Dana Borșan este una dintre cele mai importante pianiste ale României și, la ediția 2026 a Concursului Internațional George Enescu, a făcut parte din juriul secțiunii Pian. Pianista a fost solistă a Orchestrelor și Corurilor Radio România între 2000 și 2018 și a Filarmonicii de Stat din Oradea între 1981 și 1990. Unul dintre proiectele sale de referință este integrala concertelor pentru pian și orchestră de Mozart, interpretată împreună cu Orchestra de Cameră Radio și lansată într-o colecție de opt CD-uri.

Născută la Cluj, Dana Borșan a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București și s-a perfecționat ulterior la Berlin, lucrând cu profesori importanți ai școlii pianistice europene. La numai 19 ani a obținut premiul al doilea la Concursul Internațional Robert Schumann de la Zwickau, rezultat care i-a deschis drumul spre o carieră internațională.

La Concursul Enescu 2026, Dana Borșan a fost membră a juriului secțiunii Pian. Din această postură, dar și din experiența de pianistă și profesoară, vorbește despre ceea ce se află dincolo de performanța vizibilă a unui concurent: disciplină, capacitatea de concentrare, gestionarea emoțiilor și felul în care un tânăr muzician învață să treacă peste un rezultat care nu este cel dorit.

 

1. La muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră nu mai reprezintă doar o pasiune, ci pot deveni o profesie?

Dana Borșan: Eu cred că până la urmă viața te duce singură pe drumul pe care trebuie, pe care ți l-a ales. Lucrurile cred că trebuie să se desfășoare cât mai natural. În cazul meu au fost niște întâmplări care s-au înlănțuit. Când eram la grădiniță, existau acele așa-numite «depistări», se cheamau. Deci veneau cadre didactice din conservator și din liceul de muzică, dar venea și cineva din conservator, țin minte, și ne supunea la niște teste, nu mai țin minte exact ce și cum. După care au fost chemați părinții mei la grădiniță, țin minte că s-au speriat, au crezut că am făcut vreo năzbâtie, și li s-a spus că le recomandă să mă dea la școlile de muzică. Și a fost o recomandare binevenită. Noi aveam pian în casă, mama mea cânta la pian, dar nu ca profesionistă (mama e matematiciană, dar a făcut pian și îi plăcea muzica), și liceul de muzică era peste drum de unde locuiam noi, și atunci au zis: «E perfect». Și așa am ajuns la liceul de muzică, clasa I. Atunci am și început pianul, deși aveam pian în casă, nu mă interesa prea mult. Am început pianul când am început clasa I, la 7 ani. Și pe urmă nu știu, s-a dovedit că a mers bine. Aici sunt două aspecte. În primul rând, dacă îți place și să zic așa, arăți că ai niște calități pentru a urma această meserie – nu vreau să vorbesc mai mult despre mine –, și în al doilea rând, ceea ce nu cred că e foarte bine prin programa școlară din aceste licee de muzică, cum era și pe timpul meu și eu cred că chiar și astăzi, ajungi că nu prea mai poți să faci altceva. Pentru că făceam multe discipline de muzică, alte materii nu le mai făceam de prin clasa a XI-a, ceea ce nu cred că e foarte bine. Iar atunci opțiunile ți se restrâng. Mă gândeam… noi am avut diverse întâlniri cu colegi de clasă care am terminat de mult și vorbeam între noi: dintre toți care am terminat liceul de muzică, cred că numai doi sau trei n-au făcut muzică. Și foarte greu au reușit să nu facă muzică: au mai stat acasă un an, doi să învețe, una a făcut filologia și alta a reușit chiar la medicină după vreo doi ani, și altul a devenit controlor trafic aerian, dar asta a fost pasiunea lui încă din liceu. Și atunci, practic, cumva ești îndrumat s-o iei în direcția respectivă. În ziua de azi e cu totul altă… e altă lume, altă viteză, nu mai știi astăzi ce și cum place. Meseria asta, în epoca comunistă – asta totdeauna, mi-am dat seama destul de repede, anii studenției aveau un avantaj uriaș – îți dădea o libertate totală interioară. Deci este o meserie în care teoretic nu depinzi de nimeni, ești tu cu muzica ta. Bineînțeles, era pur teoretic, altfel  depindeai de programă, de director, de unde lucrai. Dar asta era ceva ce n-are preț. Și era mult mai simplu, într-un fel, decât în lumea teatrului sau la scriitori, unde, din cauză că ei operau cu vorba, cu cuvântul scris, erau mult mai vulnerabili. Era cenzură, era cu totul altceva. La noi nu. Și atunci, asta îți dădea o libertate totală. Și în al doilea rând ideea că nici o zi nu seamănă cu cealaltă: deci o meserie în care tu, cu muzica ta și cu ce ai de făcut legat de muzică, fiecare zi îți aduce ceva nou și este o provocare, și asta depinde de om, de temperament. Asta pentru mine este esențial. Deci aceste două lucruri au fost cele două elemente care mi s-au părut cele mai importante și de fapt bucurie, să zic așa, mi-au dat o bucurie, mi-au furnizat o bucurie pentru că am ales această meserie.

2. Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

D.B.: Asta se învață. Nu poți exercita eficient și inteligent când ai 8 ani. Se învață, ți se spune, dar nimeni nu explică, sau cel puțin, nu cred că vorbește lumea, explică concret ce înseamnă. Toți îți spun: «Să studiezi cu cap», așa ți se spunea: «Să studiezi cu cap». Nu prea înțelegeam ce înseamnă asta. În cele din urmă, trebuie să-ți găsești propriul tău sistem. Și, de fapt, cuvântul esențial e eficiența. Și cu cât crești în vârstă, ai timp mai puțin, să zic așa, ai de îndeplinit misiuni mai multe, vorbesc de repertorii, concerte, și atunci trebuie să-ți găsești sistemul tău de a fi foarte eficient. Dacă studiezi câte puțin sau mult. Eu spun și studenților mei: la sfârșitul zilei trebuie să știi că ceva ai realizat. Deci, acea frază, astăzi o cânt mai bine decât ieri: «Am făcut ceva din ea». Această pagină din sonată am reușit s-o învăț. Nu contează cantitatea, contează să ai un rezultat la sfârșitul zilei. Și eu cred că până la urmă asta îți dă și satisfacția studentului, că să știți că eu cred că minte cine spune că îi place să studieze. Că nu-i foarte plăcut să studiezi. Poate deveni câteodată și plictisitor. Pentru a nu deveni plictisitor, trebuie tot timpul să cauți, să găsești în muzică, să-ți bați capul ce trebuie să faci, cum s-exprimi, ce sonorități să găsești, cum să-ți construiești muzica. Plictisitor, să zic așa, în ghilimele, pentru mine era că trebuia totuși să repeți de mai multe ori și, până la urmă, trebuia să poți cânta pianistic și aia se învață prin ore, ore de de muncă. Însă cu timpul, devii mult mai eficient. Și cred că asta vine cu vârsta și cu necesitățile din jur, altfel nu te descurci.

3. În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

D.B.: Acești termeni au apărut mai mult în epoca noastră. Pregătirea nu e numai tehnică, aș spune pregătirea muzicală, propriu-zisă, care cuprinde și aspect tehnic.Pe vremea noastră, să zic așa, nu exista coach de ăsta care să te ajute, psihologi cred că ar fi existat și atunci, dar nu, nu se punea accent pe asta. Eu cred că și aici depinde de fiecare om cum își creează o armură ca să facă față la eșecuri, pentru că să nu vă imaginați că orice artist, oricât de grozav sau de renumit ar fi sau laureat de concursuri, nu cred că a fost toată viața numai premiul întâi la toate concursurile. Și atunci fiecare își are dramoleta lui legată de o participare la un concurs, sau că nu a trecut de etapa întâi, sau până la cel care ia premiul întâi, dar împarte cu alt premiu întâi, nu-i mulțumit că e ex-aequo și nu l-a luat singur. Deci fiecare are micile lui nemulțumiri. Și atunci eu și când am concurat eu și pentru studenții mei, să zic așa, mi-am creat o filosofie așa prin care m-am blindat. Și atunci am spus: «Pregătirea unui concurs te ajută foarte mult să te dezvolti profesional, pentru că trebuie să înveți un repertoriu dat, care să fie gata la o dată fixă și să-l aduci să te aduci la forma maximă la acea dată fixă», ceea ce e cu totul altfel cu înveți o piesă și când va fi gata? Nu. Aici trebuie să te poți aduce în formă maximă la o dată fixă. Pe urmă, să poți să cânți în multe condiții. Dacă ai decât la 9:00 dimineața, cum au fost câțiva ani, și tu nu te te trezești la prânz; dacă ai de cântat la 8:00 seara și tu ești o persoană care ești matinală și după-amiaza ești obosit… Deci trebuie să poți face față oricăror condiții. Nemaivorbind de pian, de instrument, în cazul pianiștilor, ceilalți merg cu instrumentele lor, să te poți adapta la instrument, la sală. Deci, e pentru tine o provocare profesională maximă. Și, evident, că nu chiar numai pregătirea în sine a unui concurs, prin acest efort de a asimila repertoriu, de a te aduce în formă maximă, te saltă, evident, foarte mult. În rest, este o chestiune de conjunctură. Chiar vorbeam cu membrii din juriu: devine aproape o loterie, pentru că poți… eu le zic și studenților mei – și asta m-a ajutat în viață toți – poți să am cea mai bună cântare din viața mea și să nu iau nimic la acel concurs, pentru că conjunctura din acel concurs a făcut să apară doi-trei mai buni decât mine. Pot să am cea mai proastă cântare din viața mea și să iau premiul întâi, fiindcă ceilalți din acel concurs erau mai proști decât mine. Asta nu înseamnă că a doua zi după concurs eu cânt mai bine sau mai rău. Cânt la fel. Deci, nu înseamnă că, dacă eu am căzut la etapa întâi a unui concurs, eu de mâine sunt un pianist mai prost. Nici vorbă. Eu sunt același pianist. Pot să mă gândesc: oare ce n-am realizat? Oare ce mai e de făcut? Mai ascult pe alți concurenți, mai schimb o vorbă cu vreun membru din juriu, cu alți concurenți – e foarte bine că se întâlnesc, din aceeași generație. Sunt foarte bune aceste discuții între ei, au aceleași preocupări și te ajută. Dar nu înseamnă că ești nici mai bun, nici mai rău. Și eu cred că numai asta te salvează, pentru că, dacă mergi la un concurs în care te gândești «Mă duc să iau premiul întâi» și nu iei, sau nu reușești să ajungi în etapa a doua, pe urmă ești distrus, cazi în depresie. Și să știți că am cunoscut pianiști în străinătate, acolo sunt mult mai relaxați. Am cunoscutchiar pe cineva foarte bun, un începător, și am vorbit câteva într-o anumită împrejurare, și mi-a zis: «Păi, da, am trimis o casetă la concursul nu știu care și n-am reușit la etapa online, dar peste două luni am luat premiul întâi la alt concurs. Care e problema?». La noi sunt puțin mai crispați.

4. Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

D.B.: Da, știu, e foarte greu. Nu știu dacă am reușit să mă antrenez, chiar am vorbit cu Angelica Postu, care mi-a fost chiar studentă la pian, și chiar ieri m-am întâlnit cu ea, n-am văzut-o de ani de zile, am schimbat câteva vorbe și i-am spus: «Doamne, dacă ai fi făcut această pregătire psihologică pentru interpret, ce bine mi-ar fi prins și mie acum 20-30 de ani!». De câte ori cântam, mai ales recital de pian, știu că spuneam mamei mele: «Cred că numai în fața morții mai poți fi atât de singur. Nu te poate ajuta nimeni». Și atunci am zis așa, ca să fiu un pic mai macabră, sau cel puțin mai trist, nu foarte optimistă, deși, până la urmă, nu e chiar așa de trist, spuneam: «Fiecare concert mă pregătește pentru moarte», pentru că te învață că sunt situații în care oricât, oricine te iubește, nu te poate ajuta. Exact asta era sentimentul: când călcai pe scenă, mai ales singură, nimeni nu poate să mă ajute cu nimic. Stătea o sală la un metru, doi de mine, oameni care țineau la mine, voiau să fie bine și nu puteau să mă ajute cu nimic. Nu e foarte ușor. O perspectivă foarte interesantă.

5. Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

D.B.: N-am o metodă, dar se pare că am reușit fără metodă. Că mie asta mi se spunea când cântam: «Dar ce tu emoții? Doamne!». Și eu eram bolnavă, nu dormeam o săptămână înainte de câte un concert. Nu puteam dormi noaptea, eram sfâșiată, pur și simplu. Și ziceam: «Ce o avea de arată așa de sigur, așa de…». Când încă mai aveam profesori, îmi spuneau că de fapt asta e ideea, că se transformă emoția pe care o simți, tracul, de fapt, e în cazul nostru, într-o emoție pe care o poți transmite. Există ceva în fluxul muzicii care la un moment dat te ia. Mie-mi era foarte frică la început să încep, dar pe urmă, deci, singura soluție este să poți să fii foarte concentrat pe ce faci, dar și asta este o formulă pe care nimeni nu mi-a explicat-o, cât am fost discipolul cuiva. Deci, toți îți spuneau: «Măi intri în scenă și concentrează-te». Și vorbeam și eu cu studenții mei, că aveam unii care erau mai sperioși, greșeau, uitau, aveau lapsusuri, în fine. Și le spuneam: «Păi, trebuie să te concentrezi», dar pe urmă tot eu mă gândeam: «Adică ce le spun? Ce, ia să te concentrezi? Vorbe goale, dar concret ce faci?». Păi, concret mi-am dat seama ce faci. Tot pe pielea mea, că astea sunt lucruri pe care le descoperi până la urmă singur.

Urmărești fluxul muzicii. Deci, tu, în timp ce cânți, toată muzica se desfășoară în capul tău, în mentalul tău, în auzul tău interior, ca un dirijor și curge muzica, și atunci nu ți se întâmplă nimic. Dar știți ce greu e? Asta înseamnă a te concentra. Pentru că poate gândul să-ți fugă și îți fuge. Și când ai de cântat un recital de oră jumătate, îți fuge gândul. Și în momentul când îți fuge gândul, e pericol maxim. Atunci se poate întâmpla orice. Și asta înseamnă de fapt: «Concentrează-te pe scenă! Nu permite să-ți fugă gândul!». Eu aveam așa, rarisim, alte momente când aveam câte un pasaj foarte greu sau câte un moment complicat, sau reușeam pe pian să îmi iasă o nuanță, o culoare și aveam așa un moment: «Mamă mea, ce… ce frumos e! Ești pierdut!». N-ai voie să te gândești ce a fost, cum a fost, că a fost frumos, nu, asta pe urmă.

6. În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și la felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți în mod special pentru acest aspect?

D.B.: Nu în mod deosebit. La pianiști, cred că și mai rău la violoniști, e o poziție dificilă în care stăm o viață. La noi se spune că toate suferințele în zona cervicală și aici încordarea de la omoplat, mușchii din umărului și zona cefei gâtului sunt, boli profesionale, practic. La violoniști, poziția este și mai nefirească. Poziția pianistului se tot modifică, se schimbă cu vârsta, cu școala, cu pianistica, și începe invers: deci cu pianistica, cu școala pianistică, cu vârsta, nu cânți la pian – vorbesc pur și simplu ca postură – la 40 de ani cum cântai la 18. În general, oamenii când sunt tineri și eu, o am, la fel eram și văd și astăzi, cântă cu tot corpul și foarte implicați și cu multă mișcare și care de fapt e multă energie risipită. Cu vârsta devii mai eficient, devii mai eficient și studiezi rezemat pe spătarul scaunului, începi să te îndepărtezi un pic de claviatură, fiindcă e logic, cu cât ești mai distanțat de claviatură ai o zonă de operare de utilizare a brațelor mai mare, nu, se lărgește. Asta la un om tânăr îi greu să-i spui, trebuie să-l lași să sufere acolo, să se exprime, să se zbuciume la pian. Mai mult decât atât nu pot să spun. Astăzi se dă mult mai mare importanță și cred că nu e rău. Despre respirație pot să spun că este, cred că am singura modalitate care un pic îți calmează pulsul înainte să intri în scenă pentru cei care avem trac și suntem nervoși așa înainte de a intra, să încerci să respiri adânc și cu numărătoare pe respirație, inspirație, expirație, îți ajută, fiindcă îți calmează pulsul.

7. Cât de mult poate schimba, în mod concret, un premiu important traseul profesional al unui tânăr muzician? Aduce concerte, contacte, invitații, acces la profesori sau orchestre? Din această perspectivă, ce înseamnă Concursul Internațional George Enescu pentru un tânăr muzician?

D.B: Da, sunt două lucruri distincte, generalități și particular. Este evident că oferă multe, ar putea oferi multe oportunități câștigarea unui premiu. Nu ți le asigură și nu ți le garantează. Cred că cel mai important lucru este că, după câștigarea unui premiu, instrumentistul capătă mai mare încredere în el și asta cred că e un lucru foarte bun. Încredere în el, încredere că e pe un drum bun, profesional. Poate încredere în profesorul cu care tocmai lucrează și asta e o problemă, nu? Și asta cred că e cel mai mare câștig. În rest, ce se întâmplă, nimeni nu mai poate știi. Vedeți că în ziua de azi sunt enorm de multe concursuri, enorm, se suprapun, cred că nu este o zi în calendar să n-aibă concurs, poate Paștele și Anul Nou. Acum 40-50 de ani erau câteva. Dar între aceste concursuri este, evident, o ierarhie și noi cam știm care sunt concursurile foarte mari, în sensul foarte pretențioase, cu foarte mulți înscriși, cu juriu mare, cu cât juriul are mai mulți membri, zic eu că e mai bine, fiindcă părerea fiecăruia se diluează într-o masă și sunt cât mai multe păreri. Și vedeți ce participare imensă e la concursurile mari și bineînțeles că e participare mare și nivelul crește, evident, când ai 200 de pianisti, o să apară 1, 2, 3 fantastici. Oportunități ar trebui să apară, dar astăzi, dacă, de exemplu, mă uitam în biografia candidaților la Enescu din acest an, citeam în caietul program, toți au luat premii. Toți, toți au chiar au o rubrică: ce premii au luat până au venit la Enescu. A, că unul are la nu știu ce concurs obscur, că altul are un premiu întâi la un concurs mare, chiar am observat. Deci, nu-ți mai asigură nimic. Și cel mai înspăimântător pentru tineri, să zic eu, este faptul că, fiind atât de multe concursuri, premiul tău de astăzi, mâine va fi altul. Și la an, la concursul la care tu ai luat acum premiul întâi va fi alt laureat cu premiul întâi de la același concurs. Deci eu cred că, pe lângă încrederea pe care o câștigi în tine însuți, este foarte important cum faci față la primele contracte sau primele ocazii de a cânta pe scenă post-concurs. Acolo e proba mare de foc. Pentru că, dacă acolo faci față și ești bine primit și apreciat și lumea, într-adevăr, observă ce calități ai și ce artist ești, porțile îți sunt deschise altfel. Cred că în ziua de azi în lume, dacă o dai, dai greș o dată, nu prea mai ești chemat a doua oară. Acum specific pentru Enescu, e excepțional, Concursul Enescu oferă oportunități de concerte, pentru că pianiștii, special în toată lumea, sunt foarte mulți, vedeți că sunt enorm de mulți, nu au unde să cânte și cred că îi interesează, poate chiar mai mult decât banul, îi interesează să aibă oportunitatea de a cânta o dată cu orchestră, de a avea un concert într-o capitală. Asta este fantastic pentru ei și el prin asta Enescu are un loc excepțional în printre concursurile, competițiile mari.

8. Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

D.B.: Acum că mă gândesc retrospectiv, nu știu, sunt niște lucruri. Nu le poți observa decât retrospectiv, pe moment ți se par lucruri firești, nu? Depinde de la om la om. Faptul că în toate weekendurile studiam, fiindcă erau de fapt zilele când aveam cel mai mult timp să studiez. Faptul că de Paște, Crăciun, Anul Nou nu ajungeam să merg la familia mea la Cluj, pentru că aveam după trei zile după sărbătorile respective sau după o săptămână câte un concert greu și trebuia să studiez. Dar asta se poate întâmpla. Asta să zic contrabalansează ce am zis mai devreme: libertatea pe care o ai, libertatea interioară, faptul că n-ai o muncă să zic așa de rutină, zi de zi, și fiecare zi îți aduce ceva nou și atunci lucrurile se balansează cumva. Îmi aduc aminte că odată a fost un Revelion, voiam să merg la părinții mei la Cluj de Crăciun și de Anul Nou și n-am putut să merg, fiindcă imediat prin 7-8 ianuarie aveam un concert extra, atât de greu aici la Radio. Și totuși am zis: «Dar totuși mă duc măcar de Anul Nou». Și atunci m-am dus la Cluj și totdeauna trebuia să mă rog la Conservatorul din Cluj, care era închis de sărbători, să mă lase, să-mi dea o sală să studiez. Și atâta țin minte că era 31 decembrie și am studiat până la 11:30 noaptea și ai mei locuiau în centru, în 5 minute am fost la ei și ca să bem o șampanie să ciocnim la 12:00 noaptea. Asta se întâmplă, nu totdeauna, dar se întâmplă.

9. Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

D.B.: Deci, eu cred că în meseria noastră norocul, șansa apare la cel ce-o merită. Discuția asta am avut-o cu niște foarte, foarte buni studenți de-ai mei: una dintre ei grozavă care trăiește la Londra și face chiar o carieră bună acolo. Și când a plecat la Londra și după primii ani, era foarte dezamăgită la un moment dat și a vrut să se lase chiar de pian, că murea de foame. Și știu că i-am spus: «Mai încearcă, mai așteaptă un an, doi, stai cu mâna pe pian». Pentru ce? Nu știu. O să apară ceva. Problema este când apare ceva, să fii pregătită, că nu te așteaptă. Și așa a fost. A apărut ceva și de acolo i s-au deschis toate porțile. Odată, să zic așa, în viață ceva m-a prins nepregătită, pentru că ar fi fost o șansă profesională, nu să rămân afară, dacă s-ar gândi cineva, nu asta era ideea. Era altă provocare și eu nu eram foarte sigură că va ieși, că o să ajung și cred că a fost de fapt o șansă care puțin m-a prins nepregătită. Asta regret. Și în rest regret că la vârsta mea în școală nu se studia limba engleză și asta este cea mai mare enervare pentru mine, că n-am făcut engleză.