Skip to content

Interviu. Naomi Kawase, invitat special Anonimul 2023. „Ma bucur atunci cand simt ca fac parte din lume si ca imi indeplinesc rolul, dar exista mereu teama ca lumea ma va parasi la fel cum au facut parintii mei.”

Naomi Kawase, una din cele mai importante voci ale cinemaului mondial din ultimii 20 de ani,  este pentru prima data In Romania, la Festivalul International de Film Independent ANONIMUL,  unde va primi Trofeul ANONIMUL pentru contributia sa la frumusetea cinematografiei universale.

Regizoarea de origine japoneza are un parcurs exceptional in lumea filmului, depasind cu mult granitele tarii si culturii sale, impunandu-se la Cannes de mai multe ori (de altfel, cu primul sau film „Suzaku” a obtinut Premiul Camera d’Or in 1997, devenind cel mai tanar cineast distins cu acest premiu, la numai 27 de ani.)

Filmele sale urmaresc relatiile de familie si nuantele in deciziile parinti copii si, poate cel mai emotionant film al sau, True Mothers, vorbeste despre mama biologica versus mama adoptiva.

In 2018, Kawase a primit din partea Comitetului Olimpic International propunerea de a realiza filmul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, programate pentru anul 2020, dar amanate pentru
2021 din cauza pandemiei de COVID-19.

Filmul rezultat (doua episoade de cate 120 minute) e considerat una dintre cele mai emotionante abordari ale sportului, sportivilor si relatiilor cu familiile lor care sunt parte din efortul catre o medalie.

El a fost vazut in premiera in Romania la ANONIMUL.

Urban.ro a stat de vorba cu Naomi Kawase, aceasta regizoare ale carei emotii profunde nu sunt doar in filme, ci le expune (cu rigoarea culturii in care a trait) si in raspunsurile la intrebari.

Interviul de mai jos vorbeste despre universalitatea emotilor si fricilor care ne urmeaza prin viata si pe care ar fi frumos sa avem puterea sa le transformam, cum face Naomi Kawase, in ceva util pentru cei din jur.

Filmele dvs. sunt profund emotionante si au un mod bland si delicat de a spune povestea, care il ajuta pe spectator sa simta emotiile, curgandu-i direct in minte.

Explorati foarte mult relatiile cu parintii, cu familia – in cazul dvs familia adoptiva. Dragostea pentru parinti este universala, dincolo de orice cultura. Cu toate acestea, simtiti vreo diferenta intre modul in care va raportati la iubirea parintilor, comparativ cu modul in care o facem noi, europenii?

De fapt, eu nu am crescut cu dragostea parintilor mei. Mama mea s-a despartit de tatal meu cand eram in pantecele ei, si au divortat cand aveam un an si jumatate. Femeia care a fost matusa mamei mele (Uno Kawase, care apare in filmul meu „Katatsumori”)  a trait cu sotul ei, dar nu a putut avea un copil. Cand eram nou-nascut, am fost luata in grija lor.

Sa cresti un nou nascut cand nu alaptezi si cand ai peste 55 de ani nu este usor. Viata lor simpla era foarte ordonata, intruchipand cele patru anotimpuri ale Japoniei. Desi nu am avut acces la multe informatii sau la o casa mare in care sa traiesc, am invatat minunatia acestei lumi prin viata lor de zi cu zi. Pareau sa creada in ceva nevazut. Isi impreunau mainile pentru a da multumiri statuilor Jizo de la colturile strazilor, se rugau pentru o zi sigura la rasaritul sau la apusul soarelui, si spuneau multumesc pentru ziua care a trecut.

Dar iarba este intotdeauna mai verde de cealalta parte a gardului. Am fost invatata ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru viata pe care o avem, mai degraba decat sa traim cautand tot mai mult.

Am invatat in copilarie ca pantofii care au fost scosi pentru a fi purtati trebuie sa fie aliniati corespunzator, ca trebuie sa punem uneltele folosite peste zi la locul lor initial, ca e necesar sa gandim in avans ceea ce alegem sa facem in fiecare zi. Sa observam comportamentul celorlalti si sa-l corectam pe al nostru ca sa le fie bine tuturor.

Sa spunem „Multumesc pentru ajutor”. De la ei, am invatat multa intelepciune de viata si lucruri esentiale pentru a trai, dar cel mai important lucru pe care il pot spune este ca sufletul meu, abandonat de catre parinti, a fost facut sa creada de catre ei ca „este in regula sa exist aici”.

Mama mea adoptiva, o gospodina, era mereu acasa si ma astepta sa ma intorc. Nu mai conta la ce ora ieseam sau daca mi se intampla ceva, ea era mereu de partea mea. Dupa ce tatal meu adoptive a murit cand aveam 14 ani, povara asupra ei a crescut, dar ea a continuat sa munceasca din greu. Sunt sigura ca a facut-o pentru a ma salva de la singuratate.

A trait pana la varsta de 97 de ani, iar din cei 42 de ani pe care i-am petrecut alaturi de ea imaginea sa este in continuare foarte prezenta in mintea mea.

 Era o persoana onesta, autentica si sincera. Desigur am avut multe certuri serioase, dar sunt plina de recunostinta fata de mama mea adoptiva, care m-a iubit in adancul sufletului, adanc in inima ei, si fata de tatal meu adoptiv, care, din pacate, s-a stins devreme din viata.

Numele”Kawase” este numele de familie al tatalui meu adoptiv, cu care nu sunt ruda de sange. Cu toate acestea, eu  as dori sa continui sa fac filme  purtand acest nume si gandurile si sentimentele lor, sperand ca nu le rusine cu modul in care si-au trait viata.

Ati calatorit mult in lume datorita filmelor dumneavoastra exceptionale, filme care au avut numeroase selectii la Cannes, ati facut parte din juriul festivalului… Exista ceva ce ati imprumutat din modul european de viata si de transmitere a emotiilor?

In domeniul productiei de film, am invatat importanta montajului, a designului de sunet si a cinematografiei, multe dintre acestea le-am invatat de la echipele europene cu care am lucrat.

Multe filme japoneze pun accentul pe claritate si transmit prea multe informatii, ceea ce duce la filme care nu sunt profund memorabile, pentru ca nu permit spectatorului sa simta emotie. Cu toate acestea, lucrul cu editorii europeni m-a invatat tehnica de montaj de a conecta senzatia invizibila de „emotie” cu ajutorul limbajului visual.

Chiar daca informatia nu este niciodata prezentata in mod clar, publicul are un fantastic simt uman al imaginatiei, iar prin conectarea planurilor intr-un mod care sa acceseze acest lucru, un flux consistent de emotie poate fi transmis publicului.

De asemenea, in ceea ce priveste sound design-ul, majoritatea designerilor de sunet japonezi compun doar sunetele din cele doua dimensiuni ale actiunii principale. Roman Dymny, un designer de sunet francez cu care am lucrat  de la „Still the Water”, compune sunete la 360 de grade. Prin compunerea sunetelor care nu se vad destul de bine pe ecran, publicul poate avea senzatia ca a intrat in lumea de pe ecran.

Primele dumneavoastra filme au fost documentare, extrem de personale, acum ati facut un film inspirat de o carte… S-a schimbat presiunea interioara de a povesti faptele? (imi imaginez ca in cazul matusii dvs. emotia a fost combinata cu responsabilitatea de a lasa pentru totdeauna pe pelicula adevarul despre domnia sa)

De cand mama mea adoptiva a murit, in 2012, m-am straduit sa fac povesti narative de fictiune. Prima mea adaptare cinematografica a unei povesti originale a fost „Sweet Bean” (2014). Mai tarziu, am realizat si lucrat la „True Mothers” (2020). Pana atunci, am creat filme cu povestile mele originale, dar am avut ideea ca evenimentele si traumele pe care le resimtisem negativ in viata mea ar putea fi transformate in ceva pozitiv intr-o alta viata in interiorul unui film.

Reactia publicului care a vazut filmul finalizat in acest mod mi-a stimulat semnificativ viata reala. Regia de film, care este si munca mea de o viata, este o colectie de senzatii pe care vreau sa le  las mostenire lumii.

Cum se traieste si cum se moare. Fiecare dintre cei 7,8 miliarde de oameni care traiesc pe aceasta planeta, care exista in functie de diferite culturi, este aceeasi creatura numita „om”. Cu toate acestea, razboaiele nu vor disparea niciodata din cauza diferentelor de valori. Sper ca prin intermediul filmelor, voi invata sa gandesc intr-un fel care sa le arate oamenilor, la modul profund, ca nu trebuie sa se lupte intre ei.

S-a schimbat munca dvs de creator de la documentar la fictiune bazata pe o carte?

Nu mi-am impartit niciodata produsele in acest gen de categorii. In schimb, incerc sa creez realism pentru actori cand sunt in lumea fictiunii, astfel incat acestia sa traiasca cu adevarat ca personajele de pe ecran si sa se concentreze asupra rolurilor. In cazul in care rolul implica un parinte si un copil, actorul copil si actorul adult ar trebui sa petreaca timp impreuna si sa construiasca o relatie inainte de inceperea filmarilor ca sa aiba amintiri commune. E o tehnica pe care o numesc „Yakutsumi” si trebuie sa fie experimentata.

De asemenea, le spun actorilor pe numele din poveste pe tot parcursul filmarilor, lucru pe care-l cer si echipei si ii rog sa fie foarte meticulosi cu aceasta abordare. Aceste mici, dar minutioase transformari in personajele lor sunt procese esentiale in filmarile mele.

*Nota din partea traducatorului: Yaku-tsumi este un termen original al lui Naomi Kawase, care este similar cu ideea de „pregatire a rolului”-method actor. Repetitia urmareste sa nu citesti replicile din scenariu, ci sa traiesti si adopti efectiv experientele pe care le-au avut si le vor avea personajele.

Filmele dumneavoastra artistice au interpretari foarte fine ale unor personaje cu traiectorii de viata dificile, dar foarte realiste. Cum se vede atunci cand va distribuiti actorii?Ce cautati, dincolo de talent, la actorii pe care ii distribuiti? Faceti castinguri de lunga durata?

Cum ziceam mai devreme actorii din echipa Kawase trebuie sa lase in urma intelepciunea conventionala si sa stea in poveste ca atare, cu emotiile lor fruste. De aceea, este dificil pentru mine sa lucrez cu oameni care se incapataneaza sa-si impuna drumul .

Personalitatea unui actor poate fi vazuta, de obicei, uitandu-te in ochii sai. Uneori nu pot avea o intalnire cu cineva care nu ma poate privi drept in ochi. Ochii pot capta publicul atunci cand sunt proiectati pe un ecran de film. Cu alte cuvinte, este esential pentru mine sa am in fata o persoana cu minte deschisa si sa putem avea incredere unul in celalalt.

Repetati mult inainte de inceperea filmarilor? Le lasati actorilor loc de improvizatie?

Nu repetam, dar ii pun pe actori sa faca Yaku-tsumi. Dar, da, le ofer suficient spatiu pentru improvizatie.

Pentru True Mothers ati lucrat la scenariu cu un barbat (Izumi Takahashi) si cu o femeie (Mizuki Tsujimura, care a scris nuvela care a inspirat filmul), amandoi avand si experienta cinematografica, deci o intelegere a structurilor cinematografice… De ce ati dorit un scenarist barbat, aproape de dumneavoastra? A adus o perspectiva care v-a surprins, o emotie diferita de cea pe care ati avut-o in momentul initial de lucru?

Takahashi-san este un scenarist cu experienta. Am reusit sa transformam  cartea fara sa ne limitam la povestea de acolo, dar am facut un film fara a distruge nuantele din original.

De exemplu, partea in care Satoko freaca liniile sterse din creion si spune „Nu te preface ca nu a facut-o s-a intamplat” este o scena originala a filmului. L-am rugat sa se uite cu obiectivitate la textul original si sa incorporeze in scenariu ceea ce era expresiv si de efect din punct de vedere visual, si transmitea ideea din carte.

In cadrul festivalului Anonimul, romanii vor vedea si o parte din documentarul dumneavoastra despre Jocurile Olimpice. Care este cea mai frumoasa amintire pe care o aveti din timpul petrecut in contextul celor mai mari sportivi ai lumii?

Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt cele legate de reusita de a surprinde mamele atlete in timp ce erau in competitive sau sa bucurau de rezultatele lor din concurs.

In timp ce majoritatea filmelor documentare olimpice se concentreaza pe sportivii care au castigat medalii de aur, eu m-am concentrat pe vietile sportivilor.

Prin urmare, primii atleti care au aparut pe ecran sunt refugiati sirieni. Criza cu care se confrunta ei si ce se afla in spatele deciziei lor de a traversa granita cu barca pentru a supravietui ca refugiati, sunt exprimate prin imaginile din ocean. Pentru ei, „Tokyo” parea sa simbolizeze libertatea, insa COVID-19 le-a restrictionat sportivilor posibilitatea de a se bucura de orasu. Din nou, dificultatea lor de a trai si desprinderea lor de viata dura a fost transmisa catre publicului ca fiind puterea de a supravietui.

Mi-a placut ce a spus sotul unei maratoniste: „Atletii sunt si ei oameni”.

M-am gandit ca lumea ar fi un pic mai pasnica daca societatea ne-ar permite sa sarbatorim viata ca o mama, o atleta, o sotie si o femeie. Desi exista inca multe obstacole pentru femei in societatea japoneza dominata de barbati, acest eveniment ne-a facut sa realizam ca este esential sa continuam sa ne facem vocile auzite, chiar daca sunt mici, pentru a schimba situatia actuala in mai bine.

Imi imaginez ca la inceputul carierei dvs. v-a fost greu sa gasiti resursele necesare pentru a realiza filmele la care visati.La inceput ati facut documentare si ati putut controla mai bine partea administrativa a unui film. Dar sunt sigura ca vi s-a spus „NU” de multe ori in aceasta viata la propunerile pentru proiectele dumneavoastra.Cum ati facut fata si cum ati depasit aceste „NU-uri”?

Este vital sa creezi ceea ce simti ca trebuie sa faci. Pastrarea constientizarii problemelor din interiorul tau va duce la actiune pentru un viitor mai bun.

„NU” este valoarea cuiva. Nu este nevoie sa va complaceti in el.

Noi trebuie doar sa mergem inainte sa expunem prin creatii raspunsuri cat mai bune posibil la problemele noastre de constiinta.

Ce va aduce bucurie? Din ce va incarcati emotional?

Ma bucur atunci cand simt ca fac parte din lume si ca imi indeplinesc rolul. Opusul este atunci cand simt ca lumea nu mai are nevoie de mine. In primul rand din cauza traumei prin care am trecut cu mama mea, exista intotdeauna o teama ca lumea ma va parasi la fel ca ea. Este adanc inradacinata.

Daca ar fi sa va multumiti pentru o trasatura de caracter care v-a adus in acest punct al vietii, pentru ce v-ati fi recunoscatoare?

Pentru atributul de a nu renunta.

Am o minte care este direct legata de actiune; si stiu ca si in situatia in care raman in urma cu actiunile, fata de ceea ce imi doresc, trebuie sa fiu capabila sa ma motivez si sa gasesc o cale in urmatoarele zile. Si am incredere in oameni.

Citește în continuare