Dupa indelung asteptata independenta de uriasul pe cale de a se narui, tanarul stat georgian se cufunda in haos. La sfarsitul anilor 1980, intre peretii igrasiosi si balcoanele de lemn fermecate ale cartierelor vechi din Tbilisi, se intalnesc patru fete: Dina cea lacoma de libertate, Ira cea inteligenta si nesociabila, Nene cea romantica, nepoata celui mai influent interlop din oras, si Keto cea sensibila. Prietenia lor sfideaza orice: prima mare iubire, careia ii este ingaduit sa infloreasca doar in umbra, violenta care izbucneste pe strazi, penele de curent, heroina care inunda tara si fisurile unei democratii recente. Dar, in cele din urma, o tradare de neiertat si o moarte tragica le despart. Abia in 2019, cu ocazia unei mari retrospective cu fotografiile prietenei lor disparute, ajung sa se reintalneasca. Expozitia le infatiseaza propria poveste, care este totodata povestea tarii lor, obligandu-le sa ridice valul ce acopera trecutul, iar iertarea pare posibila.

Nino Haratischwili, născută în 1983 la Tbilisi, este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010), a fost distins cu premiul pentru debut Buddenbrooks Lübeck. Au urmat numeroase alte distincții, printre care Premiul pentru Literatură Anna Seghers, Premiul Bertolt Brecht și Premiul Comemorativ Schiller, iar romanul Die Katze und der General a fost inclus pe lista scurtă pentru Premiul German de Carte din 2019. A opta viață (pentru Brilka), o adevărată saga de familie, tradusă în 25 de limbi, a devenit bestseller mondial și este în curs de ecranizare. Drepturile pentru noul ei roman, Lumina care lipsea, au fost vândute în 15 țări, încă dinainte de apariția cărții. Autoarea trăiește la Berlin. La Editura Trei a mai apărut A opta viață (pentru Brilka).

Cartea a aparut la Editura Trei si o gasiti aici

Frament carte. Lumina care lipsea de Nino Haratischwili

Разборки/Razborki

Deși mă așteptasem la fotografia aceasta, sunt totuși surprinsă când mă trezesc în fața ei. Mărimea, voaiorismul ei mă răscolesc iarăși. Înfățișează chipul tânăr, fără cusur al lui Țotne Koridze, ochii lui aproape fosforescenți, care par să mă țintuiască. Expresia lui obraznică, de nepă­truns, ușor cinică îmi este deopotrivă familiară și detestabilă. Chipul acesta atrăgător de necruțător, de care rămâneau agățate atâtea priviri feminine, nasul fin și buza inferioară bombată, fruntea înaltă, ochii albaștri‑deschis, pe care‑i aveau și frații și chiar unchiul lui atotputer­nic, cicatricea care‑i taie în două sprânceana stângă și obligatoria barbă de trei zile. E la volanul mașinii sale. A coborât geamul și brațul stâng îi atârnă afară. O privește pe fotografă provocator, nu‑și pleacă privirea, nu‑l deranjează că‑i pătrunde în suflet cu obiectivul ei, ba chiar îi place, o ademenește.

Eu nu pot să‑i susțin privirea: ochii aceștia limpezi ca apa, care mi s‑a părut întotdeauna că prevestesc o nenorocire. Fața unui băiat frumos, care știe ce reacții stârnește și profită de ele. Îi disprețuiesc siguranța de sine, îndrăzneala de pe fața lui. Dar motivul pentru care‑mi vine să iau fotografia de pe perete, s‑o dau pradă uitării, este altul. Când am văzut‑o întâia oară, cu mulți ani în urmă, m‑am speriat, fiindcă, în afara celor evidente, am mai descoperit și altceva pe fața aceasta, ceva ce m‑a speriat. Și cumva l‑am compătimit, fiindcă, privind mai atent, am mai văzut, dincolo de atitudinea celui puternic și mereu învingător, un om care iubește. Și care o face cu devotamentul și hotărârea cuiva care, în adâncul său, este pe deplin responsabil, care cunoaște insuficiența și primejdiile, abisurile acestui sentiment. Dragostea pe care o simte tânărul acesta nu este potrivită vârstei sale, sentimentele lui pentru cea pe care o privește nu sunt ușuratice și amuzate, sunt greoaie și încărcate de urmări de care el e conștient. Dacă privești fotografia îndelung, tânărul satisfăcut de el însuși, cu privirea provocatoare, se transformă într‑un om vulnerabil, plin de nevoi, care fuge de sine, care și‑a acceptat destinul cu o claritate înfricoșătoare și este pregătit să plătească pentru sentimentele sale.

Țotne a fost de mic pregătit pentru drumul lui în viață. A știut că într‑o bună zi îl va moșteni pe Tapora. Se pusese în slujba lui, mut, supus și loial, dăduse șpagă milițienilor și încasase cotizațiile lunare ale diverșilor cehovici cărora le asigura Tapora protecție. Luase la bătaie pe câte unul mai rebel sau îi pusese un obrez la tâmplă. Cu timpul, tot mai multe afaceri ale unchiului său ajunseseră sub supravegherea lui. Punctele culminante ale ascensiunii lui criminale erau călătoriile cu unchiul său în Rusia, la celebrele și temutele șodka din diverse bratve, frățiile hoților, cu ocazia cărora făcuse cunoștință cu barosanii din grupul Izmailovs­kaia. Dar, când Țotne a fost zărit în compania unora din Mkedrioni, conflictul cu unchiu‑său a început să mocnească, fiindcă pentru acesta era un afront. Tipii din Mkedrioni erau subordonați unei alte autorități, celei a dramaturgului Djaba Ioseliani. Apropierea, fie și numai simbo­lică, a lui Țotne de bărbatul acesta punea la îndoială loialitatea lui față de unchiu‑său. Un alt motiv de ceartă era fratele meu. În conflictul lui personal cu Rati, Țotne apelase la milițieni corupți, cu ajutorul cărora să‑l scoată din circulație pe Rati, ceea ce însemna o abatere de la codul de onoare al hoților. Moartea lui Saba, scandalul acesta în care erau implicați Nene și, odată cu ea, întregul clan Koridze, era și ea o pată pe vesta albă a lui Tapora, pentru care dădea vina pe nepotul lui. Cu ocazia celei mai recente călătorii în Rusia, Țotne își făcuse niște relații la Rostov, între­base în stânga și‑n dreapta și descoperise un nou domeniu de afaceri, bănos, în opinia lui. De când Uniunea Sovietică invadase Afganistanul, heroina ajunsese în Rusia și în fostele republici sovietice. Dezmembrarea marelui imperiu și apariția unor granițe noi, care nu erau îndeajuns de bine păzite, nici măcar demarcate, a deschis porțile comerțului ilegal. Contrabanda de opiu brut, prelucrarea lui în bază de morfină și, în cele din urmă, transformarea în heroină erau o mină de aur și făceau posibile într‑o și mai mare măsură extorcarea, jafurile, prostituția și jocurile de noroc și necesitau structuri organizate. Singurul clenci: codul de onoare al „hoților în lege“ interzicea atât traficul de stupefiante, cât și prostituția, două domenii de afaceri considerate murdare. Dar vremurile se schimbau cu repeziciune, iar Țotne vedea ivindu‑se șansa lui. Se afla la momentul potrivit în locul potrivit și, în vreme ce state întregi se împotmoleau în noroi, iar onoarea părea un cuvânt dintr‑un secol trecut, în vreme ce țări întregi se desființau și fiecare încerca să acapareze ce era de acaparat, Țotne era decis să nu scape această ocazie unică. A luat legătura cu un tânăr din Rostov căruia toți îi ziceau Behemot, Hipopotamul, aflat în cău­tarea unui partener cu care să‑și extindă afacerile în sud. Au băut bine și s‑au lăsat satisfăcuți de blonde tinere în separeuri întunecoase — „mica atenție“ a lui Behemot pentru viitorul lui partener de afaceri.

Țotne trebuie să se fi simțit ca un mare mafiot din Nașul și, mai ales: în pas cu vremea. Era unchiului său și a prietenilor lui se înche­iase, i‑a explicat Behemot la cina copioasă care a urmat. Venise vre­mea pentru structuri noi și idei noi, pentru alți aliați și o altă gândire. Pot să‑mi imaginez scena foarte bine, cum micul Behemot, cu obrajii dogoritori și o țigară de foi în gură, îi pune lui Țotne un braț pe după umeri și continuă:

— Eu îl respect pe unchiu‑tău, frate, să știi asta! Un bărbat mare, zău, ce‑i al lui e‑al lui. Și un exemplu, frate, pe bune. Nu e unul dintre fraie­rii ăștia care umblă pe‑aici și susțin că trăiesc după vechile reguli. El le întruchipează! Dar trebuie să‑mi dai dreptate, lumea s‑a schimbat. Tu îmi pari un tip ca lumea, cred că ne‑nțelegem. Și acum să trec la subiect: am oameni buni în Tadjikistan. De acolo vine în momentul de față cea mai bună marfă, știi tu. Cea mai curată. Mai bună decât din Afganistan. Tadjikistanul e cel mai curat. Acolo‑i viitorul!

Și poate că a luat un șervețel și i‑a desenat pe el traseul de aur. Poate…

— Uite, de‑aci pornește. Uite, frate. Dușanbe, asta‑i capitala. Aici, uită‑te, de aici se trece în Uzbekistan. Controlul la frontieră e o glumă proastă, ascultă‑mă pe mine. Pe urmă avem o bucățică de Kazahstan, pe ăia îi doare‑n cur, câțiva dolari și toți sunt fericiți. Am deja peste tot oamenii mei. Nu cu trenuri, îți zic, cu mașini. Numai mașini. Mașini bune, din vest. Și, din Kazahstan, mai e o aruncătură de băț până la Marea Caspică, dar nu ne convine, acolo‑i război, granița dintre Arme­nia și Azerbaidjan e prea riscantă, facem un mic ocol, evităm zona și intrăm de sus direct în Rusia, o luăm prin Piatigorsk și ne instalăm acolo o bază, acolo se împarte marfa, dacă mă‑nțelegi. Vladikavkaz ar fi o alternativă bună, dar acolo aveți voi probleme cu oseții, n‑am chef de armată și șpăgi la greu, în fond, afacerea trebuie să producă cash, nu, n‑au decât să se fută acolo unii pe alții, noi nu ne lăsăm futuți. Piatigorsk e în regulă, știu eu acolo niște băieți buni, o să ne ajute ei și de acolo se împarte transportul: o parte vine la mine, la Rostov, cealaltă se duce la Tbilisi. Intrăm de sus, trecem munții, pe urmă mai departe, până‑n Mingrelia, sper să stea calmi acolo, ce zici, ori se‑apucă și mingrelii să‑și declare independența ca abhazii?

Și poate că, ajuns în acel punct, Behemot a râs zgomotos, împroșcând cu salivă.

— Na, ce zici, frate? E un plan bun sau nu?

— Eu zic că da.

— De ce eziți, frate? Ți‑o fi frică de unchiu‑tău? Credeam că ai tupeu. Du‑te și vorbește cu el. Spune‑i că‑i o șansă unică și că nu‑i mai fac a doua oară așa o ofertă și, dacă nu cu voi, îmi găsesc eu alți georgieni isteți de care nu trebuie să mă rog. Tu ești un om al viitorului, frate, tu vei ști ce‑i de făcut.

Și Țotne a știut.

Behemot îi dăduse un răgaz de o lună. În timpul acesta, Țotne Koridze fie îl convingea pe unchiul lui influent să i se subordoneze, fie pornea la război împotriva lui.

Bineînțeles că Tapora a refuzat propunerea. Fără droguri, fără târfe, în privința asta nu se schimbase nimic. Atunci Țotne Koridze s‑a apucat să creeze filiera fără știrea unchiului său, a luat legătura cu grăniceri, a mituit, a lingușit, a corupt; marea lui ofensivă nu trebuia să întâm­pine obstacole. A plecat la Zugdidi și a tratat acolo cu niște baștani din administrația provinciei, a calculat nopți la rând cui câte procente și ce șpagă îi reveneau.

Războaiele din Osetia și, acum, și din Abhazia îi conveneau de minune, fiindcă marfa lui nu era mai puțin solicitată decât armele. Cu câțiva dintre apropiații lui, a plecat la începutul lui octombrie, în cel mai mare secret, la Piatigorsk, s‑a întâlnit acolo cu Behemot și cu intermedi­arii lui, a vizitat depozitul și și‑a injectat prima doză de heroină. „Marfa bună de tot“ din Dușanbe. Praful alb a fost ținut într‑o linguriță deasu­pra unei flăcări slabe, și‑a schimbat culoarea, a devenit maroniu, lichid, a fost tras într‑o seringă și apoi introdus direct în venă.

Încerc să‑mi imaginez cum o fi fost acea primă doză pentru el, pentru un om de teapa lui. Cum și‑a pierdut el inocența cu heroina — a pătruns într‑o sferă pașnică, meditativă ori dimpotrivă, orgoliul i s‑a umflat ca un balon? Mai târziu am putut bănui efectul drogului după ochii toxico­manilor, dar și pe cel al sevrajului. Care dintre ei ar fura, care ar deveni agresiv, care s‑ar smiorcăi ca un copil mic. Îmi propun să asist la „dez­virginarea“ lui din perspectiva prietenei mele moarte.

Brusc, universul a devenit tăcut. Muchiile erau mai puțin tăioase, tot ce era colțuros și dur s‑a topit și s‑a transformat în zăpadă, care cădea lin peste el, universul a devenit împăciuitor, iar mânia, eterna lui însoțitoare, cea mai fidelă tovarășă a lui încă din primele zile ale copilăriei, a dispărut; de la moartea tatălui său nu avusese prietenă mai devotată decât mânia veșnic arzătoare, veșnic înfometată. S‑a afundat în canapeaua înflorată a unei locuințe spațioase pe care i‑o pusese la dispoziție Behemot, cu oglinzi cu rame aurii și draperii grele de catifea, cu vaze de cristal și flori artificiale. Pavilioanele urechilor i s‑au umplut de vuietul mării, de parcă i s‑ar fi vărsat în cap un întreg ocean. Constantele vieții lui s‑au dizolvat și, pentru scurt timp, și‑a găsit pacea. Și‑a înfășurat brațele în jurul corpului. Furia i se domolise. Probabil, da, probabil așa a fost prima lui noapte cu heroina. Și, odată cu mânia, s‑a mai risipit și altceva, ceva și mai hotărâtor: frica ce‑l sugrumase, frica de a eșua, de a nu se ridica la înălțimea așteptărilor, de a nu reuși în lumea lui Tapora și a celor de teapa lui. Amărăciunea de pe limbă s‑a dizolvat probabil și ea, amără­ciunea față de mama lui, pe care o considera vinovată de faptul că, în împărăția lor, tronul îi revenise prea ușor lui Tapora, de parcă ea s‑ar fi supus prea repede fratelui influent al soțului ei mort, ea, Gertruda fără inimă, și el, Claudius, ahtiat după putere, concupiscent. Nu se putea împiedica să nu dea vina pe mama lui pentru faptul că nu‑și protejase odraslele de acest bărbat.