Skip to content

(interviu) Emanuel Parvu lanseaza la TIFF cartea Metafizica si concret in arta actorului. Convorbiri cu Adrian Titieni, Andi Vasluianu si Ruxandra Ghitescu. „Ceea ce poti tu sa faci este sa te pregatesti constant. Nu stii cand vine sansa, dar daca te prinde nepregatit, sigur o vei rata.”

Emanuel Pârvu este regizor, scenarist, actor si conferentiar, profesor in cadrul masterului actorie film la Universitatea Ovidius. Marocco/Mikado este cel de-al doilea lung metraj al sau, dupa “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, film care a castigat Premiul pentru cel mai bun regizor, dar si Premiul pentru cel mai bun actor (Serban Pavlu) la Festivalul de film de la Sarajevo in 2017.

La TIFF 2023 Emanuel Parvu lanseaza cartea “Metafizica si concret in arta actorului. Convorbiri cu Adrian Titieni, Andi Vasluianu si Ruxandra Ghitescu”, o carte care are dialoguri cu garda jos despre probleme pe care si le pun actorii in meseria lor.

Ca jurnalist nu ai niciodata cadrul atat de intim si cu atat de multa incredere pentru ca actorii sa raspunda atat de sinceri, sa se arate atat de vulnerabili. E un instinct de aparare in care toata lumea incearca sa raspunda “oficial”.

Cartea aceasta e ca un manual informal al multor situatii cu care actorii se confrunta, dar poate nu au curaj sa le abordeze cu alti colegi.

E o lectura obligatorie pentru cine vrea sa faca actorie (pentru ca e si despre a avea incredere, curaj si perseverenta), dar si pentru spectatorii pasionati ca sa poata privi actorii si din alta perspectiva.

Daca nu sunteti la Cluj, la Tiff, cand se va lansa joi aceasta carte o puteti cumpara de aici.

Urban.ro a incercat sa -l provoace pe Emanuel Parvu sa raspunda si el la o parte din temele abordate in carte.

In carte sunt multe observatii pe care doar actorii le pot face : “A fi actor nu inseamna sa minti cu credibilitate, ci cu credibilitate sa asumi minciuna”. Asta spune dl Titieni. Nu e riscant acest gand expus cu garda jos in spatial public? Poate ca eu spectator nu vreau sa constientizez ca e o minciuna… si de fapt nici nu cred ca e o minciuna, pentru ca exitsa un al 7-lea simt in care stiu ca esti neautentic chiar in conventia respectiva, stiu daca nu ti-ai facut bine treaba…

Minciuna nu vine de la actor, vine din conventia textului – iar in acest caz, minciuna devine doar ceva ce este departe de adevar. De aia se cheama adevarul scenic sau adevarul filmic, pentru ca adevarul concret este ca noi suntem intr-o sala de teatru sau de cinema. Autenticitatea sau verosimilitatea vine din faptul ca, desi noi stim ca este o conventie, ceea ce este pe scena sau pe ecran reuseste sa ne creeze o emotie. Omul stie intr-adevar, printr-un simt specific, sa detecteze o minciuna. Doar ca la teatru sau la cinema, el (spectatorul) se pune de la inceput in conditia de spectator, are disponibilitatea emotionala de a privi o conventie. Cu cat ceea ce vede este mai aproape de adevar, cu atat asimilarea evenimentelor pe care le priveste este mai usoara.

Cum i-ai ales pe cei cu care porti dialogurile?

Din punctul meu de vedere, fiecare este incadrabil la o anumita generatie, iar ca in fiecare generatie, normal, exista tendinte si particularitati. Doi dintre ei sunt actori, iar celalalt preopinent este regizor si scenarist. Am preferat sa aleg doi actori din generatii diferite pentru ca noi, la Constanta, studiem Arta Actorului si m-am gandit ca ar fi interesant sa avem doua viziuni diferite ale unor varfuri din generatiile lor. Din fericire, viziunea lor despre actorie nu este diferita, ambii se raporteaza in primul rand la profesionalism. Partea creativa vine dupa aia, dupa ce partea concreta a acestei meserii a fost indeplinita – seriozitate, prezenta, invatarea textului. Cat despre Ruxandra Ghitescu, faptul ca este regizor, faptul ca este din alta generatie, faptul ca a avut contact foarte mult cu alt tip de pedagogie, am considerat ca este oportun pentru cititori sa vada si raportarea din spatele aparatului de filmat, abordarea care pare ca “pune granite” Artei Actorului – pentru ca Arta Actorului cu Arta Spectacolului sau Arta Filmului nu sunt pe acelasi etaj. Una se ocupa cu micro iar alta cu macro, una cu interiorul si alta cu exteriorul, una cu fondul si alta cu forma. Doar ca ele nu pot functiona separat.

„Omul stie intr-adevar, printr-un simt specific, sa detecteze o minciuna. Doar ca la teatru sau la cinema, el (spectatorul) se pune de la inceput in conditia de spectator, are disponibilitatea emotionala de a privi o conventie.”

Festivalul de film de la Cannes, 2018, premiera Bacalaureat, regia Cristian Mungiu

Vorbesti cu domnul Titieni despre exercitiile din interiorul unei repetitii si despre a incerca si a gresi de mai multe ori… Cum duci asta in scoala, ca profesor, pentru ca sistemul nostru de invatamant nu incurajeaza experimentarea – vrea elevi, student de 10 direct

Asta a fost unul dintre motivele pentru care, impreuna cu Adrian Titieni, Daniela Vitcu si Radu Niculescu am facut Masterul de Actorie de Film din cadrul Universitatii Ovidius din Constanta – singurul program de Masterat de Actorie de Film de la o universitate de stat. Pentru ca abordam un alt tip de pedagogie, care se distanteaza de produsul clasic. Incercam sa aducem oameni activi din industrie care sa ia contact cu studentii, incercam sa dezbatem, sa ridicam probleme, sa experimentam alte tipuri de atac asupra rolurilor, alte tipuri de practica ale Artei Actorului. Greseala este necesara, este o etapa normala in pedagogie – tocmai de asta nu e nimic gresit, este doar “altfel”. In actorie se poate si asa si asa si asa, trebuie doar sa gasim “asa-ul” potrivit partiturii de scenariu, respectand obligo-ul dramaturgic, optiunea regizorala (sau mai bine spus pregatirea actorului in a realiza optiunea regizorala, pentru ca la scoala pedagogul nu face regie, face pedagogie) si mai ales forma proprie de exprimare a fiecarui student in contextul textului.

Tot domnul Titieni spune in carte, citandu-l pe dl Cojar, ca daca exista o metoda care da rezultate, atunci e o metoda care trebuie urmata. Astazi, in contextul camerelor digitale pe care le are toata lumea in telefon, relaxarea in fata actului filmarii e mult mai mare, precum si senzatia ca “stiu cu actoria, pot si eu”. Ai lucra intr-un film cu un tanar care nu are niciun fel de scoala?

Am incercat, dar nu am reusit, iar greseala este la mine. Nu sunt pregatit, nu am intrumentele necesare pentru a lucra cu neprofesionisti. Nu stiu sa dirijez pe cineva care nu stie sa citeasca notele, nu stiu sa fac pe cineva sa cante daca el nu stie sa citeasca o partitura si sa o reproduca. Si mai e un aspect – acela al terminologiei specifice. Cu toata vointa mea, cu toate intentiile mele bune (chiar daca am vorbi de cineva pe care il iubesc), eu unul nu m-as incumeta sa intru in sala de operatie cu un doctor. Pentru ca s-ar putea sa-mi ceara sa-i dau un instrument pe care eu nici macar sa nu-l recunosc, sa nu stiu cum arata. Am dat acest exemplu extrem pentru o exemplificare vizuala a perspectivei personale asupra acestui lucru – nu stiu sa lucrez cu neprofesionisti. Pe de alta parte, incurajez din toate puterile oamenii care vor sa faca meseria asta. Nu stiu exact cat de mult este o meserie, dar incerc sa presupun ca daca opereaza cu specificitati formale– limbaj, trasee, structuri, atunci poate fi macar incadrata acolo –  la meseria de actor. De fapt asa si este trecuta in nomenclator, la clasificarea ocupatiilor din Romania. Asta nu inseamna ca cineva cu studii de specialitate e neaparat bun, iar cineva fara e, apriori, mai slab – ba chiar, cateodata, exemplele ne demonstreaza contrariul.

Alex Ion spunea intr-un interviu pentru urban.ro ca e mai usoar sa faci film fara scoala, decat teatru fara scoala. Cum vezi aceasta perspectiva?

Mi se pare o perspectiva normala – actorul de teatru are alt traseu de parcurs fata de actorul de film si nu beneficiaza de avantajele tehnice pe care filmul le ofera. In film ii poti pune chiar si alta voce, poti lua pe altcineva la sunet sa faca post-sincron. Si la fel, asta nu inseamna ca la teatru sunt neaparat actori buni, iar la film merge cu oricine. La teatru ai nevoie de alta pregatire, la film de alta, e oarecum ca la cursele de masini. Si Formula 1 si cursele off-road se fac cu masini – adica cu obiecte care au patru roti, un motor, un volan, merg cu benzina si trebuie conduse de un sofer. Doar ca masinile sunt foarte diferite, ele performeaza doar pe traseele lor – nu poti merge cu monopostul de F1 prin padure. Dupa parerea mea, cred ca traseul pana la produs este atat de diferit, incat omului care nu are scoala s-ar putea sa i se para mult mai greu la teatru. Si mai e si chestiunea duratei in comparatie cu chestiunea finetei. Una e sa faci o dubla de doua minute la film si alta e sa stai doua ore in scena. Pe de alta parte, filmul lucreaza cu niste micro-expresii cu care teatrul nu opereaza si nici n-ar fi ceva potrivit.

 E surprinzator sa descoperi in carte, ca cititor, ca si actori atat de mari ca Andi Vasluianu sau domnul Titieni au temeri si nesigurante in fata meseriei. Andi Vasluianu povesteste despre cum ii tremurau picioarele la o filmare si regizorul i-a spus “ e ok, las deschisa camera, trage multe”, iar el in cele din urma s-a relaxat. Tie ti-a fost fundamental frica vreodata, sa tremuri, inaintea unei filmari?

Normal, doar ca se manifesta diferit. La fiecare om trairile interioare se manifesta diferit si asta ne face unici. La nevoile primare (fie ele fizice sau psihice) suntem la fel – partea de dupa se manifesta diferit. Si mie si tie (cititor) ne e foame (o nevoie fizica primara), dar faptul ca eu ma satur cu un castron si tu cu o lingura de mancare, asta ne face diferiti. Nevoia de afectiune este si ea o nevoie, dar faptul ca tu te saturi cu o imbratisare iar eu cu un sarut, asta ne face diferiti. La fel este si la frica si la durere. Unora le ingheata palmele, altora li se blocheaza mandibula, unora le tremura genunchii, fiecare cu felul lui. Ce voiam sa spun, ca sa raspund la intrebare, de tremurat nu am tremurat, in schimb nu puteam vorbi. Dar teama este prezenta si acum, ea doar se manifesta altfel. Si e altfel de teama, e teama de a ramane un produs, o secventa, ceva, in care nu simti ca ai dat tot ce puteai. E teama ca acel lucru ramane si tu n-ai dat tot din tine in momentul respectiv, ai fi putut sa faci mai bine.

„Cred ca managementul carierei este un lucru insuficent discutat in scoala romaneasca de teatru si film. Nu te pregateste nimeni pentru ce va urma in piata muncii. In scoala faci “ARTA” – cu majuscule, vorbind cu pixu’-n gura si mergand in negru, discutand Cehov si plimbandu-te brownian. Dar in piata muncii nu e chiar asa.”

Ce te-a surprins cel mai tare din ce marturisesc fiecare dintre actori?

Suprinderea nu pot sa spun ca a existat, pentru ca discutiile astea le-am tot avut in varii forme de-a lungul anilor, in tot felul de contexte. Nu-mi aduc aminte vreo masa, vreo petrecere, vreo intalnire informala care sa nu se fi lasat cu discutii lungi despre actorie. Cred ca, intr-un fel, este si o placere sa tot cauti, sa tot incerci sa descoperi, sa tot dezbati felurile de a incerca sa faci aceasta meserie.

E emotionanta sinceritatea lui Sorin Miron care spune ca nu avea ce sa manance, dar si-a sunat sotia si i-a spus ca el nu face proiectul respectiv, cand a vazut ce era la filmare.

Cat si cand refuzi -ca tanar actor un proiect?

Pentru ca si daca refuzi la nesfarsit, cum zicea Sorin Miron, nu te mai suna nimeni…

Cred ca refuzul, ca orice alt lucru, are consecinte. La fel cu acceptul. Cred ca managementul carierei este un lucru insuficent discutat in scoala romaneasca de teatru si film. Nu te pregateste nimeni pentru ce va urma in piata muncii. In scoala faci “ARTA” – cu majuscule, vorbind cu pixu’-n gura si mergand in negru, discutand Cehov si plimbandu-te brownian. Dar in piata muncii nu e chiar asa. Si asta cred ca ar trebui discutat cu cei care vin din urma, cum sa faca sa nu fie perceputi ca oameni care refuza sau ca oameni care accepta prea usor. Nu stiu sa raspund exact la aceasta intrebare (de fapt, nu cred ca pot sa raspund exact la nimic din ceea ce tine de regie, actorie, scenaristica sau pedagogie). Cred ca fiecare are un traseu de parcurs, care s-ar putea sa fie mai sinuos sau valurit in diferite etape. Iar cand esti la inceput, e si mai greu. Pentru ca nu cred ca stii cum e, cum ar putea fi, nu stii ce impact poate sa aiba produsul in care te gandesti sa intri  – poti doar sa presupui.

Lucrezi cu tineri de multi ani, stii sistemul din scoala, esti si regizor – deci lucrezi cu actori si din alta perspectiva, esti si actor – deci cumva te supui regizorului… dincolo de talent, de ce crezi ca unii actori lucreaza mai mult si altii mai putin? Nu neaparat rolurile principale mari…

Ce trebuie sa aiba in mindset un tanar care vrea sa faca film astazi?

Reusita in acest domeniu tine foarte mult de sansa. Sa ai sansa sa existe un rol pe care sa te potrivesti. Ceea ce poti tu sa faci este sa te pregatesti constant. Nu stii cand vine sansa, dar daca te prinde nepregatit, sigur o vei rata. Nu spune nimeni ca e usor sa te antrenezi prin parcuri, sa bati mingea la perete, dar si rabdarea este una dintre virtutile acestei meserii (si chiar o virtute in sine). Iar pregatirea fara o aplicare reala devine si mai grea. Dupa parerea mea, ar trebui sa se pregateasca la maleabilitate, la rezistenta fizica si psihica, la adaptabilitate si la puterea de intelegere a unui text si a unui context. Lucru la care (si imi pare foarte rau ca spun asta) mai mult de optzeci la suta din actorii nostri au mari carente. Ar trebui sa lucreze la orgoliu, la a rezista, la disponibilitate, la cum sa nu faca sapte lucruri deodata si sa le faca prost pe toate.

Bogdan Tulbure, care e actor, a fost asistent de regie si povesteste cum I s-a schimbat perspectiva cand s-a aflat in aceasta ipostaza. Le recomanzi tinerilor actor sa faca si job-uri conexe filmului?

Din punctul meu de vedere este neaparat ca actorul sa incerce sa vada cum e in diferite ipostaze. Sa vada si cum e sa scrii, sa vada cum e sa regizezi, sa vada cum e sa filmezi. Asta face o imagine mai complexa a acestei meserii, va oferi mai multa ingaduinta spre departamentele diferite ale unui film, va creiona o imagine mai ampla asupra rolului tau de actor in productia unui film sau a unei piese de teatru. Cred ca trecerea prin etape diferite, prin scrierea unui scenariu, prin regie, va deschide un univers mai colorat asupra fiecarei parti implicate si va deveni mai usor sa intelegi ca fiecare este doar o rotita dintr-un mecanism complex.

Noi, cetateni obisnuiti, care nu vom juca niciodata intr-un film, cu ce gand ai vrea sa plecam cand am inchis cartea?

Speranta mea este deschiderea. Este formarea unui gand al spectatorului care sa-i permita sa judece mai putin un act care poate fi catalogat simplu. Evident, nu e comparabil cu o operatie pe inima, dar e un traseu care, daca reuseste, va aduce bucurie in mai multe inimi sau va aduce ganduri, intrebari si dileme. Asa cum spune o vorba celebra – “detest oamenii care nu cauta adevarul si ii detest si pe cei care cred ca l-au gasit”. Cred ca, ceea ce as vrea sa spun de fapt, este sintagma “nu stiu, dar imi place sa caut”. Mi-ar placea mai putina siguranta, mai mult dubiu, mai multe intrebari, totul facut cu mai mult umor si mai putina mineralitate. Mi-ar placea sa nu mai fie raportarea la aceasta meserie ca fiind “arta” cu A mare sau “creatie” – cuvant care intra doar sub incidenta divina. Ci pur si simplu ca la o meserie ca oricare alta, cu amendamentul ca cel care o practica are nevoie de mult curaj, de multa inspiratie (din nou, chestiune a divinitatii), de multa sansa si, daca se poate, sa fie privit cu mai multa ingaduinta – atata timp cat de partea cealalta nu vorbim de aroganta, de condescendenta sau de trufie.  

Citește în continuare