Urban.ro prezintă în această lună, cea în care se celebrează 50 de ani de când Nadia Comăneci a devenit o eroină pentru eternitate, o serie de articole care reașază momentul într-un alt context și onorează talentul și bunul-simț al Nadiei. Seria este susținută de Banca Transilvania, un susținător al Nadiei Comăneci și al valorilor pe care ni le-a adus mereu în viață.

Pe Nadia Comăneci o știm, aproape inevitabil, printr-o cifră: 10. Primul 10 perfect din istoria gimnasticii olimpice, nota pe care tabela de la Montreal nu a știut să o afișeze, momentul în care o fetiță de 14 ani din România a schimbat pentru totdeauna felul în care lumea privea gimnastica.

Dar, în interviurile pe care le-a dat de-a lungul anilor, Nadia a arătat mereu că dincolo de acel moment există o poveste mult mai nuanțată. O poveste despre muncă, curiozitate, adaptare, modestie, responsabilitate și despre felul în care un copil care nu visa să facă istorie a ajuns să devină reper mondial.

Nu a început gimnastica pentru glorie, ci pentru că avea prea multă energie

Unul dintre cele mai frumoase detalii din povestea Nadiei este că începutul ei în gimnastică nu a avut nimic solemn. Nu a fost un plan de familie, nici o strategie pentru performanță, nici o proiecție spre Jocurile Olimpice.

Nadia a povestit că era un copil plin de energie, iar gimnastica a apărut firesc, ca o formă prin care acea energie putea fi consumată și transformată. A început la șase ani și jumătate și, până la Montreal, adunase deja opt ani de muncă. A recunosc ca in copilarie nu știa de Olimpiadă, nu avea ca obiectiv să câștige sau să facă istorie. Era doar energia unui copil care dorea să facă ceva. Iar această idee schimbă mult felul în care citim legenda ei: Nadia nu a pornit spre perfecțiune, ci spre mișcare.

A fost mai mândră de fetița de 14 ani pe măsură ce au trecut anii

Privită din exterior, fetița de la Montreal pare un personaj aproape ireal: mică, serioasă, concentrată, cu panglici în păr, făcând imposibilul să pară simplu. Dar Nadia adultă a avut nevoie de timp ca să se uite înapoi și să înțeleagă ce făcuse acel copil.

A spus, peste ani, că pe măsură ce trece timpul este tot mai mândră de acea fetiță de 14 ani. Nu pentru că ar fi înțeles atunci dimensiunea momentului, ci tocmai pentru că nu o înțelesese. La 14 ani, Nadia știa gimnastică, știa să-și facă exercițiile, știa ce înseamnă competiția, știa ce muncise. Dar nu știa că lumea va transforma acea seară într-un simbol.

Acesta este unul dintre paradoxurile poveștii ei: un copil a făcut istorie înainte să aibă vârsta la care să poată înțelege pe deplin ce este istoria.

Nu s-a gândit la nota 10. A vrut doar să fie mai bună decât gimnasta dinaintea ei

În anii de după Montreal, Nadia a explicat de mai multe ori că nu intrase în concurs cu gândul la nota maximă. Nici nu avea cum. Un 10 olimpic nu exista, de fapt, în imaginația competiției. Nici tabela nu era pregătită pentru el.

Ea și-a formulat obiectivul mult mai concret: să execute cât mai bine ce știa și, într-un anumit moment, să fie mai bună decât sportiva care concurase înaintea ei. Într-un interviu, a povestit că înaintea ei fusese o notă foarte mare, 9,90, iar ea știa că trebuie să o depășească.

Este un detaliu mic, dar extrem de important. Perfecțiunea Nadiei nu a fost o obsesie abstractă, a fost rezultatul unui fel de a gândi pragmatic: următorul exercițiu, următoarea mișcare, următoarea sportivă, următorul aparat.

Primul 10 a surprins-o și pe ea

Imaginea cu tabela care arată 1.00 a intrat în memoria vizuală a sportului. Pentru public, momentul a fost absurd. Pentru organizatori, o problemă tehnică. Pentru presă, o poveste perfectă. Pentru Nadia, în primele secunde, a fost nedumerire.

Ea a povestit că știa că făcuse un exercițiu bun, dar nu se aștepta la nota maximă. Când a văzut 1.00, a crezut că este o defecțiune a tabelei. A durat puțin până când toată lumea a înțeles că acel 1 însemna, de fapt, 10. Iar gândurile ei de atunci nu erau grandioase. Se gândea la familie, se întreba dacă ai ei văzuseră rezultatul și știa că trebuie să continue foarte bine la următoarele aparate. În timp ce lumea începea să o transforme în legendă, Nadia rămânea în logica de sportiv: concursul nu se terminase.

A înțeles mult mai târziu cât de mare fusese momentul

Unul dintre cele mai sincere lucruri pe care Nadia le-a spus în interviuri este că a realizat mult mai târziu ce obținuse la Montreal. În România acelor ani, impactul global al performanței ei nu putea fi simțit imediat în același fel în care se vedea în Occident.

A povestit că abia când a întâlnit oameni care îi spuneau unde se aflau în momentul în care au văzut primul 10 la televizor a înțeles cu adevărat cât de adânc intrase acel moment în memoria publică. Pentru mulți, Nadia nu a fost doar o sportivă, a fost amintirea exactă a unei zile, a unui televizor, a unei uimiri.

Asta se întâmplă rar: o performanță sportivă devine o amintire personală pentru milioane de oameni.

Nu crede că are o definiție a perfecțiunii

Poate cel mai interesant lucru despre Nadia este că sportiva asociată definitiv cu perfecțiunea a spus, peste ani, că nu are nici acum o definiție clară a perfecțiunii.

Pentru ea, acel 10 a fost o întâmplare uriașă, onorantă, dar nu o formulă de viață. A spus că trebuie să aspiri să fii cel mai bun în ceea ce faci, dar nu a tratat niciodată perfecțiunea ca pe o stare în care rămâi. Dimpotrivă, în multe declarații apare ideea că perfecțiunea este legată de muncă, de moment, de încercarea de a face mai bine, nu de o glorie înghețată.

De aceea Nadia rămâne atât de fascinantă: femeia care a devenit simbolul perfecțiunii vorbește despre ea cu prudență, aproape cu modestie.

Și-a păstrat medaliile într-un seif și nu simte nevoia să se fotografieze cu ele

Un detaliu foarte potrivit pentru felul discret în care Nadia și-a purtat celebritatea: își ține medaliile acasă, într-un seif, le scoate rar și nu obișnuiește să se fotografieze cu ele. Zilele trecute cand a fost la Cluj la Sports Festival a povestit cum copilul ei cand s-a intors de la gradinita i-a intrebat pe ea si sotul ei, gimnastul Bart Conner ”voi stiati ca sunteti faimosi?”.

Este un detaliu mic, dar spune mult. Pentru un sportiv, medaliile sunt dovada vizibilă a unei vieți de muncă. În cazul Nadiei, dovada pare să fie deja în altă parte: în memorie, în istorie, în felul în care numele ei a devenit reper. Nu are nevoie să poarte permanent simbolurile victoriei. Poate pentru că, în cazul ei, victoria a fost absorbită în identitate.

Familia Conner Comaneci are 17 medalii olimpice…

A fost mai preocupată de ce putea corecta decât de ce câștigase

Nadia a povestit, în mai multe contexte, că după concursuri nu rămânea doar cu bucuria podiumului. Își derula mental exercițiile și căuta greșeli, locuri în care putea fi mai bună, detalii care puteau fi corectate.

Aceasta este o parte mai puțin romantică, dar esențială a performanței. Din afară, vedem nota, aplauzele, fotografia, legenda. Din interior, sportivul vede milimetrii: o aterizare, o linie, o desprindere, o ezitare, un ritm care putea fi mai bun.

Nadia nu doar practica gimnastica. A spus despre ea că o studia. Încerca să înțeleagă de ce o piruetă iese într-un fel, de ce o cădere se produce mereu în aceeași direcție, unde este problema și ce poate fi schimbat. Această curiozitate tehnică a fost, probabil, una dintre diferențele dintre talent și geniu.

Visele ei erau tot despre gimnastică

Nadia visa adesea exercițiile pe care le lucra. Uneori visa că greșește, mai ales la bârnă, unde în vis pășea în gol, ca și cum bârna se termina brusc. E o imagine puternică, pentru că arată cât de adânc intrase gimnastica în corpul și mintea ei. Antrenamentul nu se termina când ieșea din sală. Continua în vis, în frică, în imaginație, în felul în care creierul repeta pericolul pentru ca, în realitate, corpul să-l poată evita.

Dar Nadia a povestit și că în multe vise reușea să zboare. Alerga până când se desprindea de pământ. Poate că nu există metaforă mai potrivită pentru felul în care ea a schimbat gimnastica: printr-o muncă atât de precisă încât, pentru cei care o priveau, părea zbor.

Nu a fost deranjată că lumea spunea că nu zâmbește

O parte din imaginea Nadiei de la Montreal a fost seriozitatea ei. Nu era o sportivă expansivă, nu zâmbea mult, nu juca teatral bucuria. Pentru unii, această concentrare a părut răceală.

Nadia a răspuns peste ani cu umor și luciditate: să urce cineva pe o bârnă de zece centimetri și să încerce să râdă și să zâmbească acolo. Pentru ea, concentrarea era naturală. Așa crescuse în sport, așa știa să concureze, așa putea să-și țină corpul și mintea în același loc.

Într-o lume care cere adesea femeilor să fie agreabile chiar și în plină performanță, seriozitatea Nadiei a fost, fără să-și propună, o formă de autoritate.

Ar fi vrut să fie chirurg

Un detaliu mai puțin cunoscut este că Nadia nu își imagina neapărat o viață întreagă în jurul gimnasticii. A spus că, la 14 ani, te gândești că vei concura, te vei retrage și apoi vei avea o slujbă. La 20 de ani, se vedea în afara sportului și voia să fie chirurg.

Ideea nu pare întâmplătoare. Chirurgia cere precizie, control, răbdare, atenție la detalii și capacitatea de a lucra sub presiune. Într-un fel, sunt calități pe care Nadia le exersase deja, doar că pe bârnă și la paralele.

Gimnastica i-a schimbat destinul, dar acest detaliu arată că în ea exista aceeași atracție pentru lucrurile dificile, exacte, care cer o minte limpede și o mână sigură.

România a rămas „acasă”, oriunde s-ar afla

Deși trăiește de mulți ani în Statele Unite, Nadia a spus clar că România este acasă, oriunde s-ar afla. Vorbește des cu familia și prietenii din țară, urmărește ce se întâmplă aici și se întoarce de câte ori poate.

Această relație cu România este una dintre liniile constante ale poveștii ei. Nadia aparține unei geografii duble: România care a format-o și America în care și-a construit viața adultă. Dar, în declarațiile ei, rădăcina românească nu este niciodată decorativă. Este afectivă, familială, profundă.

Poate de aceea românii au rămas atașați de ea într-un fel special. Nu doar pentru că a câștigat medalii pentru România, ci pentru că nu a tratat niciodată România ca pe un capitol închis.