Vladimir Nemțanu este unul dintre cei mai apreciați violoniști români ai generației sale, format la București, la clasa marelui pedagog Ștefan Gheorghiu. Laureat al prestigioaselor concursuri internaționale „Premio Paganini” și „Tibor Varga”, Nemțanu și-a construit o importantă carieră în Franța: din 1979 a fost concertmaestru al Orchestrei Naționale Bordeaux Aquitaine, iar din 2004 este profesor la Conservatoire National Supérieur Musique et Danse din Lyon, unde a format numeroși violoniști care activează astăzi în orchestre europene.

La ediția 2026 a Concursului Internațional George Enescu, Vladimir Nemțanu a făcut parte din juriul Secțiunii Vioară, prezidat de Mihaela Martin, contribuind la evaluarea tinerilor muzicieni până la desemnarea laureaților. El a remarcat nivelul „excepțional” al concurenților din acest an și dificultatea jurizării într-o competiție în care performanța tehnică trebuie să fie dublată de expresivitate muzicală. Secțiunea Vioară a fost câștigată de americanul Jayden King, în vârstă de 11 ani.

Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

1. La muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră nu mai reprezintă doar o pasiune, ci pot deveni o profesie?

Vladimir Nemțanu: Eu am început la 5 ani. Știu că e o poveste în care se spune că copiii geniali își aleg instrumentul, însă la mine n-a fost chiar așa și la mulți pe care-i cunosc, adică părinții decid la un moment dat, ce-ar fi ca copilul să facă puțină muzică. Și la noi s-a întâmplat cu vioara, pentru că părinții mei au povestit, fuseseră la un concert de-al lui Enescu, nu știu în ce an, 52, 53, ceva de genul ăsta și i-a impresionat atât de mult încât le-a venit ideea să pună copiii să învețe muzică, și fratele meu e tot violonist. Deci, am început pe la 5 ani, la 5 ani și jumătate.

2. Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

V.N.: Păi, să poți și amândouă. Poți să repeți mult, inteligent și eficient, însă e foarte greu. Inteligent și eficient nu se poate când ai 5 ani. E imposibil. Trebuie să ai un numit bagaj instrumental și intelectual ca să poți să studiezi inteligent și eficient. Altfel nu se poate. Durează mult.

3. În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

V.N.: Pentru mine e cam același lucru, adică una fără alta e imposibil. Adică în momentul în care ai o anumită experiență, îți dai seama că nu poți să studiezi decât tehnică fără să te gândești la muzică, adică capul funcționează în permanență, de la prima notă până la ultima și chiar înainte de prima notă. Dacă, adică simplu aspect mecanic nu e suficient. E chiar imposibil.

4. Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

V.N.: Păi dacă mă gândesc la asta, sunt terminat, sunt pierdut. E adevărat că e o obișnuință. E o obișnuință de a cânta, e o obișnuință de ca un actor, nu? Care pe scenă își dă seama că trebuie s-o ducă până la capăt, orice s-ar întâmpla, chiar dacă se împiedică sau uită un cuvânt sau ceva, ești obligat să te duci până la sfârșit. Și asta e un antrenament. Adică te antrenezi de acasă să faci un șnur, cum să zic așa, de la început până la ultima notă fără să te oprești, chiar dacă ai mici accidente.

5. Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

V.N.: Dacă aș avea o metodă, v-aș spune, sincer, dar nu încă n-o am, n-o am. Vine din felul de a studia și faptul de a nu a nu rămâne cu o idee fixă că tu trebuie să rezolvi tehnica, problemele tehnice și după aia te ocupi de muzică. Nu. E totul împreună și chiar invers. În momentul în care ai o idee globală despre ceea ce cânți, e ca o poveste. Dacă o cunoști până la sfârșit, e mai ușor după aia să te ocupi de amănunte, în loc să te ocupi de fiecare cuvânt până la momentul când se termină. E la fel în muzică.

6. În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și la felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți în mod special pentru acest aspect?

V.N.: Nu mă antrenez în mod special dar sunt foarte atent. Astea, la fel, sunt chestii care sunt probleme pe care profesorul trebuie să se ocupe, să atragă atenția elevilor, chiar mici să fie foarte atent la postură. Fără asta, adică cu mușchii încordați nu se poate face nimic. E imposibil. Calitatea sunetului e condiționată de relaxarea mușchilor, chiar în momentele de tensiune muzicală, dar nu încordare fizică.

7. Cât de mult poate schimba, în mod concret, un premiu important traseul profesional al unui tânăr muzician? Aduce concerte, contacte, invitații, acces la profesori sau orchestre? Din această perspectivă, ce înseamnă Concursul Internațional George Enescu pentru un tânăr muzician?

V.N: Contează enorm. Când câștigi un premiu internațional, e atâta de greu… E atâta de greu pentru un artist că orice premiu deja te stimulează și de la rămâne o recompensă pentru toată munca care ai făcut-o până atunci. După aia e și chestie de de noroc, de întâlniri, nu pot să spun că dacă ai un premiu la un concurs internațional ești asigurat de a avea o carieră extraordinară. Depinde de mai mulți factori, în special de noroc, de întâlniri.

8. Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

V.N.: N-am sacrificat. Nu pot să zic că am sacrificat. De exemplu, studiam la vioară și vedeam pe fereastră prietenii mici care jucau fotbal. Bineînțeles că nu-ți convine, dar pe de-o parte ești recompensat, după cum vezi mai târziu. Adică, plăcerea de a cânta și satisfacția nu vin imediat, vin după mult, mult timp înainte de a scoate o notă din vioară care să sune frumos, mult timp.

9. Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

V.N.: Mai repede… Aș fi vrut să fac totul repede, dar, din păcate, îți trebuie enorm de mult timp. Timpul e prima condiție ca să ajungi la un nivel în orice domeniu, nu numai în muzică. Îți ia răbdare și să fii tenace.