Interviu de Eduard Enache

Muzeul de Arta Recenta (MARe) gazduieste in aceasta perioada doua expozitii, una dedicata picturii artistului francez Bernard Frize, cealalta cu fotografiile de atelier realizate de Constantin Brancusi puse in dialog cu opere de arta contemporana: Carl Andre (o lucrare din cupru), Marion Baruch si Evariste Richer.

In spatele acestui proiect se afla Gregory Lang, care in ianuarie 2026 a fost numit oficial Director Artistic al MARe, dupa ce anterior co-curatoriase tot aici o expozitie dedicata artistului Dumitru Gorzo. Pozitia sa in consiliul de conducere al muzeului are ca scop deschiderea institutiei catre retelele culturale din Vest si aducerea unei rigurozitati specifice centrelor de arta europene. Stilul de lucru al lui Lang este definit de conceptul de „partner-curator”. Spre deosebire de curatorii academici traditionali, el activeaza ca un curator-producator: se implica direct in procesul din ateliere, asigura finantari, co-produce lucrari si rezolva problemele tehnice de panotare in spatii arhitecturale complexe, aplicand totodata tehnici stranse de mediere culturala pentru public.

Parcursul profesional al lui Gregory Lang aduna peste 25 de ani de activitate in institutii publice, galerii comerciale si management cultural independent. Intre 1998 si 2003, a fost responsabil de expozitii si difuzare la Crestet Centre d’Art Contemporain in Provence, Franta. Ulterior, in perioada 2003-2005, a fost coordonatorul celebrului eveniment public Nuit Blanche, in cadrul Directiei pentru Afaceri Culturale a Primariei Parisului. Intre 2005 si 2009, a condus Galeria Erna Hecey din Bruxelles, perioada care i-a consolidat legaturile cu piata de arta si colectionarii europeni. In 2008, a fondat agentia Solang Production (Paris/Bruxelles), prin care co-produce proiecte de arta, filme si publicatii specializate, cum sunt volumele „Full House” si „Biomimetic Stories”.

Mai jos va invitam sa descoperiti viziunea lui in interviul de mai jos.

De ce Frize si Brancusi, de ce aceasta combinatie?

Am vrut sa pun fata in fata doi artisti extrem de exigenti, pentru care notiunea de control este esentiala. Dar, in acelasi timp, am vrut sa arat cum aceasta notiune de control le ofera, de fapt, o imensa libertate. In ceea ce priveste practica lui Bernard Frize, expunem lucrari din anii ’80, chiar si din anii ’70, pana in 2025. Deci este mai degraba un studiu de ansamblu al intregii sale cariere, nu o simpla retrospectiva liniara. Ideea a fost sa aratam dinamica de lucru a unui pictor, fara a urma o ordine cronologica. 

In cazul lui Frize, vorbim despre cineva care isi impune mereu reguli si protocoale foarte precise. Pornind de aici, el dezvolta serii in care are libertatea – sau mai bine spus, posibilitatea – de a avea incredere si de a include toate variatiile si posibilitatile pe care pictura in sine le ofera. Astfel, gestul este unul controlat pentru ca, prin repetitie, el se afla cu adevarat in prezent, in momentul actului artistic. De exemplu, cand am realizat aceasta expozitie, am fost foarte atent la fluiditatea si vascozitatea materialului, calitati care il fac pe artist sa reactioneze in asa fel incat lucrarea sa se creeze de la sine. Actul de a picta devine, intr-un fel, un co-creator. Poate ca pun in paranteze aceasta idee, dar tocmai din acest motiv am vrut sa arat lucrari din perioade diferite ale creatiei sale.

In expozitie, pe un perete, exista un citat din Bernard Frize in care spune ca nu vrea sa vorbeasca despre pictura lui si nici sa o explice. Pare ca incearca sa scape de orice tentativa de a fi etichetat sau definit intr-un anumit fel.

Exact. De aceea am vrut sa incep cu acest citat, pentru ca mi-am dorit sa arat toate variatiile posibile prin volumul de lucrari pe care am reusit sa le adun aici. Am vrut sa fac pe toata lumea sa inteleaga complexitatea si schimbarile subtile dintr-o singura serie de lucrari. Am urmarit in mod clar sa aduc laolalta piese care, aparent, nu au nimic in comun. Insa, cand te uiti atent la ele, observi ca este intotdeauna vorba despre variatia unui prism sau a unui filtru monocrom, totul pentru a vedea paleta de posibilitati pe care o are transformarea. Sunt perioade diferite si momente diferite din cariera lui, dar ramane mereu aceasta dorinta de a impinge culoarea cat mai departe posibil.

Este fascinant cum lucrarile pot fi bidimensionale si tridimensionale in acelasi timp.

Totul se reduce la reguli si protocoale. Seamana mai mult cu un joc de societate, cu un puzzle sau ceva de genul acesta. Insa, in final, pentru mine este o chestiune de vibratie. Este vorba despre control si eliberare, despre tensiunea dintre ele. Acesta este un subiect care ma intereseaza in mod deosebit. Intotdeauna caut sa aflu unde se afla tensiunea, care este spatiul dintre lucruri si ce anume declanseaza perceptia, chiar si atunci cand nu primesti o explicatie verbala. Cred ca, cu cat esti mai generos din acest punct de vedere, cu atat mai mult il faci pe vizitator sa se simta inteligent in momentul in care face conexiunile. Asta incerc mereu sa fac: sa aduc cat mai multe elemente astfel incat, atunci cand vezi o lucrare, doua sau trei, sa apara un fel de educare a publicului, care sa il ajute sa capteze mai multa informatie la urmatoarea interactiune vizuala.

Sosirea dumneavoastra la MARe a adus un val de prospetime pe scena de arta din Bucuresti; cum v-a inspirat energia locala pana acum? Pentru ca modul in care lucrati cu spatiul seamana cu un dialog si o simbioza.

Sunt intotdeauna foarte sensibil la spatiu, dar si la modul in care se circula prin el. Cand te misti intr-un loc, fiecare element care iti apare in fata ochilor sau pe care il percepi iti va schimba perspectiva asupra a ceea ce urmeaza sa vezi. M-am jucat mult cu tot ce se poate vedea prin zona scarilor, dintr-o parte in cealalta, cautand corespondentele dintre unghiuri. Pentru mine a fost extrem de important sa creez o structura. Privesc spatiul ca pe o harta, o harta abstracta, si incerc sa ma gandesc la toate stimulentele pe care acel loc le poate oferi. Desigur, trebuie sa compun in functie de spatiu si sa ma las inspirat de energia lui. Am lucrat foarte mult pe calitatea luminii – am schimbat-o complet, pentru ca vechea instalatie era o problema pentru tipul de perceptie pe care il urmaream. Aceasta este prima expozitie cu noul sistem de iluminat, dar inca fac ajustari, avand in vedere ca sunt la MARe de putin timp.

Cand a avut loc prima dumneavoastra vizita in Bucuresti?

Am venit pentru prima data in 1991, cand eram in tranzit spre o alta destinatie. Inainte vizitasem Timisoara si alte cateva locuri. Initial, cei de la MARe mi-au propus sa analizez colectia internationala a muzeului si sa curatoriez o expozitie, dar nu am avut timp, aveam programul complet incarcat. Ulterior, mi-au oferit sansa de a co-curatoria o expozitie despre Gorzo, alaturi de Dan Popescu. A trebuit sa descopar totul de la zero, sa fac cercetare si, in acest fel, am inceput sa inteleg scena de arta locala, sa strang informatii si sa fiu prezent aici.

Ati lucrat mult cu arta anilor ’60 si ’70. De ce rezoneaza aceasta perioada cu dumneavoastra intr-un mod atat de special?

Arta minimala este mai putin emotionala si mai putin expresionista. Ea se raporteaza foarte mult la spatiu, iar eu am dezvoltat multe proiecte bazate pe relatia dintre arhitectura si mediu. Am organizat numeroase expozitii care au legatura directa cu arhitectura. In general, descopar elemente din arta minimala in majoritatea proiectelor mele. Chiar acum am o expozitie deschisa in Bruxelles, realizata cu o colectie privata, unde sunt implicati 50 de artisti. Sunt creatori care lucreaza cu lumina si spatiul, dar proiectul a devenit pana la urma unul foarte complex, deoarece ma intereseaza mult si relatiile care tin de Antropocen – chiar daca acesta nu este cuvantul meu preferat.

Sunteti apreciat pentru capacitatea de a transforma arta conceptuala complexa intr-o experienta fizica, resimtita profund. Care este secretul pentru a face arta sa „incetineasca” timpul pentru privitor?

Totul tine de aceasta economie a atentiei. Este vorba despre a fi cu adevarat prezent in momentul respectiv, iar misiunea mea in calitate de curator este sa creez conditiile necesare pentru o astfel de experienta intr-un muzeu, sa incetinesc timpul pentru vizitatorul din muzeu. Ca sa incetinesti aceasta experienta, trebuie sa il ghidezi pe vizitator in interiorul ei, sa construiesti un ritm si sa oferi suficiente puncte de acces. Vorbesc despre accesul din unghiuri de vedere diferite, care sa ii ofere vizitatorului elementele necesare pentru a evolua. Daca expui o lucrare buna de arta in conditii optime, provoci o ridicare spirituala pentru toata lumea: elevezi atat vizitatorul, cat si opera de arta.

Vazand expozitia mai devreme, am avut senzatia ca spatiul de la MARe, care este destul de labirintic, respira – poate pentru prima data. Aceasta a fost intentia dumneavoastra?

Tablourile acestui artist sunt destul de mari, asa ca mi-a fost greu sa gasesc lucrari de dimensiuni mici care sa fie disponibile. Am avut emotii din cauza asta. Din acest motiv, am incercat sa demontez structura tavanului pentru a castiga cativa centimetri in inaltime, si am reusit. Probabil de aceea se simte ca spatiul respira. De asemenea, am fost foarte atasat de lucrarile care exploreaza vibratia, tot acest proiect fiind bazat pe miscare. Asa cum spuneam mai devreme, este o practica profund umana, iar repetitia si variatia din miscare amplifica, probabil, senzatia de respiratie a spatiului. Desi am fi putut pune mai putine tablouri, am vrut sa fim generosi cu publicul care descopera o astfel de expozitie la MARe.

Cum il introduceti pe un artist ca Bernard Frize publicului local din Romania, care s-ar putea sa nu fi auzit niciodata de numele lui? Ati avut misiunea de a-l prezenta audientei din Bucuresti. 

Ideea a fost sa aratam o abordare complet diferita a picturii. Imi dau seama ca in Romania aveti Scoala de la Cluj, care este extrem de importanta, si o alta scena in Bucuresti, unde exista o practica a picturii foarte expresive. Asa ca m-am gandit ca ar fi interesant sa aducem o modalitate diferita de a picta, deoarece aceasta idee de protocol apropie tehnica de un curent mai minimalist. Este un stil foarte ludic, plin de ritm si vibratie – este o pictura facuta pe moment. Mi s-a parut ca acesta nu este un gen de pictura pe care sa il fi vazut des pe scena din Romania pana acum. Prin urmare, trebuia sa fie o practica diferita. Scopul nu este sa va aratam ce ar trebui facut si nu venim cu o lectie. Este pur si simplu o invitatie de a face un pas inauntru si de a vedea ca pot exista si alte moduri de a picta. Poate fi si o sursa de inspiratie. Observ totusi ca apar din ce in ce mai multi artisti tineri care se distanteaza de reguli; exista din nou o moda a picturii foarte expresive si figurative, dar eu am vrut sa demonstrez ca si o pictura ghidata de autoreglementari poate fi extrem de vie.

De la Bruxelles la Paris, artistii va apreciaza pentru ca le intelegeti excelent procesul de lucru. Cum reusiti sa mentineti acest nivelul empatie in culturi diferite?

Acesta este exact modul meu de lucru, bazat pe empatie. Am colaborat de multe ori cu artisti care creeaza lucrari special gandite pentru un anumit spatiu (site-specific) si am impulsionat multe institutii sa produca lucrari noi. Ideea este ca incerc sa simt si sa inteleg arta in profunzime, sa patrund in interiorul procesului de creatie pentru a-l putea reda apoi in cel mai bun mod posibil.

Cum spuneati, opera lui Bernard Frize exploreaza tensiunea dintre controlul total si abandonul absolut. Unde se termina interventia artistului si unde incepe magia hazardului pe panzele sale?

Sunt foarte sensibil la acest moment de trecere de la control la abandon total, dar, din nou, totul se afla in mainile artistului. Eu pot doar sa privesc lucrarea si sa observ care dintre panze reflecta acest echilibru mai bine decat cealalta. Nu judec. Primesc informatia si o evaluez, dar nu emit judecati. In acel moment, incerc doar sa apreciez si sa expun lucrarea care va pune in valoare si va respecta cel mai bine creatia artistului.

Dincolo de aspectul tehnic al grilelor si al straturilor de vopsea, care este adevarul emotional sau uman pe care il gasiti ascuns in lucrarile lui Frize?

Senzatia mea este ca Frize este o persoana cu asteptari extrem de ridicate si foarte exigent cu el insusi. In acelasi timp, pot sa simt si sa inteleg in munca lui conceptul de „efort minim”. Am fost destul de receptiv la acest aspect al operei sale: sa lucrezi folosind indoiala si sa lasi lucrurile sa se intample, sa lasi pictura sa isi gaseasca singura drumul. Sa ai acel moment in care spui: „Gata, opreste-te, am ajuns unde trebuie. Nu mai este nevoie sa intervin”. Sunt absolut fascinat de modul in care artistii pot demonstra acest lucru, si nu este o atitudine de dandy. Este un moment in care ai incredere deplina in opera de arta. Si revin la o idee mai veche: cred ca majoritatea curatorilor nu au incredere in operele de arta. Ei le folosesc doar ca pe niste imagini sau elemente menite sa ilustreze o teorie sau o idee proprie.

Sunteti descris adesea ca un „curator-partener” care merge in atelier alaturi de artisti, ajuta la strangerea de fonduri si co-produce lucrari. De ce este important sa aveti acest rol?

Acest lucru se intampla des cu artistii mai tineri, pe care ii urmaresc de o perioada lunga de timp. Cu Bernard Frize lucrurile au stat diferit, deoarece ii cunosteam activitatea de foarte multi ani si mi-am dorit sa expun lucrari care nu sunt neaparat cele mai cunoscute publicului larg. De exemplu, panzele cu grile pe care le vedeti jos, pe coridor, sunt cele mai expuse la targuri si in galerii, pentru ca au cel mai mare succes pe piata de arta. Insa nu asta am vrut eu sa arat. Am vrut sa scot la lumina practica lui dintr-o perspectiva mult mai profunda.

Ce fel de atmosfera ati incercat sa creati in expozitia lui Frize?

Am urmarit sa creez acea vibratie care sa ii determine pe vizitatori sa analizeze lucrarile, sa fie curiosi si sa isi gaseasca propriul drum printre ele. Sper ca oamenii se vor aseza pe banca, vor incerca sa exploreze toate posibilitatile, vor pasi imaginar in interiorul picturii si vor incerca sa simta dinamica miscarii. Mi-a placut mult cuvantul pe care l-ai folosit tu: respiratie. Respiratia acestui spatiu.

Dar despre expozitia Brancusi, cum a fost sa lucrati cu fotografiile realizate de el?

Muzeul nu a expus foarte multe fotografii pana in prezent, iar eu as vrea sa includ mai multa fotografie in programul viitor. Ne-am gandit ca ar fi o idee excelenta sa incepem chiar cu Brancusi. De asemenea, sunt fascinat de modul in care fotografia este folosita ca instrument de lucru. Putem vorbi aici despre Medardo Rosso, Man Ray si toti ceilalti artisti care au integrat fotografia in procesul lor de creatie. Pentru mine, aceasta atentie la detalii se conecteaza direct cu rigoarea si nevoia de control a lui Bernard Frize. In cazul lui Brancusi, el avea multi prieteni fotografi, cum ar fi Stieglitz si altii; avea acces la aceasta lume. La un moment dat, le-a cerut chiar sa ii amenajeze un spatiu special in atelier pentru a-si developa singur fotografiile. Pe mine m-a interesat in mod deosebit aceasta atentie specifica acordata spatiului, asa ca am decis sa creez un dialog intre Brancusi si trei artisti contemporani care stapanesc spatiul la fel de bine cum o facea el.

Primul este Carl Andre, pentru ca am vrut sa arat aceasta relatie in selectia de lucrari pe care am facut-o – legatura si dialogul cu mediul atelierului. A fost vorba si despre lucrul cu soclurile, element care ne trimite inapoi la sculptura. In acest sens, consider ca opera lui Carl Andre se incadreaza perfect in aceasta dinamica spatiala, mai ales ca la el dispare notiunea clasica de baza sau soclu, lucru extrem de important. De asemenea, publicul va fi invitat sa mearga in jurul lucrarilor sale si sa interactioneze cu mediul inconjurator. Din cate am studiat, acesti artisti nu au mai fost expusi niciodata impreuna in aceasta formula, desi poti simti clar ca exista o legatura stransa intre viziunile lor.

Cum ati ales artistii si lucrarile incluse in acest dialog?

Totul a pornit de la interactiunea cu mediul, cu spatiul si cu ideea de soclu. A fost o intuitie, am simtit ca se va crea o conexiune. Partea cea mai complicata a fost sa aleg piesele potrivite. Pentru Carl Andre, am ales o lucrare din cupru. Am facut aceasta alegere si pentru ca metalul si cuprul reactioneaza interesant cu aspectul de fotografie vintage, cu insasi tehnica fotografica. In plus, stiu cat de important este cuprul in anumite comunitati de aici, din Romania, si in procesul lor de reciclare, asa ca am vazut o conexiune culturala locala. Toate lucrarile lui Carl Andre sunt, de obicei, foarte curate si stralucitoare, dar eu am cautat ceva mai viu si mai vibrant. Al doilea artist ales este Marion Baruch, a carei poveste probabil o cunosti. Ea a studiat la Bucuresti, dar s-a mutat ulterior la Milano. Marion lucreaza mult cu resturile ramase din productia industriala sau cu deseuri textile, explorand ideea de gol. M-am gandit ca toata aceasta serie de fotografii cu lucrari realizate in situ este, de fapt, despre relatia cu golul si cu spatiul vid, privite prin cadrul fotografiei.

Al treilea artist este Evariste Richer, un autor francez. El a avut o lucrare in expozitia Brancusi de la Centrul Pompidou, unde a recreat fundalurile pe care Brancusi le folosea in atelierul sau. Erau patru fundaluri – albastru, alb, rosu si negru – destul de uzate, folosite pentru a izola lucrarile si pentru a le desprinde de context. Exista o teorie fantastica in spate, asa ca munca lui Evariste va scoate la iveala aceste panouri din spatele operelor. Toata seria din partea dreapta a salii prezinta exclusiv lucrari care au un fundal in spate. Iar la capatul salii, voi expune cele patru panouri monocrome care au exact dimensiunile si culorile celor care se aflau in atelierul lui Brancusi. Am vrut sa aduc o noua perspectiva asupra muncii sale, bazata pe context si pe aceasta notiune de contextualizare.

Ce potential unic ati vazut la MARe de ati acceptat rolul de Director Artistic?

In primul rand, pentru mine este o aventura umana. Lucrez excelent cu echipa muzeului si cu consiliul director; exista un nivel ridicat de incredere intre noi, dar si o mare libertate. Ei si-au dorit un om care sa fie mai flexibil in relatia cu spatiul. Stiu ca fiecare zona a cladirii este destul de fragmentata, iar comunicarea cu echipa atunci cand gandim expozitiile este vitala pentru mine. Totul se bazeaza pe incredere si libertate, pentru ca trebuie sa explic mereu ceea ce fac, sa justific si sa discut deciziile. Incerc sa simt scena artistica locala si sa inteleg ce este mai bine pentru muzeu pe plan local, national si international. Calatoresc foarte mult, vad multi artisti si incerc sa evaluez care este proiectul potrivit pentru acest loc, dorind sa il construiesc incet, pentru a aduce o noua dimensiune muzeului. Incerc sa inteleg din interior care sunt nevoile si posibilitatile reale ale institutiei. Iar programul de mediere culturala este esential in toata aceasta ecuatie.

Cum v-ati dezvoltat aceasta tehnica de mediere pe care o transmiteti acum studentilor si viitorilor mediatori?

A trebuit sa lucrez la un moment dat intr-un centru de arta situat intr-un loc complet izolat, intr-o padure de la poalele muntelui. Eram o persoana foarte timida si m-am pus singur in situatia de a le explica arta vizitatorilor si de a-i intampina, tocmai pentru ca locul era atat de retras. Toata ziua ma ocupam de primirea oaspetilor, iar munca administrativa o faceam seara tarziu sau dimineata devreme. De fiecare data cand cineva intra pe usa, ca intr-o galerie, ma ridicam imediat de pe scaun, mergeam catre vizitator si incercam sa leg o discutie. Cred ca am invatat extrem de mult din acea experienta. Am invatat facand acest lucru zi de zi. In timp, am organizat sute de vizite scolare cu artisti si vizite in ateliere. Asa s-a dezvoltat, treptat, atentia mea speciala pentru mediere.

Ce anume va inspira sau va influenteaza munca, in afara de artele vizuale?

Citesc foarte mult si calatoresc des; calatoresc inclusiv prin intermediul cartilor si am mereu o carte pe noptiera. Uneori pot sa raman cu aceeasi carte timp de doi ani, fara sa o citesc pe de-a intregul, doar deschizand doua pagini din cand in cand. Intre timp apare alta, sau cineva imi face cadou un catalog. De asemenea, imi notez foarte des idei din discutiile cu artistii sau din ceea ce citesc. Recent, am citit o carte despre inteligenta artificiala scrisa de Victor Burgin, care este un artist extraordinar axat pe zona de imagine. Iar pe lista mea de lectura imediata se afla o carte de Walter Benjamin.

Prin Solang Production ati creat un model extrem de flexibil de productie artistica; de ce este atat de importanta pentru dumneavoastra productia independenta de arta?

Sustin procesul de lucru al artistilor pentru proiectele adaptate unui anumit spatiu. Produc lucrari de arta si in prezent; uneori ii ajut pe artisti sa stranga fondurile necesare pentru a realiza filme. Imi place enorm acest mod de a face parte dintr-un proces desfasurat pe termen lung. Uneori, realizarea unui film dureaza trei, patru sau chiar cinci ani, iar eu raman alaturi de ei pe parcursul intregii productii. Consider ca este important sa ai proiecte pe termen lung, deoarece te forteaza sa gandesti mult mai profund: esti acolo la inceputul proiectului, te ocupi de realizarea lui si te gandesti deja la modul in care va fi distribuit. Inveti enorm despre procesul in sine si despre conexiuni. Si, fiind o persoana cu relatii bune in domeniu, pot ajuta artistii pe care ii cunosc punandu-i in contact cu oameni din retele diferite.

Ce reprezinta arta pentru dumneavoastra?

Arta este viata si arta face parte din viata – cel putin din viata mea si din modul in care eu concep existenta. Merg la brat cu arta. Am decis sa lucrez cu artistii inca de cand eram adolescent, asa ca nu pot sa concep viata in alt mod. Si o respect profund. Ani de zile am refuzat sa spun ca ma ocup cu „curatoriatul”, preferam sa spun ca fac „propuneri”. La un moment dat, oamenii din jur mi-au spus: „Gata, trebuie sa folosesti cuvantul curator”. Nu am avut niciodata intentia de a face o cariera din titlul de curator. Pentru mine, ramane o aventura umana, totul este despre empatie si conexiune.

Daca ar fi sa va fiti recunoscator dumneavoastra insiva pentru ceva, daca ar fi sa va multumiti pentru un lucru, care ar fi acela?

Le multumesc parintilor mei pentru ca m-au educat sa fiu curios. Si imi multumesc mie insumi pentru ca traiesc o viata atat de intensa, cu siguranta. Pentru ca sa fiu alaturi de artisti si sa traiesc in lumea artei ma ajuta sa inteleg tot ce se inampla in jur. Ceea ce m-a atras catre arta contemporana a fost, de fapt, arta din perioada Pre-Renasterii. A fost acel moment din istorie in care religia, stiinta si marile descoperiri s-au adunat impreuna in jurul muncii artistilor. Sunt fericit ca pot trai acest lucru in propria mea epoca. Intensitatea este tot ce conteaza, asta e tot.