Articol de Eduard Enache

Drumul lui Brancusi dinspre Bucuresti pana la Paris a devenit, in timp, mai mult decat o calatorie initiatica: un nucleu al legendei sale, aproape cu structura de basm, din care porneste mitul biografic, pe alocuri fantastic, al artistului. Povestea plecarii se sprijina pe episoade usor de transmis si de retinut: tanarul care pleaca aproape fara bani, munca luata din mers, muzeele care ii tin loc de scoala, intalnirile neasteptate, ajutoarele aparute la momentul potrivit si pragurile trecute “fara probleme”, ca intr-o naratiune construita sa circule.

Am consultat cercetarile recente ale Doinei Lemny, cel mai mare specialist in opera si biografia lui Brancusi, cercetari care vor fi transpuse intr-o biografie cuprinzatoare, si va prezentam mai jos ce se stie concret despre aceasta secventa fondatoare. O parte dintre informatii au ca sursa “Tineretea lui Brancusi” de V.G. Paleolog, carte construita pe baza intalnirilor si discutiilor directe cu Brancusi.

Intregul narativ de mai jos se desfasoara pe parcursul a cateva luni din anul 1904, cel mai probabil in perioada mai-iulie.

Brancusi isi fixeaza plecarea inclusiv printr-o fotografie in “tinuta globetrotterului” vremii, asa cum noteaza V.G Paleolog.

Dupa opt ani de studii in cele doua scoli de la Craiova si Bucuresti, Brancusi intelege ca nu mai poate reveni la rutina studiului dupa natura si cauta ceva mai mult. Il urmareste amintirea primei sale calatorii la Viena, iar speranta intoarcerii acolo il ajuta sa-si formuleze un plan: sa continue sa se hraneasca din arta descoperita in muzeele imense ale orasului.

Incurajat de mama lui, pe care o viziteaza la Hobita inainte de plecare, isi ia cateva provizii intr-o geanta si se indreapta spre granita cu Ungaria prin Bahna Varciorova. Intra in Imperiul Austro-Ungar si isi fixeaza directia spre Viena, asumandu-si din start ca incepe o calatorie lunga, pe care o va pastra in istoria sa personala.

Desi nu avea certitudini privind rezultatele calatoriei, Brancusi pare constient de miza simbolica a momentului si se fotografiaza imbracat in “tinuta globetrotterului” vremii: geanta in spate, cu proviziile, pantaloni stramti, in sosete lungi de muntean, palarie pe cap si baston de calator.

In Budapesta se opreste doar cateva zile, suficient cat sa admire arhitectura marcata de Secesiunea vieneza, fara sa transforme oprirea intr-o sedere lunga. Probabil ca ar fi lucrat undeva, dar bariera lingvistica, de neinteles pentru un roman, il impinge sa-si continue drumul.

Cu banii ramasi, ajunge la Viena unde gaseste trei saptamani de munca intensa, intr-un moment in care sculptura decorativa in lemn se dezvolta, influentata de stilul modern vienez. Duminica, isi face un itinerariu metodic de muzee, cu vizite lungi care ii reorganizeaza privirea: antichitatea greaca, romana si mai ales egipteana devin pentru el o a doua scoala.

Profesorul sau din Bucuresti, Alexandru Tzigara-Samurcas, ii recomandase sa se opreasca la Muzeul de Etnografie din Viena. Acolo are revelatia unor colectii reprezentative de arta populara romaneasca din toate regiunile si, mai ales, din cele apartinand Imperiului Austro-Ungar: arta etnografica din Bucovina, Banat si alte regiuni din Transilvania. Timpul petrecut la Viena il imbogateste, dar il si epuizeaza. Cand strange suficienti bani ca sa continue, paraseste Viena cu o tinta clara, chiar daca drumul nu este direct.

Scopul sau este Munchen, unde stie ca se afla artisti dornici de instruire, insa vrea sa evite Linz, chiar daca ar fi fost drumul direct spre Munchen.

Traverseaza o parte din Austria Superioara, unde peisajul este spectaculos. Ajunge la Gmunden si face o oprire intr-un oras secular, situat pe malul lacului Traunsee.

Calatoria continua pana la Salzburg, orasul lui Mozart, nume pe care Brancusi il auzise des invocat la Scoala de Arte Frumoase de profesorul sau de istorie, Grigore Tocilescu.

Pe traseu, asa cum ii povesteste lui V.G. Paleolog, se odihneste pe malul unui rau si aude o melodie cantata la flaut, pe care pare sa o recunoasca. Vede un tanar imbracat in costum de pastor german, cantand o melodie pe care Brancusi o identifica drept o doina din regiunea sa natala, Gorj. Pastorul ii confirma ca este roman si ii spune numele: Brediceanu, un nume foarte cunoscut in regiunea sa, care va deveni renumit datorita unor personalitati eminente din domeniul muzicii.

Ajuns la Munchen, spera sa-si reintalneasca vechii camarazi mutati in oras cu putin timp in urma: Petre Neagoe, care lucreaza ca grafician la compania Bayer Werke, Kimon Loghi, Cecilia Cutzescu Storck, Ipolit Strambulescu si altii.

Ca la Viena, trebuie sa lucreze ca sa castige banii necesari continuarii calatoriei. Duminica, cauta spatiile in care se vad tendintele moderne si unde se poarta dezbateri artistice: Jugendstilul prezent in spatiul german si austriac, expresionismul in devenire.

Interesul sau major ramane, insa, Glyptoteca din Munchen, pentru ca ii permite sa revada numeroase opere din antichitatea greaca, romana si etrusca. Spatiul functioneaza, pentru el, ca o noua scoala, locul unde revizuieste si fixeaza in memorie ceea ce descoperise la Viena.

Mai tarziu, isi va aminti aceasta aventura prin Europa fara sa o detalieze in notele sale. O evoca insistand pe ideea de trepte succesive, ca si cum drumul ar fi o succesiune logica de plecari si acumulare, si lasa sa vorbeasca o fraza care comprima totul intr-o parabola biografica:

„Dupa 7 ani de munca la Ercul, cautand in toate colturile orasului fara a gasi un loc, a plecat intr-un oras mai mare, unde a invatat stiintele si artele, in timp ce indeplinea cele mai grele sarcini si, dupa ce a facut si a invatat tot ce se facea si se invata in acest oras, a plecat si mai departe, calatorind prin lume, intr-o zi, la apusul serii, a ajuns la marginea lacului din Padurea Neagra, de unde izvoraste Dunarea.”

Dupa cateva saptamani, isi recapata curajul si continua sa spere ca va putea traversa pe jos granita dintre Germania si Elvetia. Ajuns la Lindau, isi da seama ca lacul Constanta este imens (cel mai mare lac al Alpilor) si ca nu va putea sa-l ocoleasca pe jos pentru a ajunge la Basel.

La Basel il astepta un loc de munca oferit de un antreprenor italian pe care il intalnise la Munchen. Ca sa-si scurteze drumul si sa nu se epuizeze, isi vinde ceasul oferit de Ion Zamfirescu inainte de a parasi Craiova si ia vaporul pentru a traversa lacul Constanta.

Ajuns la Basel, antreprenorul, obisnuit sa-si exploateze angajatii si sa-i plateasca pe bani putini, gaseste un motiv ca sa scape de tanar.

Brancusi pleaca hotarat spre granita franceza si o trece fara probleme, intr-un episod pe care il pastreaza ca prag simbolic.

Amintirile sale sunt uneori confuze in privinta primei localitati in care se opreste: uneori vorbeste despre Langres, alteori despre Luneville. In relatarile catre V.G. Paleolog si catre Carola Giedion-Welcker apare varianta Luneville, ceea ce ridica intrebarea de ce s-a indreptat spre nord, indepartandu-se de traseul direct spre Paris, in loc sa mearga spre Langres, aflat pe drumul spre capitala.

Mai tarziu, cand povesteste calatoria sotilor Natalia Dumitrescu si Alexandre Istrati, care l-au insotit in ultimii ani de viata, mentioneaza orasul Langres. Totodata, nu se stie daca a luat trenul de la Basel; a ales sa nu vorbeasca despre asta, iar tocmai tacerea lui si absenta unor detalii verificabile au alimentat legenda traversarii pe jos a Europei. Insa V.G. Paleolog, cand mentioneaza expresia „globe-trotter”, adauga si o mica explicatie care ar putea lamuri unele aspecte: „asa cum se spunea pe acele vremuri drumetiei tineresti, „auto-stopului” de astazi.”

La Langres, epuizat si fara un ban, Brancusi se cazeaza intr-un azil si executa cateva lucrari de tamplarie. Prins intr-o furtuna, se imbolnaveste si ajunge in grija calugaritelor din zona, care il ajuta sa-si revina. In schimb, ia o bucata de pin si sculpteaza cu briceagul pe care il pastreaza mereu la el un Iisus pe cruce, pe care il ofera binefacatoarelor sale.

Constient ca este slabit si nu poate continua pe jos, Brancusi apeleaza la un prieten aflat in strainatate, fostul coleg de scoala Daniel Poiana, care ii trimite banii necesari pentru biletul de tren spre Paris. Brancusi ajunge in ziua de 14 iulie, cand capitala franceza este in sarbatoare. Pentru un om superstitios artificiile, steagurile, fanfarele si dansurile devin un semn al norocului. Ajunge la timp pentru inscrierea la scoala de arta din Paris, la care visa de cand hotarase sa paraseasca tara.

In aceasta ultima secventa a calatoriei se vede mai clar ca Brancusi nu povesteste la intamplare: selecteaza episoade cu forta si rezistenta la povestit si pune in circulatie versiuni in care faptele raman recognoscibile, dar raman si deschise, astfel incat drumul ajunge sa functioneze ca un act de identitate.