Skip to content

Interviu: Carmen – Lidia Vidu, munca unui regizor cu sine insusi pentru a trece la nivel international

  • envelope icon

In apropierea Festivalului National de Teatru 2019, editia 29 (18 – 27 octombrie), regizoarea Carmen – Lidia Vidu care va fi prezenta cu “Jurnal de Romania. Timisoara”, a acceptat sa spuna povestea trecerii ei de la regizor multimedia, la “Jurnal de Romania”. Acesta este un proiect documentar care contine 3 spectacole de teatru – „Jurnal de Romania. Sf. Gheorghe” (2016), „Jurnal de Romania. Constanta” (2017), „Jurnal de Romania. Timisoara” (2018).

Carmen Lidia Vidu creeaza spectacole si instalatii care documenteaza in profunzime cele mai actuale teme ale societatii romanesti, dincolo de ceea ce vede spectatorul. Specific acestor spectacole este initiativa de a reuni cei mai buni artisti din diferite domenii: muzica live, video, dans sau teatru, care lucreaza impreună pentru a crea spectacole unice. In lista ei de productii apar documentare sau filme de scurt metraj, in care actorii vorbesc despre problemele de astazi ale Romaniei, prin urmare acest lucru si-a propus si cu “Jurnal de Romania”.

In acest moment ma lupt sa devin un artist international, sa plasez Romania si numele meu ca artist, macar in Europa, daca nu si in America si pe alte continente

Cum a luat nastere proiectul “Jurnal de Romania”?

“Jurnal de Romania” a aparut undeva in anul 2016 cand am hotarat ca trebuie sa ma opresc din genul de teatru pe care il faceam, teatru multimedia. Am devenit cunoscuta in Romania in 2003, ca primul regizor care a facut acest tip de teatru, lucru care m-a bucurat, mi-a placut, mi-a adus contracte cu televiziuni, am colaborat cu diferite firme pentru evenimente comerciale si cu teatre, toate pe genul acesta: multimedia.

Revenind la teatre, la un moment dat am zis stop pentru ca mi-am dat seama ca sunt un fel de “apendice” pentru ca acestea isi doreau mai mult sa bifeze si genul meu, nu neaparat ca ma considerau profunda sau ca aveam ceva de spus.

In paralel ma luptam sa devin un artist international, sa plasez Romania si numele meu ca artist, macar intr-o Europa daca nu si in America si pe alte continente. Cand am sesizat ca ceea ce faceam este doar o chestie de forma, coroborat cu faptul ca in Romania a avut loc acest fenomen, “Colectiv”, in care au murit oameni nevinovati, care doreau doar sa-si petreaca timpul liber intr-un loc in care statul nu s-a preocupat sa dea avize de functionare si sa verifice daca sunt in buna functiune, practic acestia au  murit din cauza incompetentei statului, motiv pentru care toate astea s-au acumulat in mine si au stopat drumul meu teatral. Un an jumatate m-am decis sa nu mai fac deloc. Mi-am schimbat prietenii, mi-am schimbat apartamentul, iar incet-incet a inceput sa se schimbe ceva in mine. Am inceput sa ma intreb de ce o zi imi merge bine, de ce o zi imi merge prost, daca eu sunt instabila psihic sau Romania este o tara instabila. Am cautat sa vad unde este vina mea, unde este vina ei, unde am investit aiurea si unde nu. Din toate intrebarile si un cumul din acesta mare in 2016 s-a nascut “Jurnal de Romania”.

Care a fost primul proiect?

Primul proiect a fost in 2016, la Sf. Gheorghe, al doilea, in 2017,  la Constanta si al treilea, anul trecut in 2018,  la Timisoara. Imi doresc ca al patrulea sa fie in Bucuresti daca nu in Sibiu si sa se numeasca “Jurnal de Romania. Revolutia din 1989”, fiindca anul acesta se implinesc 30 de ani de la Revolutie si cred ca e un moment care merita un spectacol documentar – aniversar.

Anul acesta reprezint Romania la Europalia, nu datorita Romaniei, ci datorita celor doua curatoare belgience care si-au dorit sa fiu acolo

Jurnalul a avut succes si in afara tarii. Care sunt tarile care s-au bucurat de realizarea ta?

Da, a avut. A fost in Germania, a fost la Viena, a fost la New York, iar anul acesta reprezint Romania in Belgia, la Bozar Europalia. Europalia este un festival care are loc in Belgia si care in fiecare an este dedicat unei alte tari. Anul acesta este dedicat Romaniei. Institutul Cultural Roman a fost invitat sa prezinte o lista de spectacole. Au fost prezentate 150 de nume de spectacole care apartin unor regizori din Romania. Numele meu nu s-a regasit acolo. M-a onorat faptul ca cele doua curatoare Bozar, Centrul de Arta din Belgia, au spus “ok. Suntem onorati sa-i avem pe Silviu Purcarete cu spectacolul de la Sibiu si pe Bob Wilson cu spectaoclul de la Craiova, dar in acelasi timp ne-am dori foarte mult “Jurnal de Romania. Constanta”. Asadar, aceasta este inca o dovada ca acest proiect face cinste Romaniei si ca a fost selectionat ca merita, nu ca e Purcarete sau Bob Wilson. Sunt femeia care reprezinta tara nu datorita Romaniei ci datorita belgiencelor care si-au dorit sa faca echipa cu mine.

colaj realizat de Carmen Lidia Vidu in onoarea femeilor regizor din Romania

Ma declar o feminista, ma declar un om care lupta pentru a pune in valoare vocea feminina, pentru a trezi la o realitate din 2019 artistele din Romania, si aici nu e vorba numai de artiste, ci si de publicul din aceasta tara

Ai atins un punct sensibil: femeia regizor. Care este statutul ei pe piata de film si teatru din Romania?

Anul acesta am fost foarte revoltata cand am vazut cele 12 nominalizari la film si teatru (6 pentru cea mai buna regie la GOPO 2019 si 6 pentru cea mai buna regie la UNITER 2019 – n.red) fara nicio prezenta feminina. Nu spun ca femeile sunt mai bune decat barbatii sau sunt egale lor, dar asta a ridicat un mare semn de intrebare. Daca publicul este obisnuit sa manance numai sarmale (nu ca as critica saramalele) cat de vasta este atunci educatia lui culinara? Cat de vasta este educatia culturala a publicului din Romania? Daca publicul nu neaparat ca este intoxicat, dar este monopolizat de un singur dicurs care este masculin, atunci acesta este un public de serie C. Daca nu se trezeste si nu-si revendica dreptul la educatie, la cel de a fi prezent la niste spectacole pe care le plateste din banii lui – pentru ca vorbim despre cele din teatrele de stat, nu ma leg de cele independente, atunci situatia e grava.

Daca in teatrele de stat, pe bani publici, nu exista o egalitate din punctul acesta de vedere, adica sa fie prezente minoritatile, sa fie prezentate problemle sexuale, probleme de educatie sa nu fie teatru militant, social, politic, documentar, teatru feminist, adica daca nu avem o paleta larga inseamna ca lagarul comunist exista, intr-o forma sau alta. Faptul ca avea autosatisfactia aceasta a marilor nume, a unor mari premii si atata tot, demonstreaza o cultura de serie B, ca sa o numesc asa. Eu cred ca feminismul si toate celelalte subiecte pe care le-am atins anterior sunt necesare si trebuie abordate, indiferent ca ne plac sau ca nu ne plac, ca sunt la moda sau nu. Cred ca sunt subiecte lansate in lume in acest moment si cred ca trebuie sa fie abordate si in Romania. Iar faptul ca din 12 nominalizari la teatru si film nu exista nicio regizoare atata timp cat o avem pe Adina Pintilie care tocmai a castigat cu “Touch Me Not”, pe Ivana Maldenovic cu “Soldatii. O poveste din Ferentari” dupa un scenariu scris impreuna cu Adrian Schiop, adica avem nume cu premii internationale si nu le regasim in listele noastre de nominalizari, pentru mine este un mare semn de intrebare. Ma declar o feminista, ma declar un om care lupta pentru a pune in valoare vocea feminina, pentru a trezi la o realitate din 2019 artistele din Romania, si aici nu e vorba numai de artiste, ci si de public: mama mea, bunica mea, doamna de la cosmetica, vecina de la bloc sau administratoarea. Eu am aceste discutii in mod activ in viata mea. Este un subiect nou, am 39 de ani, nu m-am nascut cu acest subiect, dar simt ca e necesar si ca ma valideaza pe mine ca individ in primul rand.

Daca il citez pe Shakespeare cum ca “teatrul este oglinda societatii”, atunci mi-ar placea foarte mult sa vad tehnica noua in teatrul romanesc, sa nu mai vad monopolul acesta masculin care deja e plicticos, ridicol intr-un fel

S-au taiat bugete, iar la AFCN 30% (Administratia Fondului Cultural National aflata in subordinea Ministerului Culturii, care finanteaza de 10 ani proiecte care sustin creatia contemporana romaneasca si valorizeaza patrimoniul, contribuie la buna intelegere a fenomenelor artistice precum si la accesul cat mai larg al publicului la cultura – n.red) din finantarile proiectelor. Din punctul tau de vedere, care sunt problemele din teatre in acest moment?

Asta este o problema foarte interesanta cu taierea bugetelor, atata timp cat apar tot felul de pastile pe retelele sociale ca exista peste tot in Romania productii de peste 150 mii de euro, fara onorarii, de 200 mii de euro sau 250 mii de euro. Vorbim doar de productie de spectacol de teatru. Peste tot unde am fost bani exista, doar ca ei sunt directionati toti catre pantofii si decorul unui singur spectacol, care mananca tot, si in rest Dumnezeu cu mila. Prapad. Cred ca bani exista, ca sunt foarte multi si cred ca sunt foarte prost gestionati. Pe langa aceasta proasta gestionare a banilor, cred ca teatrul romanesc nu isi propune niste teluri care sa fie de nivel european. Nu-si propune teatru social, militant, activist, teatru documentar, teatru feminist, teatru care sa vorbeasca despre dramaturgia romaneasca de acum, cu alte cuvinte este un teatru muzeu cladit pe ceva ce au cladit oamenii din anii `60-`70 si se multumeste cu niste nume mari, cu o componeneta constanta solida, care sa investeasca intr-o Romanie pe care ziua o invitam la vot, iar seara o spalam pe creier cu spectacole de proasta calitate. O Romanie pe care o invitam la toleranta, dar nu facem niciun spectacol despre asta. Nu neg ca Shakespeare e valoros sau Cehov, dar unde e dramaturgia romaneasca si unde sunt problemele romanesti. Nu le regasesc in teatru, iar daca e sa ma iau dupa Shakespeare cum ca “teatrul este oglinda societatii”, mi-a placea foarte mult sa vad tehnica noua in teatrul ro si sa nu vad monopolul acesta masculin care deja e plicticos, deja e ridicol intr-un fel.

Dar care e situatia teatrului independent in tara noastra?

Nu cunosc foarte bine teatrul indepenedent, desi ma definesc si simt ca sunt un regizor format in zona independenta. Atunci cand merg la orice teatru din tara, imi fac bugetul, echipa, pe structura independenta. Nu stiu ce inseamna teatru de stat, ma consider in continuare regizor independent. Cu toate acestea in ultimii 5-6 ani nu am avut decat o singura productie care se numeste “Putere. Povesti persoanle”, cu 4 actrite despre relatia lor vis-a-vis de bine, de rau, de familie, de religie, de putere, bazata pe picturile lui Gheorghe Fikl si care a stat sub cupola centenarului. Acest centenar a scos la suprafata bugete mari si artisit romani pe care trebuia sa-i analizam. A iesit un spectacol care imi face cinste, ma bucura enorm, dar este unicat in peisajul meu teatral din ultimii 5-6 ani, asa ca nu prea as sti sa vorbesc cu sinceritate si onestitate despre teatrul independent.

Faptul ca sunt regizor multimedia al Festivalului International “George Enescu” m-a plasat printre artisti de top la nivel mondial

Ce iti doresti pentru anul care vine? Ce proiecte iti doresti sa faci?

In primul rand, proiectul meu numarul unu este sa-mi schimb mentalul de la regizor de Romania, la cel de regizor european. Acest lucru este de o finete si de o lucratura chirurgicala, pentru ca nimeni nu investeste. Nu este un lucru de echipa. E un lucru personal, in care incerc sa ma raportez la un public european, la a sti cum sa vorbesc despre zona mea personala, intima, onesta si cum sa ma plasez pe piata europeana. E un lucru de pionierat pentru mine si din pacate nu am sustinerea institutiilor de cultura din Romania. Imi place pionieratul, dar e un consum de energie, mental si financiar masiv, dar stiu sigur ca este unul onest. Din acest motiv lucrez mai multe proiecte. Pe langa faptul ca sunt regizor multimedia al Festivalului International “George Enescu” – fapt care m-a plasat printre artisti de top la nivel mondial – sunt mandra ca am lucrat cu ei cot la cot si am vorbit aceeasi limba. Anul acesta sunt la a doua colaborare cu Vladimir Jurowski, directorul artistic al festivalului, acum doi ani am colaborat cu dirijorul american, Foster, iar anul acesta cu un altul din Anglia, Paul Daniel. In vara aceasta, au fost momente cand opream repetitiile pentru Enescu, urcam in masina si mergeam pe sosele cate 300 km in 8 ore, ca sa ajung in 4 sate din tara: in Vrancea, Oltenia, pe langa Medias si in Maramures, sa lucrez cu copiii exercitii de film documentar, sa investighez cum e viata lor, ce relatii au cu animalele, cu educatia si ce-si propun in viata. Ei sa filmeze si tot ei sa vorbeasca. Vreau ca atunci cand ma culc sa stiu ca am lucrat in Romania. Pe langa asta fac spectacole de teatru. “Jurnal de Romania” este proiectul care imi ocupa tot timpul din 2019. Am realizat si un scurtmetraj documentar, tot anul acesta, care se numeste “Jurnalul meu romanesc”.

Dar tu, Carmen, ce iti doresti?

Mi-ar placea enorm de mult sa nu mai am nevoie de validare pe plan profesional. In momentul acela as putea sa respir. Recunosc ca nu sunt batrana, dar nici nu mai sunt o pustoaica. Am impresia ca de fiecare data, cu fiecare proiect, cu fiecare festival, o iau de la inceput. E un consum destul de mare si uneori ai nevoie sa stii ca esti bine si ca poti sa cresti, nu ca trebuie tot timpul sa o iei de la inceput. Mental, inca am nevoie de validare.

In plan personal, imi doresc sa plec de ziua mea in Thailanda (1 ianuarie), sa inot, sa fac gimnastica corporala, un fel de yoga urbana, si sa stau la soare.

Cursurile Catalinei Buzoianu, care a fost mentorul meu si careia ii aduc un omagiu cu aceasta ocazie, au fost o calatorie imaginara in toate tarile in care ea a lucrat

Ce ti-ar palcea sa se schimbe in Romania?

Acum o sa fiu foarte dura, cultural vorbind: am impresia ca suntem o tara din lumea a treia, maxim a doua. Am impresia ca oamenii inca nu privesc cultura ca o forma de educatie prin care ei pot sa traiasca la nivel de zi cu zi o viata mult mai buna. Ei vad in cultura un mod de divertisment, un actor bun, un decor frumos, o rochie minunata, o poveste de adormit adultii. Mi-ar placea ca si in Romania cultura sa reprezinte o forma de eliberare sociala, de eliberare politica de educatie, mi-ar placea sa te faca sa iti dai seama ca atunci cand mergi pe strada sa iti dai seama de ce o forma geometrica functioneaza pe tine sau nu, care ar trebui sa fie sunetul strazii, de ce arata bine geometria, volumetria sau arhitectura unui spatiu sau nu. Deci pentru mine cultura nu este un nivel superior, ci un nivel normal de viata. Sa ajungem la acest nivel al normalitatii. Cred ca suntem sub el din mai multe puncte de vedere: fiananciar, educational, cultural, al igienei, al responabilitatii in familie, a diplomatiei, a bunului simt, a moralitatii, a esteticului.

In deplasarile pe care le fac, in sate sau in festivaluri, intalnesc o alta Roamanie care nu are nimic de-a face cu ceea ce vedem in Bucuresti. Este o Romanie abandonata, copii abandonati, femei care nasc asemenea animalelor si isi lasa copiii sa creasca cu animalele, oameni care nu au muncit niciodata si traiesc doar din ajutorul statului care iau in plasament zeci de copii pentru bani. Stiu, din pacate, despre cazuri de pedofilie, de abuz sexual, de violenta in familie. Lucrurile acestea trebuie tratate dincolo de aplauzele unui mare numar. Pentru mine sunt niste rani fabuloase, iar cand incepi sa lucrezi cu acesti oameni iti injectezi povestile lor. Eu sper sa pot lucra cu ei, sa le pot da un exeplu prin film sau spectacol documentar sau prin exercitiile pe care le fac, astfel, voi reusi sa dezvolt tara de la nivel de abandon si toxicitate la un nivel de normalitate.

Ce ti-ar placea sa vezi si sa lucrezi?

Lucrul pe care mi-l doresc de mult timp este sa montez in Europa si mi-as dori sa lucrez intr-o capitala europeana valoroasa din punct de vedere cultural. Mi-ar placea sa fie Roma sau Paris, Londra sau Berlin, ca sa pot fi plasata. E o chestie de industrie culturala, nu un moft. Stiu ca odata ce as fi plasata intr-o piata culturala as incepe sa lucrez in folosul meu, dar si in folosul Romaniei si mi-ar placea sa fiu eu romanca aia care face acest lucru. Mi-o amintesc pe Catalina Buzoianu, care a fost mentorul meu si careia ii aduc un omagiu cu aceasta ocazie, si imi amintesc toate cursurile ei ca au fost o calatorie imaginara in tarile in care ea a lucrat, Bali, Spania, si ne povestea cum e acolo, cum e teatrul, cum e sunetul, cum e muzica, cum s-a urcat pe vapor si a facut teatru printre tari si mari. Ea m-a invatat sa calatoresc si probabil fara sa-mi dau seama si fara sa-mi doresc cu adevarat, ea a insuflat dorinta asta de a fi un artist fara granite si mie imi serveste ca model. Acum ca s-a dus, mi-ar placea sa o conduc mai departe in calatoria asta.

  • envelope icon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *