Violoncelistul suedez Frans Helmerson este unul dintre acei muzicieni pentru care cariera de interpret s-a construit în paralel cu o vocație puternică de profesor. A studiat cu Guido Vecchi la Göteborg, cu Giuseppe Selmi la Roma și cu William Pleeth la Londra, iar printre personalitățile care i-au influențat decisiv formarea se numără Sergiu Celibidache și Mstislav Rostropovich. În 1971 a câștigat Concursul Internațional Gaspar Cassadó de la Florența, începutul unei cariere care avea să-l poarte pe marile scene ale lumii.

A concertat alături de orchestre importante, a fost invitat constant la festivaluri precum Verbier, Pablo Casals de la Prades sau Ravinia și și-a dedicat o parte importantă a carierei muzicii de cameră. În paralel, a format generații de violonceliști, predând la instituții din Köln, Madrid și Berlin și în cadrul Academiei Kronberg.

La ediția 2026 a Concursului Internațional „George Enescu”, Frans Helmerson a făcut parte din juriul secțiunii Violoncel, alături de muzicieni precum Arto Noras, Enrico Dindo, Marin Cazacu, Valentin Răduțiu, Inbal Segev și Claudio Bohórquez. Am vorbit cu el despre disciplina din spatele performanței, despre memorie, emoții și concentrare, despre ce poate schimba un concurs important în viața unui tânăr muzician și despre o idee care pare să-i definească întreaga carieră: oricât de mult ai studia o partitură, muzica va avea întotdeauna ceva nou să-ți dezvăluie.

La muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră nu mai reprezintă doar o pasiune, ci pot deveni o profesie?

Frans Helmerson: Am început să cânt la violoncel când aveam opt ani și cred că deja pe la nouă sau zece ani știam destul de limpede că asta mi-aș dori să devin în viitor: muzician.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

Frans Helmerson: Nu cred în studiul prelungit timp de foarte multe ore. Dacă studiezi șapte sau opt ore, există riscul să-ți pierzi concentrarea și, odată cu ea, atenția aceea esențială care te ajută să descoperi ce este cu adevărat important în muzică și să înțelegi cum poți transmite acel lucru ascultătorului sau chiar ție însuți.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

Frans Helmerson: Nu există un răspuns simplu. Este vorba despre amândouă, în egală măsură.

Depinde și despre ce moment al pregătirii vorbim: cu șase luni înainte, cu trei luni, cu o lună sau cu o săptămână înainte. Lucrurile se schimbă. Pe măsură ce te apropii de competiție, totul devine din ce în ce mai concentrat și mai precis.

Contează foarte mult și programul pe care trebuie să-l prezinți, pentru că cerințele diferă considerabil de la un concurs la altul. Există competiții în care întâlnești lucrări foarte rar abordate, pe care trebuie să le înveți de la zero, uneori fără să ai înregistrări de referință. Atunci ai doar partitura și trebuie să-i descoperi singur sensul. Iar aceasta este, până la urmă, însăși esența muncii noastre.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

Frans Helmerson: Cu cât studiezi mai bine, cu atât astfel de momente apar mai rar. Dar dacă se întâmplă, există mai multe moduri prin care te poți redresa, pentru că atunci când înveți o lucrare o memorezi pe mai multe planuri.

Există memoria musculară, activitatea neuromusculară, memoria mentală. Uneori, una dintre ele poate să dispară pentru o clipă, poți uita ceva, iar atunci trebuie să te bazezi pe celelalte feluri în care ai memorat lucrarea.

Poate fi memoria neuromusculară, poate fi memoria mentală sau poate fi pur și simplu faptul că știi foarte bine cum trebuie să sune muzica — acea audiție interioară a piesei. Ai, așadar, mai multe căi prin care te poți întoarce în muzică. Dar fiecare situație este diferită.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

Frans Helmerson: Nu, nu am o metodă anume. Totul depinde foarte mult de cât de bine stăpânesc muzica și de cât de limpede înțeleg ceea ce se întâmplă în ea. Cât de profund înțeleg discursul muzical și cât de bine reușesc să transmit toate acestea publicului.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și la felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

Frans Helmerson: În timpul studiului încerc să-mi amintesc să fiu atent, de exemplu, la respirație. Cei mai mulți dintre noi avem tendința să inspirăm foarte repede și apoi să ne ținem respirația, ceea ce, desigur, nu este deloc bine.

Nu sunt sigur că este posibil, cel puțin pentru mine, să respir într-un mod perfect regulat sau ritmic în timp ce cânt, dar încerc să respir permanent, să nu-mi blochez respirația. Este esențial, pentru că atunci când îți ții respirația, tensiunea se instalează foarte ușor.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre importante? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

Frans Helmerson: Concursul Enescu, așa cum îl cunosc și îl văd eu — și îl cunosc de mulți ani —, a devenit cu adevărat una dintre cele mai importante competiții din lume, prin prestigiu și prin anvergura sa internațională.

Dar nu există un răspuns categoric la întrebarea despre ceea ce se întâmplă după câștigarea unui concurs, pentru că depinde de foarte mulți factori.

Chiar dacă ești laureatul unuia dintre marile concursuri internaționale, cu tradiție și prestigiu, nu există nicio garanție că vei construi o carieră de prim-plan. Contează contactele pe care le ai și, mai ales, felul în care gestionezi situația în momentul în care ți se deschide acea ușă.

Premiul întâi poate deschide o ușă, dar și premiile al doilea sau al treilea pot face acest lucru. Ceea ce devine foarte important este ce faci tu mai departe cu această oportunitate și cum îți construiești relațiile profesionale.

Ce ați sacrificat și ce ați fi fost dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

Frans Helmerson: Nu simt că am sacrificat ceva. Iubesc muzica și îmi iubesc profesia.

Este o profesie care are atât de multe fațete. Cânți, susții concerte, iar mai târziu, la vârsta mea, de exemplu, activitatea pedagogică poate ajunge treptat în prim-plan. Iar ipostaza de profesor mă pasionează enorm.

Sper că experiența aceasta le oferă ceva valoros și studenților mei, pentru că mie îmi oferă foarte mult. Sunt lucrări pe care le-am cântat de nenumărate ori și asupra cărora am lucrat sute de ore, iar când ajung să le predau descopăr, dintr-odată, fațete complet noi ale muzicii.

Pentru că muzica este întotdeauna mult mai măreață decât suntem noi.

Privind în urmă, există ceva ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

Frans Helmerson: Nu, nu pot spune că am un asemenea regret. Drumul meu nu a început în adolescență.

Vin din Suedia, iar la vremea aceea nu existau acolo foarte mulți soliști de violoncel. Am avut însă, timp de mulți ani, un profesor extraordinar. Avea unul dintre cele mai frumoase sunete de violoncel pe care le-am auzit vreodată și cred că asta m-a inspirat enorm, atât în ceea ce am căutat ulterior pentru mine, cât și în lucrul meu cu studenții.

Cariera mea a început relativ târziu, pe la 23, 24 sau 25 de ani. Am participat la câteva concursuri. Nu am obținut premiul întâi, am luat premiul al doilea, dar experiența a contat enorm pentru mine. A fost aproape o revelație să învăț și să-i ascult pe colegii mei de aceeași vârstă.

Suedia era, într-un fel, la periferia lumii internaționale a muzicii, chiar dacă avea o viață muzicală clasică remarcabilă. De exemplu, în primii mei trei ani de activitate profesională am cântat într-o orchestră în care Sergiu Celibidache era dirijor principal.

Spun întotdeauna că de la el am învățat despre muzică mai mult decât de la oricine altcineva. A fost o sursă extraordinară de inspirație.

Felul său de a gândi muzica este ceva ce ar trebui învățat foarte devreme: să înțelegi că muzica nu înseamnă doar să cânți frumos, corect și precis. În spatele tuturor acestor lucruri trebuie să existe un sens.