑i așa, sire?

— Da. Războaie de țesut și alte invenții importante. Ludovic tăcu și luă un aer serios. De fapt, acum ajung la chestiunea de care voiam să‑ți vorbesc, doctore Reinhart. Poate îmi arăți unele din invențiile dumitale și am să‑ți spun ce am în minte. E ceva… delicat.

Reinhart făcu o plecăciune.

— Desigur, sire. Vă rog să mă urmați.

Îi conduse pe rege și pe Lefèvre afară din salon, dar nu o invită pe Véronique să li se alăture. Totuși regele, înainte să ajungă la ușă, se întoarse zâmbind spre ea.

— Sper să ne mai întâlnim, demoiselle. De fapt, sunt sigur că așa va fi.

Tatăl lui Véronique nu‑i spuse ce discutase cu regele, însă, orice ar fi fost, îl pusese pe jar. De îndată ce acesta plecă, se apucă să scoată cărți de pe rafturi și scrise în grabă o scrisoare pe care i‑o dădu lui Joseph cerându‑i să o ducă imediat și să aștepte răspunsul.

Apoi se închise cu Lefèvre în atelier, repetând de câteva ori că nu primesc pe nimeni, oricine ar fi fost.

— Nu pune la suflet, o sfătui Lefèvre. Așa a ordonat regele, să fie păstrat cel mai strict secret.

Reinhart rămase în atelier mult după ce Lefèvre plecase acasă și toate luminile din Luvru se stinseseră. În cele două zile care urmară ceru să ia masa numai acolo; ciugulea din plăcintele și puii fripți pe care i‑i aducea Edme fără să se oprească din lucru. Îl trimise pe Joseph și cu alte scrisori, pe care notase „confidențial și urgent“, și cu comenzi pentru cei ce fabricau unelte, păpuși, obiecte de alamă. Victor fu adus din nou ca să adune cele trebuincioase: țevi, lână, ceară și lemn, felurite oase de animale. Véronique rămase să mănânce singură la masa lungă din sufrageria cu pereți albaștri, în tovărășia pisicii în trei culori; în tăcerea care o înconjura nu auzea decât zăngănitul tacâmurilor pe farfurie și mersul furișat al șobolanilor. Încăperile mucede, prost luminate, începură să‑i pară la fel de apăsătoare ca cele din mănăstire. Se simțea nedorită, nu‑și găsea locul. Să se fi terminat cu educația ei? Și ce era atât de teribil de important la comanda la care lucra tatăl ei? Ce putuse regele să‑i ceară de‑l făcuse să lase orice altceva deoparte?

În cea de‑a treia seară bătu la ușa atelierului. Tatăl ei nu‑i îngădui să intre, ci rămase în prag, blocându‑i drumul, privind‑o pe deasupra ochelarilor lăsați pe vârful nasului.

— Trebuie să înțelegi, îi spuse, am ceva important de făcut, un lucru care ar însemna un progres pentru știință. Momentul nu e ideal, însă acel lucru va fi.

— De ce nu pot să iau și eu parte, tată?

Reinhart se scărpină în cap.

— Fiindcă e un proiect absolut confidențial și fiindcă… tu nu ești gata încă.

— Învăț repede.

— Véronique, ești lipsită de experiență. Ai fost ferită, ținută la adăpost. Unii nu vor vedea cu ochi buni ceea ce facem, ce mi s‑a cerut să fac.

— Dar dacă însuși regele…

— Mulți dezaprobă ceea ce face regele, Véronique. Mulți îl consideră imoral, libertin.

Își aduse aminte ce îi povestise Madeleine: cum luase trei surori ca amante, una după alta, poate chiar două odată. Își aduse aminte cum o privise, de i se făcuse pielea de găină.

— Și dumneata, tată… crezi că e rău?

— Dimpotrivă, cred că e un progres, dar eu n‑am fost niciodată slab de înger.

— Nici eu.

— Știu, Véronique. Dar dacă se află că ne‑ai ajutat la proiectul ăsta oamenii te vor crede perversă, contrară firii.

Păi nu chiar așa era?

— Și de tine nu vor zice la fel?

— Poate că da. Însă eu sunt bărbat. Mécanicien de meserie. Tu ești o tânără demoiselle.

— Dar asta nu înseamnă…

— Véronique, ascultă‑mă când îți spun: nu ești gata.

Gata pentru ce?

— Asta e cea mai grea comandă din cariera mea. Am nevoie de timp, nu mi‑l lua. Înțelegi?

Vorbise apăsat, țintuind‑o cu o privire întunecată.

Véronique îl privi lung, se uită la părul lui cărunt, la fața albă ca hârtia, la costumul negru, mototolit, cu nasturi mici, lucioși ca smoala. Înțelegea. Înțelegea prea bine. Curtenii de pe coridor aveau dreptate.

Citește în continuare