Alissa Margulis este una dintre violonistele apreciate ale generației sale pentru forța expresivă și caracterul foarte personal al interpretărilor. Născută în Germania, într-o familie de muzicieni ruși, s-a format cu trei profesori importanți ai școlii europene de vioară — Zakhar Bron la Köln, Augustin Dumay la Bruxelles și Pavel Vernikov la Viena. A debutat în public la numai șapte ani, alături de Budapest Soloists, iar ulterior a cântat pe scene precum Carnegie Hall, Berlin Philharmonie, Musikverein din Viena, Kennedy Center din Washington sau Tonhalle Zürich.

Cariera sa include apariții ca solistă alături de orchestre precum English Chamber Orchestra, New Japan Philharmonic, Belgian National Orchestra, Vienna Chamber Orchestra sau Kremerata Baltica și colaborări cu dirijori și muzicieni importanți, între care Gidon Kremer, Yuri Bashmet, Jaap van Zweden și Mikko Franck. Este în același timp o foarte activă muziciană de cameră, cântând alături de Martha Argerich, Mischa Maisky, Jean-Guihen Queyras sau Alexandre Tharaud. Discografia sa cuprinde peste o duzină de înregistrări, unele dintre ele recompensate cu premii internaționale și nominalizări la Grammy.

În 2026, Alissa Margulis a făcut parte din juriul secțiunii Vioară a celei de-a XX-a ediții a Concursului Internațional George Enescu, desfășurată la București între 23 august și 19 septembrie. A fost invitată în juriu de directorul artistic Cristian Măcelaru, într-o componență care a reunit muzicieni de prestigiu internațional, iar președinta juriului secțiunii Vioară a fost Mihaela Martin. Legătura sa cu universul Enescu este însă mai veche: Margulis a fost și invitată a Festivalului Internațional George Enescu, alături de participările sale la festivaluri precum Verbier, Menuhin Festival Gstaad sau Mozartwoche Salzburg.

 Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Alissa Margulis: Fiind copil, am crescut într-o familie de muzicieni, așa că a fost ca și cum nu aș fi avut de ales sau, să spunem, nu… Era pur și simplu ceva normal și firesc să fac muzică, și abia mult mai târziu am realizat că nu este un lucru pe care îl face toată lumea. Chiar nu am înțeles asta o bună perioadă de timp, iar apoi, știți, bineînțeles că am trecut și prin momente dificile și pline de provocări pe la 12, 13 ani, când participam la diverse concursuri, și nu este deloc ușor întotdeauna, bineînțeles că nu. Și cred că în clipa în care am înțeles cât de multă implicare și cât efort îmi cere pentru a deveni muziciană, a existat poate un moment în care m-am întrebat: „Oare chiar… Chiar vrei să faci asta?”. Dar apoi, da, a fost ceva de genul: ei bine, da, este extrem de greu, dar nu pot… Cum aș putea să mă opresc acum? Era imposibil. Așa că mi-am asumat întreaga provocare. Nu a fost ușor.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

A.M.: Aș putea scrie o carte despre asta și aș spune că lucrurile s-au schimbat enorm pentru mine după ce am născut o fetiță. Perioada de dinainte de a avea un copil și cea de după sunt complet diferite și abia atunci începi să înțelegi cu adevărat cât de mult timp aveai, de fapt, înainte. Le spun mereu studenților mei că nici măcar nu… habar nu au ce lux au: timp, oricât de mult își doresc pentru studiu, ceea ce este… este incredibil, iar de acest lucru chiar ar trebui să profite din plin. Așa că a trebuit să învăț pe calea cea grea să fiu extrem de eficientă și uneori să reușesc în câteva ore lucruri pentru care altfel ai avea nevoie, poate, de câteva zile. Adică m-a învățat să am o concentrare și o atenție absolut extreme în acele momente în care pur și simplu nu am încotro, dar este și destul de epuizant.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

A.M.: Merg mână în mână, fără îndoială, iar fără partea mentală… doar dacă ai un sistem nervos incredibil de puternic. Și nu știu, vedeți, avem unii concurenți foarte tineri; ei au poate un sistem nervos chiar mai rezistent decât mai târziu, iar lucrul acesta chiar se vede. Așa că trebuie să fii pregătită mental, da, trebuie să fii și la acel nivel și să treci prin multe în timp ce te pregătești, să treci prin suișuri și coborâșuri… dar crești incredibil de mult și ca om. Așa că, desigur, partea tehnică este baza — adică să fii cu instrumentul și să lucrezi —, dar pe plan mental înseamnă foarte multă reflecție, multă adaptare și, da, poate fi un adevărat iad, de fapt.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

A.M.: Aș spune că este calea cea grea de a învăța, iar în limba rusă avem o vorbă: cel mai bun profesor este scena. Pentru că ceea ce faci pe scenă ești, cumva, doar tu cu tine acolo; iar pe scenă, desigur, ai învățat multe lucruri și te-ai pregătit, dar există totuși un moment în care nu știi cu adevărat ce urmează să se întâmple. În mod ideal este o experiență plăcută și poate fi extrem de stimulantă, însă știm cu toții că adesea nu stau deloc așa lucrurile. Bineînțeles că ține și de experiență, de multă experiență: să te concentrezi, să fii atentă, dar să fii și liberă — să fii cu adevărat liberă în același timp, să respiri și, nu știu, să rămâi tu însăți, să-ți simți rădăcinile, să te simți ca acasă, să te simți bine pe scenă. Este extrem de important să nu simți că vrei să fugi de acolo, ci că îți dorești cu adevărat să fii prezentă în acel moment.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

A.M.: Au existat multe etape și perioade diferite, drumuri cu denivelări, și bineînțeles că am învățat enorm, trecând și prin momente care n-au fost deloc ușoare. Însă acum, când stau să mă gândesc, îmi spun uneori că suntem atât de norocoși că putem face muzică și că este pur și simplu minunat că avem această oportunitate. Așa că încerc să prețuiesc și să apreciez acest moment cât mai mult posibil și, indiferent de situație, să dau tot ce am mai bun acum, să sper la ce e mai bine și să pun tot sufletul și tot efortul în această clipă.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atentsunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

A.M.: Absolut, este enorm de mult, mai ales pentru violoniști. Nu aș vrea ca pianiștii sau violonceliștii să spună, desigur: „Nu, nu, nu e adevărat”, dar vioara presupune o poziție foarte nenaturală… Oricum ai da-o, nu este deloc cea mai comodă postură, așa că trebuie să dedici foarte mult timp acestui aspect. Iar vioara, cumva, pur și simplu creează tensiune; chiar dacă exersezi multe ore, tensiunea tot apare, nu prea ai cum să o eviți. De aceea, cred că este extrem de important să găsești un echilibru — fie prin sport, fie prin exerciții fizice —, iar atunci când cânți, să te antrenezi efectiv să fii relaxată în timp ce cânți. Nu este ceva ce vine de la sine; trebuie să lucrezi la asta, la fel cum trebuie să înveți să gestionezi starea pe scenă, să fii liberă și deloc încordată.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

A.M.: Așadar, cred că acest Concurs Enescu — și vreau să spun și aici că sunt cu adevărat onorată să fac parte din juriu, fiind un mare privilegiu — a devenit, fără îndoială, una dintre cele mai importante mari competiții din lume. Mi se pare absolut extraordinar acest concurs și, legat de tot ce tocmai ați menționat, el oferă toate aceste oportunități. Conduce într-adevăr la concerte, știți cum e, are o expunere imensă, lucru extrem de important în ziua de azi. Cred că toată lumea din universul muzical urmărește cumva această competiție, așa că ajungi să fii văzută de foarte, foarte mulți organizatori, dar și de alți muzicieni; îți poți construi un nume aici prin intermediul lui și, da, sperăm că acesta este scopul. Sperăm că va conduce la o adevărată carieră pentru unii dintre participanți, și nu trebuie să fie neapărat doar câștigătorul. Există nenumărate povești în care unii nici măcar nu au trecut de prima etapă și totuși au ajuns la o carieră de mare succes, așa că până și astfel de parcursuri pot porni de aici.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

A.M.: Multe lucruri, cred. Nu, nu… adică, nu vreau să… E o glumă, dar mi-am sacrificat toată copilăria. Nu, nu este adevărat. Chiar am avut o copilărie foarte frumoasă, cu tot ce îi trebuie, și rareori am simțit, de fapt, că sacrific enorm. Poate doar uneori, când prietenii mei puteau ieși în oraș să se distreze cu adevărat, iar uneori, da, mi-aș fi dorit să fi avut și eu mai des ocazia să mă distrez, să ies și pur și simplu să nu… De asemenea, să fii liberă în gânduri — poate despre asta e vorba, că nu ești niciodată cu adevărat liberă în mintea ta, decât dacă pleci într-o vacanță și încerci să lași vioara deoparte și să nu te gândești prea mult la ea; chiar trebuie să fac un efort conștient pentru asta. Dar poate că acesta este singurul sacrificiu: că uneori mi-aș fi dorit să fiu mai liberă și să fac și alte lucruri. Însă primești atât de mult înapoi în schimb, încât probabil că se creează un echilibru.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

A.M.: Ei bine, am… probabil că am multe regrete. Am avut o relație de dragoste și ură — mai mult de ură — cu concursurile; pentru mine a fost o experiență destul de dură și aspră, deși am obținut și succese remarcabile, dar adesea a reprezentat o încercare foarte grea. Și nu doar… am trăit și experiențe cu adevărat minunate, mai ales atunci când am avut mult succes, știți. Dar poate că uneori regret acum că nu am insistat mai mult atunci când era vremea mea să particip la concursuri; m-am lăsat cumva descurajată, ceea ce aș fi preferat să nu se întâmple. Și mi-aș fi dorit ca cineva să-mi fi spus atunci ceea ce le transmit eu tinerilor care vin să ceară feedback: dacă nu ai avut succes acum, nu înseamnă că nu poți avea succes pe viitor. Este doar o experiență și nu ar trebui să te descurajeze, ci dimpotrivă. Chiar dacă poate nu ai strălucit de data aceasta, important este să mergi mai departe în cel mai bun mod posibil. Lucrul acesta contează enorm și, da, mi-aș fi dorit să fi fost mai stabilă emoțional în anumite momente.