Enrico Dindo este unul dintre cei mai apreciati violoncelisti italieni ai generatiei sale. A inceput studiul violoncelului la sase ani, iar formarea sa a fost marcata de colaborarea cu legendarul profesor Antonio Janigro. Un moment decisiv in cariera sa a venit in 1997, cand a castigat Premiul I la prestigiosul Concurs Mstislav Rostropovich de la Paris. Intre 1987 si 1998 a fost violoncelist principal al Orchestrei Teatrului alla Scala din Milano, pentru ca apoi sa dezvolte o ampla cariera internationala de solist.

De-a lungul anilor, Dindo a cantat alaturi de orchestre importante precum BBC Philharmonic, Orchestra Nationala a Frantei, London Philharmonic, Chicago Symphony Orchestra sau Filarmonica della Scala si a colaborat cu dirijori precum Riccardo Muti, Valery Gergiev, Daniele Gatti si Myung-Whun Chung. Este, in acelasi timp, dirijor si profesor, activitatea sa pedagogica fiind legata in prezent de Conservatorio della Svizzera italiana din Lugano. Canta pe un violoncel Pietro Giacomo Rogeri construit in 1717.

La editia 2026 a Concursului International George Enescu, Enrico Dindo a facut parte din juriul sectiunii Violoncel, condus de celebrul violoncelist Arto Noras. El a participat astfel la evaluarea tinerilor muzicieni pe parcursul etapelor competitiei, sectiune castigata anul acesta de elvetianul Samuel Niederhauser. Prezenta lui Dindo in cadrul Concursului Enescu a inclus si o componenta artistica: pe 10 septembrie a sustinut la Sibiu un recital alaturi de pianista Monica Cattarossi, in seria concertelor prin care competitia s-a extins si in alte orase din tara.

 Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Enrico Dindo: M-am născut într-o familie de muzicieni, așa că am fost norocos, fiindcă atunci când am venit pe lume, muzica exista deja la mine în casă. Părinții mei erau amândoi cântăreți. Sora mea cântă la violă, iar fratele meu la corn francez. Așadar, mi-a fost foarte ușor să intru în lumea muzicii în cel mai firesc mod posibil. Și am început de foarte devreme să mă joc, în sens de joacă, la pian, la chitară, pe când aveam doi sau trei ani. Iar când aveam șase ani, s-a întâmplat ca primul violoncelist al Orchestrei RAI din Torino, orașul unde m-am născut, să vină la noi acasă, fiind coleg cu părinții mei. Aveam șase ani; el mi-a luat mâna stângă și a zis: „A, asta este mână de violoncelist, mână de violoncelist!”. Și a decis că… voi fi violoncelist. El a decis asta. Giuseppe Ferraro îl chema, da, îmi amintesc foarte bine. Tatăl meu a fost foarte surprins, fiindcă la acea vreme nu cântam la violoncel, bineînțeles. Cântam la pian, la chitară sau la alte instrumente, dar nu la violoncel. Și, desigur, a zis: „Bine, violoncel. Violoncel să fie”. Iar eu îi priveam pe amândoi și ziceam: „Bine, bine, ați hotărât violoncel. Bine, hai să cântăm la violoncel”. Așadar, nu a fost ceva venit din inima mea, de la mine, să spun eu: „Vreau să cânt la violoncel”. Nu, nu, nu. Alți oameni au decis în locul meu. Așa că la început nu a fost deloc distractiv, fiindcă violoncelul este un instrument foarte dificil. La început nu e amuzant deloc. Este extrem de enervant, sunetul este foarte urât și totul iese greșit. Și a durat mult timp până să ajung să numesc ceea ce făceam „muzică”. Așa că nu mai voiam să continui, nu mai voiam să cânt la violoncel. Iar tatăl meu a hotărât: „Bine, nu exersezi destul, așa că îți iau violoncelul și nu vei mai fi violoncelist”. Iar eu mi-am zis: „Gata, am rezolvat-o, nu? Am câștigat”. Dar după aceea, cumva, a început să… nu știu, nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat, dar parcă lipsea ceva din viața mea. Așa că m-am hotărât: „Tati, bine… dă-mi violoncelul înapoi și o să fac ceva mai mult decât înainte. Hai să vedem ce iese”. Și am reînceput. Apoi am intrat la conservator și a fost o poveste foarte, foarte lungă, până când am descoperit bucuria, am descoperit muzica de cameră. Am descoperit cât de frumos este să împărtășești emoția muzicii cu alți oameni, în momentul în care am început să cânt împreună cu alții, cu prietenii mei. Acela a fost momentul în care am realizat: „O, asta e minunat! Asta îmi place”. Așa că am decis: „Bine, muzica va fi…”. Deci nu violoncelul în sine, ci muzica de cameră. Acesta a fost scopul; să cântăm împreună, da, să împărtășim emoții. Acesta a fost obiectivul. Aveam pe atunci vreo 16 ani, mai mult sau mai puțin, nu-mi amintesc ziua exactă.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

E.D.: Asta este Marea Întrebare! Asta este întrebarea esențială. O discut în fiecare zi cu studenții mei. (râde) Le spun mereu: „Vă rog, nu exersați opt ore pe zi!”. Este complet inutil, pentru că este fizic imposibil să menții concentrarea absolut necesară studiului timp de opt ore pe zi. Nu este posibil pentru o ființă umană. Trebuie să cauți să menții acel nivel maxim de concentrare în reprize scurte: 30, 35, 40 de minute. 40 de minute înseamnă deja mult, un pas mare. 40 de minute e în regulă, dar cu o concentrare absolută, e ca și cum ar trebui să-ți storci creierul timp de 40 de minute. Apoi începi să simți că mintea ta nu mai poate susține această tensiune, acest focus pe ceea ce faci. În acel moment: stop. Oprește-te, ia o pauză. Pune violoncelul pe scaun, poți face altceva: te plimbi, citești o partitură, lucrezi ceva diferit, dar nu la violoncel. Și apoi vine un moment ,mi s-a întâmplat și mie, de aceea vă povestesc , un moment în care e ca și cum violoncelul te cheamă din nou, înțelegeți? E un moment în care simți: „Gata, acum trebuie să iau violoncelul”. Iar acesta este scopul pe care îl caut, fiindcă în acea clipă energia pozitivă este la cote maxime. Dacă mă uit la ceas și spun: „O, Doamne, e ora două, trebuie să exersez”, e groaznic. Nu pot să exersez doar pentru că e ora două. Vreau să exersez pentru că îmi doresc să exersez, am nevoie să exersez, nu pot să nu exersez.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

E.D.: Ambele. Scopul este echilibrul perfect între aceste două elemente, desigur. Chiar de curând am avut o întâlnire foarte importantă cu concurenții care nu au trecut mai departe și aproape tuturor le-am spus exact acest lucru. Adevăratul scop este ca, atunci când cântăm, să ne simțim complet liberi să facem muzică. Pentru că eu vreau să fiu muzician, nu violoncelist. Am ales violoncelul ca să fac muzică, ca să fiu muzician. Așa că folosesc violoncelul ca pe un mijloc de a face muzică. Prin urmare, trebuie să-mi ridic nivelul tehnic la violoncel, pentru că în momentul în care fac muzică nu mă pot gândi la cum fac asta. Trebuie pur și simplu să o fac. Trebuie să mă simt liber să creez muzică. Nu pot să stau să mă gândesc cum trebuie să-mi mișc mâinile ca să ajung la o anumită notă. Cum aș mai putea fi liber dacă aș face asta? Așadar, sunt două planuri diferite la care trebuie să lucrăm, în dimensiuni separate: tehnic și muzical. Iar când ne gândim la muzică, la început nu ar trebui să avem violoncelul în mâini. Ci doar să ne deschidem imaginația în liniște, în întuneric, în interiorul nostru, poate cu partitura în față, desigur, dar nu la instrument. Iar în celălalt mod, într-o altă cameră, o cameră virtuală , lucrezi tehnic. Doar rațiune, fără inimă în camera de studiu tehnic. E doar antrenament, doar sală de forță. Iar totul trebuie să fie foarte bine organizat, fiindcă trebuie să automatizez totul. Abia în acel moment pot fi liber să nu mă mai gândesc la cum, ci doar să cânt. E foarte ușor de spus, dar e cu totul altceva când trebuie să o faci.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

E.D.: Personal, muzica m-a ajutat enorm. Când intru în acea dimensiune potrivită — care este o dimensiune pur muzicală, exclusiv muzicală , simt în sfârșit că nu mă aflu acolo ca să demonstrez ceva cuiva, ci mă aflu acolo pentru că sunt muzician, iar privilegiul de a fi pe scenă este acela de a putea împărtăși această experiență cu publicul. E o diferență între a fi acolo și a cânta pentru public, lucru care mie nu-mi place și a fi acolo pentru a trăi bucuria muzicii, în primul rând pentru mine însumi. Adică să trăiesc profund bucuria muzicii și apoi să o împart cu sala.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

E.D.: Cred că dacă aș avea o formulă pentru asta, aș fi cel mai bun profesor din lume. (râde) Nu cred că există un secret, o rețetă. Este o călătorie, iar experiența, desigur, ne ajută. Și funcționează diferit pentru fiecare, fiindcă toți suntem diferiți. Sunt oameni… mi-l amintesc pe Slava Rostropovici: înainte de fiecare concert avea niște emoții teribile, întotdeauna. Și nu vă puteți imagina, un star de talia lui, cu mii și mii de concerte la activ, și de fiecare dată era extrem de agitat înainte. Pe când pe alții nu-i interesează, n-au nicio apăsare. Depinde, este ceva foarte personal. Ceea ce pot oferi eu ca sprijin studenților și prietenilor mei atunci când deschidem acest subiect este cunoașterea. Mai exact: cât de sincer ești cu tine însuți, să-ți cunoști nivelul real de pregătire, cât ai studiat pentru acel moment, la ce nivel te aștepți să fii și să-ți calibrezi evoluția la acel nivel. Să nu încerci niciodată să forțezi peste limita respectivă. Dacă încerci să cânți peste nivelul tău din acel moment, te vei lovi direct de un zid, bineînțeles, pentru că încerci să faci ceva ce știi bine că nu stăpânești. Iar asta este terifiant, te poate paraliza pe loc. Așadar, autocunoașterea este cheia: să știi exact care îți este nivelul de pregătire și să-ți fixezi cântatul la acel nivel, nu mai sus.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

E.D.: Da, pe măsură ce înaintează vârsta… da. În această etapă a vieții mele, da. Până acum cinci sau șase ani nu simțeam că este necesar. Mă vedeți, nu am un corp atletic, nu am mers niciodată la sală sau lucruri de genul acesta, deși știu că ajută enorm, chiar dacă eu nu am practicat. Dar acum simt că este o nevoie reală. Da, mai ales la violoncel deși nu vreau să spun că violoncelul e mai solicitant decât alte instrumente, fiindcă nu le cunosc pe celelalte. Este un instrument mare, nu? Obiectul în sine este mare, corzile sunt foarte lungi și groase, așa că ai nevoie de multă energie ca să cânți la el. Desigur, când ești tânăr, ai energie din plin, nu-ți faci probleme. Acum încep să simt că energia trebuie gestionată cumva. De exemplu, înainte, de obicei nu aveam nevoie de o încălzire îndelungată. Eram norocos: acum cinci sau șase ani puteam să iau violoncelul și în 10 secunde eram gata să cânt. Acum nu mai este deloc așa. Îmi dau seama că încep să am nevoie de minute bune de încălzire pentru a găsi relaxarea potrivită. Deci da, este extrem de important. Este esențial pentru că, atunci când te simți confortabil, bine așezat pe scaun, relaxat și poți respira normal, aceea este starea perfectă în care poți direcționa energia către violoncel. O poți transmite instrumentului într-un mod natural. Dacă apare tensiunea concertului sau dacă starea ta fizică nu este optimă, începi să nu mai respiri normal. Iar atunci devine mult mai dificil să găsești calea firească prin care să transmiți energia în violoncel. Acest lucru este extrem de important.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

E.D.: Desigur că este un moment în care, dacă ieși învingător dintr-un asemenea concurs, toată lumea vorbește despre tine: numele tău începe să circule pe internet, ziarele scriu despre tine. Toate acestea sunt foarte importante, dar reprezintă doar o șansă. Nu este și nu poate fi nimic automat, iar tinerii trebuie să înțeleagă că acesta este doar începutul a ceva diferit. Trebuie să știe să gestioneze și să ducă mai departe această situație, pentru că nu merge pe principiul: „Gata, am câștigat concursul, iar acum toată lumea este la picioarele mele și toți trag în direcția mea”. Nu este deloc așa, mai ales că nu există doar Concursul Enescu pe lume. Din păcate… și trebuie să spun „din păcate”, pentru că nu sunt un mare fan al concursurilor; știu că e o părere controversată, dar trebuie să fiu sincer: există mult prea multe concursuri. (râde) Avem prea mulți câștigători pe bandă rulantă. Și da, lumea e mare, dar cum putem ajuta atâția laureați într-un mod corect și temeinic? Ei trebuie să fie conștienți de asta. Și revin la răspunsul de mai devreme: cunoașterea și pregătirea sunt esențiale. Merg la Concursul Enescu, vreau să-l câștig, dar trebuie să știu că ieri altcineva a câștigat un alt concurs de violoncel, iar peste două săptămâni va fi un alt câștigător în alt colț al lumii. Așa că drumul nu se termină niciodată aici.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

E.D.: Da, e o întrebare grea, fiindcă este întotdeauna o decizie foarte personală. În ceea ce mă privește — și dacă tot sunt aici, trebuie să fiu deschis, e răspunsul meu personal —, am trecut printr-o etapă a vieții mele sacrificando, adică acceptând să-mi sacrific o parte din viață. Dar acum am decis să mă opresc din a mai face asta. Pentru că, pentru a fi un mare muzician, trebuie să fii și un om profund. Nu poți trăi izolat, nu ești doar tu pe lume. Chiar dacă o carieră e importantă, chiar dacă recitalurile și tot restul contează, familia și viața sunt la fel de importante. Libertatea, somnul… (râde) Pare un lucru banal, dar e vital să dormi bine, să te odihnești. Dacă intri într-un ciclu continuu de studiu, drumuri, avion, hotel, studiu, concert, din nou hotel, avion, studiu, concert… te trezești deodată că ai îmbătrânit, (râde) că fiul tău are deja 27 de ani și realizezi că nu ai adunat destule amintiri cu el. Iar asta nu e deloc în regulă.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

E.D.: Nu. Nu, pentru că fiecare experiență în parte m-a învățat ceva extrem de important. Desigur, eu am participat la un concurs important abia la 32 de ani. Eram deja foarte în vârstă ca să concurez pentru prima oară la o competiție de violoncel. Însă înainte de asta fusesem timp de 11 ani prim-violoncelist la Teatro alla Scala; așadar, au fost 11 ani de experiență muzicală incredibilă, alături de dirijori iluștri, cântăreți mari și soliști extraordinari. Așa că nu, sunt foarte împăcat și fericit cu parcursul meu.