Case Scaglione este unul dintre dirijorii americani ai generatiei sale cu o cariera internationala solida, construita intre Statele Unite si marile scene europene. Nascut la Houston, in 1982, a studiat la Cleveland Institute of Music si apoi la Peabody Institute, unde s-a perfectionat in dirijat cu Gustav Meier. A fost format si indrumat de dirijori importanti precum Alan Gilbert si David Zinman, iar inceputul carierei sale a fost marcat de mai multe distinctii, printre care James Conlon Conductor Prize si Aspen Conducting Prize.

Un moment esential in parcursul sau profesional a fost colaborarea cu New York Philharmonic, unde a devenit mai intai asistent, iar apoi dirijor asociat. Ulterior, Scaglione si-a consolidat prezenta in Europa: a condus timp de sase ani Württembergisches Kammerorchester Heilbronn si este director muzical al Orchestre national d’Île-de-France, mandatul sau ajungand in sezonul 2026/2027 la al optulea si ultimul an. Repertoriul sau este foarte amplu, de la Beethoven, Mahler, Strauss si Wagner pana la Bartók, Ravel, Sibelius, Britten si creatie contemporana.

Scaglione este invitat constant de orchestre importante din Europa, Statele Unite si Asia, printre care Swedish Radio Symphony Orchestra, Royal Liverpool Philharmonic, New York Philharmonic, China Philharmonic sau orchestrele simfonice din Shanghai si Guangzhou. In 2022 a debutat la Opéra national de Paris cu „Elektra” de Richard Strauss, iar in stagiunea 2025/2026 a revenit in zona operei cu noi proiecte internationale. In 2026, Case Scaglione este si unul dintre artistii invitati ai Concursului International George Enescu, unde experienta sa de dirijor si mentor il plaseaza firesc in contextul unei competitii dedicate formarii noii generatii de muzicieni.

La Concursul International George Enescu 2026, Case Scaglione a dirijat Finala Sectiunii Violoncel, desfasurata pe 7 septembrie, de la ora 18:00, la Ateneul Roman. El s-a aflat la pupitrul Orchestrei Nationale Radio, care i-a acompaniat pe cei trei finalisti ai competitiei: Joshua Kovác, Samuel Niederhauser si Sanghyeok Park.

Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

1. La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Case Scaglione: Nu îmi amintesc un moment anume în care să fi decis că muzica avea să devină profesia mea. Muzica a fost pur și simplu prezentă încă de la o vârstă fragedă, iar în cele din urmă, granița dintre ceva ce iubeam și ceva ce făceam la nivel profesional a dispărut. Dirijatul a apărut mai târziu. Ceea ce m-a atras la el a fost posibilitatea de a trăi din interior acest repertoriu extraordinar și de a-l descoperi împreună cu alți muzicieni. La un moment dat, mi-am dat seama că nu îmi puteam imagina să îmi construiesc viața în jurul a absolut nimic altceva.

2. Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

C.S.: Orele reprezintă un criteriu foarte prost pentru a măsura munca. Mă interesează mult mai mult dacă s-a schimbat cu adevărat ceva până la sfârșitul unei sesiuni de studiu. Când lucrez pe o partitură, încerc să identific ceea ce nu înțeleg, în loc să trec repetat prin ceea ce știu deja. Uneori, douăzeci de minute alocate rezolvării unei singure probleme structurale sau armonice sunt mai valoroase decât trei ore de «studiu» vag. Scopul nu este să acumulezi ore; scopul este să obții claritate.

3. În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

C.S.: Nu mi-am construit cariera prin intermediul concursurilor, însă distincția dintre pregătirea tehnică și cea mentală este la fel de valabilă și pentru dirijori. În mod ideal, munca tehnică a fost asimilată atât de temeinic încât nu te mai gândești la tehnică în timpul concertului. Pregătirea îți oferă libertate. Dacă stau în fața unei orchestre și îmi fac griji în legătură cu ce fac mâinile mele, înseamnă, cel mai probabil, că nu m-am pregătit suficient

4. Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

C.S.: Pentru mine, concentrarea ține mai puțin de a mă forța să fiu concentrat, cât mai mult de a elimina elementele care îmi distrag atenția. În timpul concertului, încerc să nu mă gândesc la ce tocmai s-a întâmplat sau la ce urmează să se întâmple. Singura informație utilă este ceea ce aud în acel moment precis. De asemenea, lucrul cu o orchestră face ca acest aspect să devină foarte concret: nu te poți retrage în tine însuți, deoarece ești responsabil să asculți și să reacționezi la prezența a alți o sută de oameni. Nu există dubla a doua, dar tocmai acest aspect face ca interpretarea live să fie atât de plină de sens.

5. Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

C.S.: Nu cred că tracul ar trebui neapărat suprimat. Acesta reprezintă, în parte, modul prin care corpul conștientizează că acel moment contează. Pericolul apare atunci când atenția se îndreaptă spre interior: «Cum mă descurc? Ce vor crede ceilalți? Dacă ceva va merge prost?». Cel mai bun antidot pe care îl cunosc este să devii din nou interesat de muzică și de oamenii care o creează alături de tine. Odată ce atenția nu mai este îndreptată asupra propriei persoane, această energie nervoasă poate deveni extrem de utilă.

6. În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

C.S.: Pentru un dirijor, corpul reprezintă, la propriu, instrumentul său, motiv pentru care tensiunea fizică contează enorm. Acord o atenție deosebită tensiunii inutile, deoarece aceasta se transmite imediat orchestrei. Respirația este, de asemenea, importantă — nu ca o tehnică impusă asupra muzicii, ci pentru că orchestrele reacționează instinctiv la ea. În mod ideal, corpul devine din ce în ce mai economic în mișcări. Îți dorești să transmiți cantitatea maximă de informație muzicală cu un minim de interferență fizică

7. Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

C.S.: Un concurs major poate accelera, fără îndoială, o carieră. Poate oferi vizibilitate, concerte, contacte și oportunități a căror obținere ar dura, altminteri, ani de zile. Concursul Internațional «George Enescu» se bucură de o reputație internațională și poate aduce un tânăr muzician exact în fața oamenilor care pot crea acele oportunități. (Însă un premiu creează doar o deschidere; el nu îți creează o carieră. Ce se întâmplă ulterior depinde exclusiv de muzician. În cele din urmă, publicul, orchestrele și colegii trebuie să își dorească să te asculte din nou. Niciun rezultat obținut la un concurs nu poate fabrica acest lucru pe termen lung.

8. Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

C.S.: Sacrificiul evident este timpul. O carieră muzicală consumă o cantitate enormă din el: studiu, călătorii, repetiții și faptul de a fi departe de oamenii pe care îi iubești. Însă am devenit tot mai sceptic în privința ideii romantice că marea artă cere să sacrifici absolut totul. Cariera este o parte a vieții, nu un substitut pentru ea. Vreau ca muzica să îmi facă viața mai bogată, nu mai limitată.

9. Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

C.S.: Mi-aș fi dorit să fi înțeles mai devreme că o carieră este mult mai puțin controlabilă decât sunt încurajați tinerii muzicieni să creadă. Trebuie să muncești enorm, desigur, dar există un moment în care ambiția se transformă într-o încercare de a controla lucruri care nu pot fi controlate. Am consumat prea multă energie făcându-mi griji în privința direcției în care mă îndreptam, în loc să acord atenție locului în care mă aflam cu adevărat. Dacă i-aș putea spune ceva tânărului care am fost, probabil i-aș spune să muncească cu seriozitate, să își păstreze curiozitatea și să se îngrijoreze considerabil mai puțin în privința arhitecturii unei cariere.