Skip to content

In culisele Filmului Romanesc. Balaur. Octav Chelaru, regizor “Sa nu ma las, sa fiu perseverent si sa pasesc cu grija pe urmatoarea treapta, ca sigur voi ajunge undeva.”

Continuam seria podcasturilor urban.ro dedicate culiselor filmelor autohtone cu o serie de discutii despre filmul Balaur, o poveste inspirata de fapte reale, un thriller care pleaca de la experienta unei profesoare de religie dintr-un orasel de provincie, care are o relatie cu un elev de 16 ani.

Tanarul are un trecut tumultuos si nu accepta că profesoara vrea sa opresca relatia pentru a-si pastra echilibrul in familai ei conservatoare, unde e nevast ade preot si mama a unui adolescent.

Balaur e regizat de Octav Chelaru, un regizor de 30 de ani aflat la debut in lung metraj. Filmul ii are in rolurile principale pe Malina Manovici si Sergiu Smerea, iar Alexandru Papadopoleste sotul preot al profesoarei.

In episodul de astazi discutam cu regizorul Octav Chelaru despre parcursul lui de la programator la regizor de film, despre rigoarea cu care si-a urmat visul desi a fost respins la admitere la UNATC si despre cum a construit pas cu pas detaliile pentru productia Balaur.

Ceea ascultati la link-ul de mai jos este conversatia integrala, in regim de live, needitata si contine fragmente care nu sunt in transcrierea care urmeaza. In podcast Octav poveste eforturile extraordinare pe care le-a facut inainte de a da la UNATC pentru a putea participa la pregatirea pe care nu si-o permitea altfel, despre sacrificiile pe care le-a facut ca sa invete singur ceea ce nu a putut invata la scoala, dar si ce citeste si cum e viata lui acum, cand are un film in cinematografe si el continua sa fie programator IT si sa lucreze la softuri complicate pentru companii americane.  

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Filmul Balaur este in cinematografele din toata tara.

Octav, multumesc frumos ca ai acceptat participarea la acest podcast si as vrea sa incep cu remarcand faptul ca este “Balaur” un fdebut lung metraj si, cu toate acestea, este foarte asezat. In plus, ai distribuitori straini si e o coproductie. Si mai spun ca ai 30 de ani, deci esti foarte tanar pentru o asemenea performanta. Cum ai ajuns sa faci toate astea la 30 de ani, pentru ca e foarte greu in Romania sa i se intample asta unui debutant.

Multumesc mult de invitatie, in primul rand. Aventura cu filmul de debut mi s-a spus inainte de a ma apuca ca poate sa dureze si ani buni si ca unii petrec chiar un deceniu. Eu m-am nascut sub o stea norocoasa, sunt un om muncitor si cred ca asta a contat foarte mult.

Mai pe larg. Am facut cateva scurtmetraje independente din finantare proprie. Am cunoscut mai multi oameni si am reusit sa fiu mai profesionist si sa gasesc resurse mai multe pana cand l-am intalnit pe Radu Stan care a devenit producatorul meu.

De atunci si pana astazi, impreuna am reusit sa facem doua scurt metraje finantate de Centrul National al Cinematografiei si, dupa, aflandu ne la o terasa in Elvetia la Festivalul de Film de la Locarno, ne-am pus problema serios despre ce film vom face ca lungmetraj. Eu citisem aceasta stire despre care banuiesc o sa vorbim mai tarziu si acolo sau s-au legat lucrurile.

Eram in august 2017. Au trecut sase ani si iata ca se lanseaza filmul. A fost o calatorie lunga care a implicat, scris si rescris scenariul, ateliere de scenaristica, prezentati in piete de coproductii, aplicare pentru finantari. Am calatorit Europa in lung si in lat, si Romania in lung si in lat, si e o munca desfasurata in 6 ani de zile in care pare ca eu am facut o mare parte, insa e o munca de echipa.

(…)Pana la urma, acum sase ani aveam 24 si, venind cu o astfel de poveste si cu ideea de debut, oamenii erau reticenti. Eu m-am maturizat in aceasta calatorie. Am incercat sa muncesc foarte mult si in aceasta idee, care era initial filmul meu, sa construiesc un produs viabil, care se poate povesti si transpune si vinde ca atare.

Vreau sa fac o precizare: tu la baza esti informatician, matematician. Ai fost olimpic in scoala, un prodigy in matematica. Ai terminat, cred, informatica, nu?

Da, am terminat informatica la Iasi.

Si cand povesteai putin mai devreme ca ai facut scurt metraje, le-ai facut pe banii tai. Din munca pe care o faceai la o firma de soft, unde faceai programare. Scurt metrajele cred ca ti-au permis sa inveti niste lucruri si de mecanica, si de scriere, si de productie in sine. Dar ca sa treci la un lung metraj inseamna mult mai mult. Si acum revin la ce ai spus tu: ai citit o stire si ai vorbit cu prietenul tau, care este producator, ca vrei sa o faci in lung metraj.  La momentul acela, stiai sa scrii un scenariul de lungmetraj?

Este foarte adevarat ce spuneti. Fiecare pas, asa, in cariera mea pe care am facut de acum zece ani, este mai mare decat precedentul. Am incercat sa invat permanent si, desi am facut primele scurtmetraje din resurse proprii, acele resurse erau oricum prea mici pentru a face un film. Am fost ajutat de oameni care au avut incredere. Cumva, eu sunt suma acestor ajutoare de la actori, operatori, tehnicieni, oameni care m-au sprijinit cand nimeni nu ne dadea nicio sansa. Nu am facut niciodata atat de multi bani incat sa investesc intr-un film si sa imi permit sa produc un film, pentru ca e o arta foarte scumpa.

Revenind la stire, aveam notate foarte multe stiri sau intamplari sau chestii pe care le am retinut din ce am citit sau din ce am trait. Si povestea aceasta a unei profesoare de religie care se incurca cu un elev de-al ei ma interesa pentru ca imi permitea sa explorez teme care pe mine ma interesau dintodeauna: povestea cu vina si cat de mult suntem responsabili, religia, perspectiva asta feminina dintr-o societate marginala, periferica, constransa de ceva.

 Aveam un treatment sau mai putin un treatment, un sinopsis, cum se numeste, adica un fel de rezumat de trei pagini si continea toate momentele importante ale filmului. Dar eu, fiind mereu un autodidact in povestea cu filmul, am invatat sa scriu – scriind si am invatat sa fac filme – facand filme. As fi vrut ca acum zece ani, cand am dat admitere la UNATC, sa fi intrat pe usa din fata si sa fi invatat programatic si schematic toate detaliile din aceasta meserie. Dar nu am intrat si atunci am invatat singur.

Si ce te-a urnit sa mergi mai departe? Nu ai intrat, iar zece ani de invatat pe cont propriu inseamna o perseverenta teribila. Investitie si din banii tai de cafea si prajituri, adica din viata ta privata. Care e miza ta? De ce vrei tu sa faci filme?

Sunt unul dintre fericitii oameni care cred ca si-au gasit menirea de foarte timpuriu.

Am avut un un traseu sinuos. In gimnaziu si la inceputul liceului am fost pe rand olimpic la matematica, cum ati spus, am scris poezii la revista scolii, am scris o carte pe care n-am publicat-o. Bine, pastrand proportiile, pentru o carte scrisa la clasa a IX a e mult spus carte. Dar ea exista undeva in podul parintilor mei.

Am fost pasionat de religie, am stat la o manastire doua saptamani. Apoi am devenit un suporter infocat al unei echipe despre care nu vreau sa vorbesc acum, care nu o duce foarte bine.

Totul a culminat prin clasa a zecea, cand au fost mai multe intalniri neasteptate si mi-am dat seama ca eu vreau sa fac regie de film pentru ca acest domeniu se potrivea eclectismului in care eu fusesem format.

(…)

Cum le expui actorilor chestiunile tehnice ca sa obtii cel mai bine emotia pe care o vrei de la ei. Cand faci un film inseamna sa fii constient foarte bine si de o estetica vizuala, si de o parte tehnica, dar inclusiv de partea asta de a lucra cu actorii care se invata in scoala sau care se invata in exercitii trebuie sa o stapanesti. Cum ai facut tu sa-ti perfectionezi in afara scolii lucrul cu actorii? Dincolo de cele cinci scurt metraje facute.

Lucrul cu actorii m-a speriat cel mai mult. In momentul in care am picat la UNATC, am avut un an de deriva, in care mintea mea de atunci, de post adolescent revoltat, imi spunea ca nu m-au primit si o sa ma fac informatician. Asa ca am tras foarte tare la Facultatea de Informatica, am luat diploma de merit pe semestrul intai, am fost primul pe Universitate.

In pauza inter semestriala, a lansat Corneliu Porumboiu “Politist, adjectiv” la o librarie din Iasi. Am fost si am vorbit cu el si toata munca semestrul acela s-a ruinat ca un castel de nisip pentru ca mi-am dat seama ca tot film vreau sa fac.

 l-am abordat pe Corneliu si am spus “uite, as vrea sa fac si eu filme si n-am intrat, iar acum am inceput facultatea asta la buget si asta ar insemna ca, daca intru la film, o pot face doar la taxa.”

Si Corneliu mi-a spus “Ai bani? Adica parintii tai sunt dintr-o familie bogata ca sa faci studii in afara?”

Cand i-am spus ca nu e cazul mi-a dat un sfat “Atunci ia o camera, ca sunt camerele astea foto care si filmeaza, si fa un scurt metraj. Chinuieste-te sa-l scrii si sa-l filmezi singur.”

 Si mi-a dat asa un imbold, desi era foarte simplu, dar auzind asta de la cineva care a reusit, mesajul a devenit un soi de mantra pentru mine.

Am facut primul scurtmetraj. Inainte de a-l face, principala mea frica era lucrul cu actorii.

(..) Am facut niste trailere pentru piese de la Teatrul Vasile Alecsandri din Iasi, m-am imprietenit cu niste actori si mi s-a permis accesul la repetitii. Am avut onoarea sa fiu un soi de asistent fara carte de munca la o piesa a domnului Massaci. Am fost la niste repetitii ale domnului Purcarete.

(…) Mi- am dat seama ca, pana la urma, nu trebuie sa am un doctorat in lucrul cu actorii sau in filologie sau in istoria filmului ca sa fac un scurt metraj, ci trebuie sa scriu o poveste pe care o inteleg la perfectie. Si am luat o mica intamplare din viata mea –  un cuplu care asteapta rezultatul unui test de sarcina si toate dialogurile aferente in cele cinci minute cat asteapta rezultatul. Stiam emotiile prin care cele doua personaje trec, iar eu, ca sa fac acel film, aveam nevoie doar sa cunosc acele emotii. Si cum sa duc actorii catre acele emotii, atata tot. (…)

„Cu cei trei actori principali Alexandru Papadopol, Malina Manovici si Sergiu, am simtit ca pot fi cea mai buna varianta a mea ca regizor. Am dat de niste oameni hiper talentati, cu care puteam face echipa pentru o filmare. E ca o expeditie in intuneric si trebuie sa te poti baza pe oamenii din jur”

Am vazut Balaur de doua ori, o data la TIFF si o data aseara, ca sa ma pregatesc pentru acest interviu. Deci am lucrurile proaspat in minte. Acolo e foarte greu de lucrat, si cu actrita din rolul principal, Malina Manovici, si cu Sergiu Smerea, tanarul de care se indragosteste de ea. Mi se pare ca e foarte greu sa ii duci in starea in care sunt in poveste si emotiile pe care le au acolo.

E primul tau film de lung metraj si ti-ai pus o miza foarte, foarte grea cu modul de a lucra cu actorii. Cum l-ai descoperit pe Sergiu?

Mi-am dorit sa imi pun o stacheta inalta si poate, daca nu reusesc sa o sar, sa fiu foarte aproape. De asta mi-am dorit sa fac un film greu, adica care pune anumite probleme si care necesita o oarecare dezvoltare.

Am gandit un pic in avans; stiam ca va dura mult sa-l finantam si sa-l pregatim. Apoi a venit si o pandemie care ne-a franat toate lucrurile.

Nu am regretat ca mi-am ales ceva atat de  complex; am un obiectiv la care, daca vreau sa ajung, trebuie sa fac unele schimbari, sa ies un pic din zona de confort.

(…)

Sergiu, ca si mine, si el probabil e nascut intr-o stea norocoasa, pentru ca intr-o zi, la casting, ne-am intalnit la cafea. El era la castingul pentru un serial. I-am dat foile cu secventa mea si l-am rugat sa le citeasca, dupa ce termina castingul lui.

A urmat inca o etapa de vizionari si inca o etapa si am ajuns sa lucram impreuna.

 Mai este o chestie aici, cumva speciala in partea noastra de lume, unde regizorii sunt si scenaristi, ceea ce in America nu se intampla, pentru ca cele doua meserii sunt foarte, foarte diferite. Scenaristul lucreaza in confort, cu ceai, cu cafea la laptop, nu are presiune, pe cand regizorul lucreaza cu chestii foarte concrete. Adica daca a intrat soarele in nori si nu te poti adapta, filmarea se poate duce de rapa. Se lucreaza cu metal, cu fier, cu transpiratie, cu sange. E greu la filmare, iar schimbul dintre cele doua meserii de scenarist si de regizor nu se face instantaneu.

(…) Eu am folosit perioada aceasta de casting tocmai pentru a face schimb de palarii, vazand foarte multi actori. Incerc sa devin regizor in perioada de casting si, cu cei trei actori principali Alexandru Papadopol, Malina Manovici si Sergiu, am simtit ca pot fi cea mai buna varianta a mea ca regizor. Am dat de niste oameni hiper talentati si cu care puteam face echipa pentru o filmare. E ca o expeditie in intuneric si trebuie sa te poti baza pe oamenii din jur, iar orice chestie care care sugereaza contrariul te pune pe ganduri.

(…)

Filmul fiind o poveste de iubire interzisa are, evident, si secvente de nuditate si secvente de sex. Pentru ca sustin povestea. A fost greu lucrul cu actorii pe aceste secvente?

Am petrecut multa vreme cu Malina si cu Sergiu, si cu Alexandru Papadopol ca sa discutam despre aceste secvente, inainte de toate, adica sa vedem in ce masura ele se potrivesc in locul cu pricina.

Am cerut parerea lor onesta – de coscenarist, daca vrei. Lucru la aceste secvente e, de fapt, neplacut pentru toata lumea. Trebuie inteles ca nu este nici o distractie sa filmezi secvente de nuditate si se fac intr un regim special, adica se face un set in care nu intra nimeni decat actorii care interpreteaza acea secventa. Am cerut sa avem totul din partea tehnica remote, adica tehnicienii controlau din afara camerei aparatele, iar in incaperea cu pricina erau doar actorii. Apoi totul a fost repetat in detaliu, aproape ca o secventa de o coregrafie, de lupta cu sabii.

(…)

„Toate lucrurile astea sunt trecatoare. Suntem intr-un moment cheie al existentei noastre, avem o abilitate cognitiva. Maine, cine stie ce se intampla. Nimic nu e vesnic si nu poti sa-ti construiesti viata sau modul de gandire bazat pe niste lucruri efemere.”

Filmul pune probleme morale si probleme asezate fata in fata cu religia. Ai spus putin mai devreme ca ai stat – cand erai elev – doua saptamani in manastire. Cand oamenii vor vedea filmul, vor intelege ca sunt niste trimiteri foarte exacte si care, evident, sustin si construiesc povestea din Biblie. De ce ai ales directia asta religioasa?

Am un fel de slabiciune pentru lumea religioasa si din pricina faptului ca m-am nascut si am fost educat intr-o parte a tarii in care aceste subiecte ocupa jumatate din orice pranz sau cina. Dar si pentru ca, la fel ca personajul lui Iuliu din film, am avut cumva aceleasi lecturi si aceleasi referinte.

In liceu am citit despre existentialism, Dostoievski, Kierkegaard, am citit Biblia chiar de tanar. Apoi am recitit-o. Cu alte cuvinte, problemele pe care el si le pune referitoare la credinta, eu mi l-am pus la modul sincer de-a lungul vietii mele. Nu a fost un construct dramatic, ci mai degraba o transpunere organica a ceea ce eu gandeam si studiasem deja.

Cat despre consultanta religioasa, am avut la filmare de la parintele in a carui biserica ni s-a dat permisiunea sa filmam un mare sprijin pentru lucrurile practice. In ce fel se folosesc acele obiecte, cum se tine mana. Si am intrebat, desigur, din universul meu apropiat, preoti pe care ii cunosc si sotii de preoti la care am avut acces daca lucrurile pe care incerc sa le povestesc in film sunt plauzibile si palpabile. La foarte multe preotese nu am avut acces. Si cumva asta mi-a confirmat ca sunt pe directie buna.

(…)

 Ti-am vazut filmul, am citit putin despre tine, dar nu ne cunoastem personal. Ai spus ca ai intrat primul la jurnalism, erai olimpic. Ti-am zis de la inceput, inainte sa incepem inregistrarea, ca stiam ca esti foarte destept. Ai intrat al doilea la informatica…

Tu razi acum, dar lasa-ma sa spun ce am de spus. Muncind mult si invatand singur, ai facut un film care, desi e debut, sta in picioare langa filmele regizorilor care sunt la al treilea, al patrulea film.

E imposibil ca tu sa nu stii ca esti destept. Adica ti-a confirmat toata viata ta de pana acum. Toate examenele astea mari pe care le-ai luat cu brio. Cum faci sa pastrezi smerenia si bunul simt si sa nu apara ego-ul reusitei?

Mereu e cineva mai destept ca mine si incerc sa-mi setez asteptari mult mai mari. Adica nu va imaginati ca la informatica eram cel mai bun student. Am fost pentru un semestru si ceva la inceput, dar ulterior nu am ramas primul. Acum am colegi care sunt vicepresedinti la Google.

(…) Am ascultat un podcast cu Cristian Mungiu, de vreo trei ore, si e la ani lumina de inteligenta si experienta.

E ca in matematica, unde este acea regula a definirii numerelor naturale: toate numerele din lumea asta se definesc prin doua reguli simple:  Exista numarul Zero, punct de plecare si, pentru orice numar ai gasi, exista si numarul acela +1. Ma gandesc mereu ca exista un “+1”. Oricat as fi de laudat sau as avea un succes mai mare sau mai mic, mereu cineva e mai sus.

Toate lucrurile astea sunt trecatoare. Suntem intr-un moment cheie al existentei noastre, avem o abilitate cognitiva. Maine, cine stie ce se intampla. Nimic nu e vesnic si nu poti sa-ti construiesti viata sau modul de gandire bazat pe niste lucruri efemere.

Incerc sa ma gandesc mereu la lucrurile pe care le pot eu controla, si anume sa fiu mai harnic, sa fiu mai bun, sa fiu mai rece sau mai strict cu mine in ceea ce inseamna munca, si sa scriu mai mult sau sa creez mai mult. Si sa nu uit niciodata de unde am plecat.

(…)

Dincolo de rama pe care tu ai creat o din poveste, care a fost cea mai surprinzatoare sau mai emotionanta reactie de la spectatori, de la Salonic sau de la TIFF?

Emotia a fost. La Salonic n-am putut merge, dar am primit critici bune si poze. Asa caam vazut prima oara filmul in sala la TIFF.

Cand am ajuns la Cinema Victoria a fost o cavalcada de emotii. A fost in primul rand domnul Damian, profesorul care m-a picat cu 10 ani in urma la examen, care era incantat ca poate sa vada in sfarsit filmul meu de debut. Apoi era un domn care avea legat la gat un afis, o pancarta pe care scria “Vreau bilet la filmul Balaur”.

Credeam ca o gluma a festivalului, dar omul chiar voia sa vina. Chiar nu mai erau bilete. In foaierul salii Cinema-ului Victoria erau peste 30 de actori si amici din Bucuresti care voiau sa intre si eu trebuia sa ii bag cumva. N-am reusit sa-i bag pe toti. Nici eu n-am avut loc la propria proiectie.

Pentru mine toata aceasta asteptare pe care a create-o filmul m-a emotionat foarte mult. Adica sa stai pe un taburet la premiera propriului tau film, dupa un stalp, a fost mare lucru pentru mine. Au urmat intrebarile si am vazut ca mesajul se transmite, filmul e un bun mijloc de a comunica, cumva scump si nenatural, dar este un mijloc de comunicare a unor sentimente si trairi, si viziuni.

La ce lucrezi acum? Banuiesc ca nu mai lucrezi ca programator.

Te inseli amarnic. Lucrez ca programator din 2010 pana astazi, zi de zi, full time. Tot ce am facut, filmari -scris etc, au fost in zilele mele de concediu. (…)

Ultima intrebare e ca un exercitiu personal: daca te gandesti acum, la acest moment din viata ta, pentru ce ti-ai fi recunoscator – ti-ai multumi – pentru ceva din caracterul tau, recunostinta in cel mai pur spirit budist?

Daca o sa intrebi oamenii din jurul meu ai sa vezi ca sunt foarte dur cu mine si nu prea ma laud pentru nimic, cu atat mai putin sa-mi multumeasc mie pentru ceva.

As spune ca sunt recunoscator cumva sumei de influente si de idei, de conexiuni pe care mi le-am facut. Toate dandu-mi potentialul de a fi perseverent. Mi-as multumi pentru perseverenta; am multi prieteni din industria filmului care ori au spus pas, ori au luat o pauza, ori s-au risipit.

Si cumva a fost, nu stiu, poate acea stea norocoasa sau poate felul in care sunt construit. Sa nu ma las, sa fiu perseverent si sa pasesc cu grija pe urmatoarea treapta, ca sigur voi ajunge undeva.

Iti multumesc mult, Octav. Ii doresc succes mult filmului tau. Sper sa il descopere oamenii si sa mearga fix asa cum era domnul din fata de la Cinema Victoria cu mesajul “vreau bilete la Balaur” .

Am si poze. Pot dovedi.

Sper ca spectatorii sa se bucure de film si sa isi puna multe intrebari, caci filmul pune multe probleme. E foarte sensibil si cu intrebari despre… o etica a vietii.

Si eu mi-as dori ca oamenii sa-l vada pentru simplul motiv ca nu e un film romanesc tipic. Adica e un thriller caruia, daca-i dai 20-30 de minute, te prinde de piept si nu te mai lasa pana la final. Are tensiune, are muzica, are actori sinceri, are o poveste cu potential de explozie in orice moment. Pentru mine asta a fost un tel: sa fac un film cum imi place sa vad.

Citește în continuare