Skip to content

Interviu Ana Covalciuc: „In adolescenta simti ca ai o forta in tine, dar care inca nu are nume, nu are directie.” Atelierele Ideo Ideis pentru tineri vin in martie in Bucuresti.

Ideo Ideis ajunge anul acesta la Bucuresti, sub forma unor Ateliere de explorare prin teatru, dedicate liceenilor cu varste cuprinse intre 14 si 19 ani. Actorii Liviu Romanescu, Ana Covalciuc si Mihai Prejban, trei dintre cei mai experimentati formatori Ideo Ideis, propun adolescentilor din capitala trei ateliere intensive, fiecare a cate opt intalniri programate in lunile martie si aprilie. Inscrierile se fac prin intermediul platformei ideoideis.ro/ateliere. Atelierele incep in 10 martie, cititi mai multe detalii pe site-ul Ideo Ideis.

Actrita, colaboratoare contanta a Teatrului Bulandra, Ana Covalciuc este trainer la atelierul de slefuit super puteri care incepe pe 12 martie. Urban.ro a stat de vorba cu Ana despre culisele acestui curs care ii poate ajuta pe adolescenti.

Detalii si inscrieri: ideoideis.ro/ateliere/atelier-de-slefuit-superputeri

Atelierul din cadrul proiectului Ideo Ideis pe care-l vei tine la Bucuresti se numeste Atelier de slefuit super puteri. Asta inseamna ca orice adolescent are deja acest super puteri, daca tu le slefuiesti si le pui in valoare

Da, ce ma bucur ca ai observant nuanta asta! Chiar asa cred, ca in adolescenta simti ca ai o forta in tine, dar care inca nu are nume, nu are directie. O cauti, te orientezi catre lucruri care ti se par interesante, catre oameni cu afinitati comune, dar inca nu esti constient de ce valoare aduci grupului. Care sunt atuurile tale.  Si e si normal,  ai foarte multa informatie de procesat de la scoala, in primul rand. Si multe reguli de acasa de urmat, cum e si normal, reguli menite sa te tina in siguranta. Dar spatiul acela in care sa fii liber, sa descoperi cine esti tu, acest “tu” care oricum se schimba cu o rapiditate uluitoare in adolescenta, asta e ceva rar si pretios. De pastrat, atunci cand il gasesti.  

Cum e atelierul si ce urmareste?

Atelierul de slefuit super-puteri cam asta urmareste: sa creeze un spatiu sigur pentru participanti, in care provocarile exercitiilor sa ii mobilizeze sa se auto-reveleze. Imaginati-va o suita de activitati inspirate din teatru si improvizatie, structurate pe obiective precise, precum: agilitate, conectare, empatie, comunicare si avand ca “fir rosu” increderea, pentru ca nu exista nicio activitate pe lumea asta pe care sa o poti realiza fara incredere in tine si in cei cu care lucrezi. Increderea asta se castiga, prin progrese reale, acumulate de la o sesiune la alta si se intareste prin experiente si valori comune. Fiecare intalnire va avea o tema precisa si va oferi ocazia participantilor sa treaca mai intai prin experiente si mai apoi sa o proceseze si sa gaseasca aplicabilitate in “viata reala”. Tinem mult la acest tip de invatare (experential), unde nu ti se preda. Unde descoperi tu si asta face ca informatia sa fie deja filtrata, procesata, absorbita in mod organic. O sa fie distractiv, e obligatoriu sa ne distram, dar o sa se lase si cu multe revelatii. Adolescentii sunt extrem de buni la asta, la a-si lua ce au ei nevoie, pentru ca sunt deschisi, sunt curiosi, le plac provocarile. Si mai au si emotiile la suprafata, vorbesc mai usor despre ele. La “mine” la atelier vor fi multe activitati de echipa, uneori pot fi implicati toti participantii, alte ori se lucreaza cu grupuri mici, de doi-trei. Dupa cum spuneam, increderea e ceva fragil si pretios, se castiga treptat, pentru o relatie de scena autentica si chiar si pentru o prietenie adevarata. Si la atelierul lui Liviu Romanescu o sa fie foarte fain, Atelierul de topit frici e structurat pe concepte cheie de self awareness, mai ales cine nu a facut nimic legat de teatru pentru acum va descoperi o lume fascinanta, ca atunci cand faci scuba diving pentru prima data. (Deodata, costumul de scafandru devine extrem de usor si sub apa ai senzatia ca zbori.) Iar la Atelierul de sadit curaj as trimite pe cei care au mai dat cu nasul de activitati din zona asta, poate ca au mai facut cursuri, sau au fost parte dintr-o trupa. Sunt multe activitati faine incluse in programa, curajoase, cu un pic mai multa expunere, ca atunci cand ai prins deja gustul adrenalinei si vrei sa inveti sa sari in gol.

De ce sa-si inscrie parintii copiii adolescenti la un asemenea atelier? Ce beneficii sociale, dincolo de lumea artei, ar putea avea? Pentru ca e posibil ca nu toti copiii sa vrea sa urmeze o meserie artistica.

Sigur, e foarte buna intrebarea! Noi nici nu am gandit vreodata atelierele in acest sens, chiar nu este o forma de pregatire pentru teatru, poate fi cel mult o introducere pentru ce se face la facultate in anul intai. In centrul designului experientei sta participantul, cu nevoile sale. Activitatile ii slujesc, nu invers. Focusul e pe ce poate el sa ia din intalnirea asta a unor instrumente care vin din zona de teatru, cu cele poate din alte sisteme de invatamant, zona de comunicare non violenta, sau exercitii de teambuiulding pur. Majoritatea celor care au trecut prin Ideo sunt acum profesionisti in alte domenii. Sunt medici, arhitecti, studenti la filosofie sau stiinte politice, cunosc multi alumni care inca imi scriu cu recunostinta fata de experienta avuta la ateliere, pentru ca ceva de-acolo le-a dat curaj sau claritate, le-a dat spatiu sa isi articuleze un punct de vedere.

 As zice, pe scurt, ca eu mi-as da copilul la ateliere in primul rand pentru ca e un context social foarte sanatos – va petrece 3h pe saptamana cu alti adolescenti de varsta lui, care merg/vad si discuta despre teatru si film. Vor avea parte de activitati live (fara ecrane!) amuzante, provocatoare, atat la nivel de gandire, vorbit in public, lucrat in echipa, dar si fizic, uneori – ceea ce se va lasa cu: o voce mai clara, un discurs mai bine argumentat, o postura mai dreapta, un corp (in crestere) mai bine asumat,un fel de a privi lumea mult mai deschis, flexibil si mai empatic. De asemenea, din ce am mai observat, copiii devin mai curajosi, pentru ca invata sa isi accepte unicitatea, emotiile, se simt utili in grup si mult mai putin singuri. Starea generala a unui adolescent implicat in acest tip de lucru e semnificativ mai buna. Timp de 8 saptamani va trai incurajat intr-un mindset de crestere, unde urmarim progres si nu “corect” sau “gresit”. Toate astea nu au legatura cu pregatirea artistica. E invers, teatrul e cel care devine resursa.

Ai fost trainer la Ideo Ideis – festivalul de tatru tanar la care vin multe trupe de teatru din toata tara – mai multi ani. Ce ai invatat din aceasta experienta?

Da, am mers acolo timp de 15 ani, tocmai pentru ca ma ajuta sa ma reincarc cu energia asta a inceputurilor. Atunci cand lucrezi cu oameni asa tineri, e nevoie sa te reintorci la baza, sa adaptezi si sa decantezi experienta (tehnica, poate) capatata intre timp, la cel din fata ta. Asta e ceva foarte valoros si intens, a fost de fiecare data un “refresh” ca actrita, asa cum povestesc actorii din America de Actors Studio, sau de alte laboratoare, la care se mai intorc din cand in cand sa mai scuture din tehnici si sa mai recapete din prospetime.  Pe de alta parte, racordandu-ma din nou si din nou la deschiderea si felul in care cei tineri infloresc efectiv cand le creezi un spatiu propice, am gasit sens in tipul asta de munca si mi-a recapatat cumva increderea in umanitate. Am vazut, in 15 ani, cat de frumos devin adulti, cat de implicati sunt din punct de vedere civic, cum evolueaza relatiile intre ei, cat de profund inteleg puterea lui “Impreuna”. Si teatrul chiar poate sa iti arate asta. Cum Impreuna se pot schimba legi, se pot imbunatati scoli, se pot face festivaluri care sa creeze un fenomen teatral, chiar si acolo unde nu era teatru inainte. Ideo a hranit optimista din mine si mi-a dat energie, forta prieteniilor intarite acolo si motivatia sa fac si eu bine in jurul meu.

Tu esti modelul foarte constiincios (ti-a placut mult cartea, ai doctorat, cursuri conexe) si foarte perfectionista (te-am vazut la doua repetitii la Andrei Serban, unde nu faceai rabat de la niciun efort, sau solicitare a regizorului). Adolescentii sunt rebeli, relaxati, poate nu atat de atenti la detalii.

Cum faci sa impaci perfectionismul tau cu lumea lor? (ma gandesc ca e util si pentru parinti care tot fac presiuni catre copiii lor sa citeasca, sa invete)…

Vai, cum ma atinge intrebarea ta! Cred ca tocmai ai trezit rebelul din mine!

Sunt intr-adevar constiincioasa, dar pot face asta cu determinarea si disciplina pe care tu ai vazut-o atunci in repetitii, doar daca imi place ceea ce fac, daca pot sa cred cu tarie in sensul a ce facem noi acolo. Daca nu, intru intr-o zona de anxietate si procrastinare foarte inconfortabila. Si atunci ma intreb de unde vine disconfortul ala: e doar din cauza ca am dat de greu? E chestie de vointa si autodisciplina? Sau e o problema de conflict de valori pe undeva, e ceva “tema” care mi se pare o tampenie? Pentru ca daca e ceva doar “greu”, asta se rezolva: mai caut ajutor, alte resurse, poate mai am nevoie de claritate despre cum sa fac ce trebuie sa fac, mai dau de un prof/regizor fain, sau un coleg care a inteles deja si poate face asta cu mine, si atunci se adauga stropul ala de amuzament care lipsea sa nu mai fie sarcina asa plictisitoare. Dar daca motivul pentru care aman e de fapt o frica sau o revolta fata de ceva, acolo ma opresc sa vad cum pot eu sa ma plasez altfel fata de tema data. De exemplu, acum la teatru, de obicei am nevoie sa imi aduc aminte pentru ce fac asta. De ce? De ce acum, de ce cu oamenii aia? Daca undea nu imi iese bine ceva la calculul asta, am invatat sa zic pas. “Scuze, nu e pentru mine, nu pot sa ma arunc cu totul in asta” si ma retrag. Deci nu as duce vointa si disciplina dincolo de valori si credinte, nu merita.

Dar cand eram in facultate sau in liceu, nu puteam sa renunt pur si simplu la referatul care mi se parea plictisitor, asa ca ma zbateam sa gasesc o formula sa mi-l fac interesant. Tin minte niste referate de la romana facute la persoana intai, ca pe o fisa de personaj. Sau in facultate, cand studiam diverse scoli de teatru, diferite sisteme si metode, cand nu am putut sa fac efectiv un referat care doar sa rezume ce era acolo, ci am facut practic un studiu de personaj, in chei diferite, in stiluri diferite de scris, de imaginat, fie la persoana intai, sau a 3a, cursiv , sau schematic,in functie de scoala respectiva. A fost un mod de a-l meu de a-mi face tema aia valoroasa si relevanta pentru mine, nu am putut niciodata sa fac ceva pur si simplu fara sa intreb de ce. In felul asta nu doar ca am demostrat ca stiam stapaneam informatia, dar eram capabila sa o aplic pe studiul de personaj pe care il faceam la clasa. Daca nu ma provoaca, daca nu ma entuziasmeaza, nu pot sa fac.

Cu perfectionismul am lasat-o mai usor in ultimii ani. Mai ales de cand cu maternitatea, apoi cu pandemia… S-au intamplat atatea inafara controlului meu! Am invatat sa fiu mai flexibila, sa ma adaptez, sa fiu curioasa si curajoasa, sa incerc lucruri (chiar daca mi-e in continuare frica sa gresesc). Am invatat ca “perfect” de fapt nu exista si ca perfectionismul poate provoca multa durere celor din jur. Copiii mei nu au nevoie de o mama perfecta, au nevoie de mine prezenta si disponibila, mai ales emotional. Alaturi de ei am invatat ca poti fi necesar si iubit si asa, imperfect, ca poti gresi, ca exista intotdeauna “imi pare rau” si ca reparatiile sunt extrem de valoroase. Ca de fapt progresul nu exista decat invatand din greseli. Am invatat ca nici ca actrita nu dau cele mai bune rezultate atunci cand caut perfectiunea, ca sunt mult mai buna cand pot sa ma bucur de proces si sa ma joc, sa ma conectez real cu de pe scena si cu publicul. In arta atunci cand incerci sa faci “de zece”, ai murit, ai omorat toata creativitatea si prezenta de spirit. E mult mai important sa poti sa actualizezi din nou si din nou, sa fii aici si acum, pentru ca fiecare reprezentatie e unica, nicio seara nu va mai fi ca asta. Sunt lucruri banale, poate, evidente, dar eu le-am descoperit trecand prin ele, gresind big time, si acum am invatat sa iubesc greselile astea. Fac ce pot, cat de bine pot si faptul ca ma straduiesc real, in fiecare zi, ca ma ridic, si caut, fac eforturi, asta deja e “suficient de bun”.

Cat despre lucrul cu adolescenti si tendinta atat de naturala de rebeliune, eu o accept si o incorporez ca fiind ceva de bun augur, e un avantaj al varstei. In ateliere participantii sunt tot timpul co-creatori. Facem impreuna regulile si abia astept momentele in care ei incep sa le incalce. Pentru ca asta inseamna ca se simt destul de in siguranta in grup incat sa-si permita sa fie amuzanti si creativa. Si asta e aur pur! Pentru ca atelierul chiar e al lor, incep sa constientizeze atunci ca au autonomie, dar si responsabilitate si ca daca vrei sa iti asumi rolul asta, de “cel care sparge rutina”, ai face bine sa vii cu o regula noua si aia sa fie si mai smechera decat cea de dinainte. Asta e punctul in care unele jocuri capata versiuni originale, surpinzatoare, nascute din nevoia specifica a acelui grup si a acelui moment. Unele devin mai competitive, daca asta aveau atunci nevoie, de ritm si energie, altele pierd componenta competitiva de tot, daca grupul se focuseaza pe cooperare, conectare. E magic. Dar e nevoie sa fii foarte atent, ca facilitator, sa vezi aceste nevoi si schimbari, sa vezi ce provocari aduce fiecare zi si sa incorporezi asta in tema propusa. Tu esti un fel de ghid, dar cu mare incredere in inteligenta grupului .

Esti mama a doi copii. Sigur, ei sunt inca mici, nu la varsta celor pe care ii ai in ateliere, dar ce ai invatat de la copiii tai? Cum te-au schimbat dincolo de si mai multa organizare si disciplina, ca sa poti sa impaci si actoria, si atelierele si viata de familie. (in plus, sotul tau, Alex Calin, e si el actor, deci e complicat cu programul)

 Maternitatea a adus multe lectii despre flexibilitate si acceptare, cred. E mult haos. Si e greu. Pierzi din autonomie, de exemplu, nu stiam cat ma va costa asta, cat de sufocant poate fi sa nu poti face ceva ce iti doresti, cand iti doresti. Dar am invatat sa fac ajustari pe parcurs. Sa imi recunosc limitele atunci cand nu pot sa le fac pe toate singura, sa cer ajutor, sa cobor din standarde (apropos de perfectionism), am invatat sa imi aleg si mai bine proiectele si am putut sa fiu alaturi de cei mici foarte, foarte mult in primii 2-3 ani din viata lor, am reluat din spectacole, dar m-am aruncat cu mare zgarcenie in altele noi, tocmai pentru ca timpul a devenit atat de pretios. Fac alegeri mai constiente, cred ca uneori mai putina experienta de scena inseamna mai multa experienta de viata. Si e ok, oricum totul e interconectat si toate rolurile astea din viata noastra au de invatat unele de la altele.

Parintii tai nu vin din zona artistica, dar totusi au avut deschiderea sa te indrume catre lectii de pian, de actorie. Cu mintea si experienta de acum, ce crezi ca ai invatat in copilarie din acele cursuri si cum te-au ajutat?

Da, cu cat trece timpul, cu atat sunt mai recunoscatoare pentru educatia pe care am primit-o. Faptul ca m-au dat la “clubul copiilor”, ca nu erau optiuni de after school, sau alte cluburi. Sau ca apoi au avut deschiderea sa se mute la Iasi ca sa merg eu la Liceul de arta. Imprumutul pentru pianina, chiar au fost eforturi si le tin minte. Pentru ca dincolo de disciplina de a sta locului si a exersa ceva ore in sir (la pian, in cazul meu), am avut acces la un mediu cu multa arta in jur (chiuleam si fugeam la filarmonica sau la opera, de ex.) Apoi, muzica iti modeleaza cumva creierul, recunosc si acum piese, dar si stiluri, sau structuri muzicale. Uneori mi s-a parut ca analiza de text seamana cu analiza unei partituri. Sunt fragmente, motive, teme, la academia de teatru a lui David Esrig, de exemlpu se face o analiza foarte precisa de text, fix cum faceam eu la istoria muzicii. Apoi aveam deja disciplina asta a studiului. Si dupa aceea, cand totusi m-am lasat de pian (ca ti-am povestit deja ca nu pot fi buna in ceva daca mi-am pierdut placerea, sau pe care nu il inteleg si din pacate la pian nu prea am fost invatata sa invat) macar am inteles ceva din treaba asta, ca stiu cum e sa nu imi fie bine. A fost prima data cand mi-am ascultat instinctul si am plecat sa caut acel context in care sa pot sa creez, sa cresc, sa gasesc o forma de libertate si de a ma conecta cu ceilalti. 

Daca cei mici ai tai iti vor spune peste 10 ani ca vor sa se faca actori, cum vei administra situatia?:) pentru ca evident stii cat de greu e drumul, cata munca, cata implicare si solicitare…

E greu sa anticipez acum, vedem atunci. Important e sa faca ceva care sa le placa, indiferent de domeniu. Ceva care sa ii fascineze si sa le aduca sens. abia atunci poti depasi greul, disconfortul, cand entuziasmul si bucuria lucrurilor pe care le castigi, satisfactia procesului, a travaliului, e mai mare. 

In ce te putem vedea in aceste zile? Ce ai in pregatire ca actrita?

Am doua reluari, care s-au transformat in doua premiere. Prima, spectacolul “30+” va avea premiera la Teatrul Metropolis, pe 7 si 23 martie. E un spectacol reluat dupa 6 ani, o pandemie, doua razboaie si (inca) 5 copii (in vietile noastre, celor 6 actrite din distributie). Totul s-a schimbat, noi ne-am schimbat, felul in care ne privim personajele e diferit, abia astept experienta asta in casa noua si cu un public nou. E un partener foarte important, mai ales in cazul unei comedii, si una pe teme care ne cam costa… Iar celalalt spectacol este “Carousel”, de la Teatrul Bulandra, ca tot ziceai tu de Andrei Serban. Va fi o premiera, nu doar pentru ca nu s-a jucat de mult, dar pentru ca intra un coleg nou in distributie, Matei Constantin. Si abia astept sa vad cum se schimba chimia dintre personaje, pe 31 martie.     

Pentru ca stiu ca esti o persoana perfectionista, putin aspra cu tine, as vrea sa stiu daca exista si momente in care te rasplatesti, te rasfeti…  Din ce te incarci pentru programul tau infernal?

In primul rand, nu il vad ca fiind “infernal”. Cred ca aici e cheia. Am tot ales ce fac si cand fac si sunt ok cu alegerile mele. Realizez tot mai des ca un atelier reusit sau un spectacol bun ma incarca cu energie, nu ma consuma, de multe ori nici nu pot dormi dupa, din cauza adrenalinei. Dar da, si stresul asta bun trebuie controlat, altfel risti sa te duci cu entuziasm direct spre burn out. Asa ca ma agat de obligo-ul de a ma conecta cu cei mici, si imi propun sa fiu total prezenta cu ei, fie ca ne jucam in parc, sau gatim ceva impreuna, sau pictam, imi place sa las telefonul cat mai departe, ca sa nu ma tenteze, si sa uit un pic cum trece timpul. Dar cel mai bine si mai bine, e in calatorii. Am mare nevoie de libertate, de vazut lucruri noi, de schimbat peisajul din cand in cand. Chiar si o singura zi de dimineata pana seara, o evadare cu trenul, poate fi o schimbare care sa ma relaxeze si sa suspende un pic toata lista de treburi de facut din capul meu.

Si un mic exercitiu de introspectie personala… daca te uiti la tine, la personalitatea si caracterul tau, pentru ce trasatura de caracter ti-ai fi recunoscatoare, ti-ai multumi tie? acel ceva din personalitatea ta care te ajuta sa fii omul care esti astazi.

Faptul ca vad ce e mai bun in oameni si chiar daca uneori e si putina proiectie acolo, asta ii face pe ceilalti sa scoata ce e mai bun din ei si sa se ridice la nivelul asteptarilor mele. Efectul Pygmalion, cred ca asa ii zice.

Citește în continuare