In aceasta editie a podcastului In culisele filmelor romanesti vorbim cu Cezar Antal, un actor cu o impresionanta cariera in teatru care in ultimii ani a avut roluri importante si in film.

Filmul #dogpoopgirl este o poveste tragi-comica despre ura si defaimarea via internet, inspirata de un caz real din Seul cand o doamna nu a vrut sa curete intr-un vagon de metrou mizeria facuta de cainele ei.

Adus in vremurile si realitatile noastre de regizorul si scenaristul filmului, Andrei Hutuleac, povestea  o are in rolul principal pe Andreea Gramosteanu. Una dintre victimele colaterale este pazincul din metrou, interpretat de Cezar Antal, care printr-un complicat concurs de imprejurari ajunge si protagonist in emisiunile de televiziune care dezbat cazurile sociale. #dogpoopgirl e in cinematografele din toata tara din 15 aprilie.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Mai jos este transcrierea unor fragmente din podcastul dedicat filmului #dogpoopgirl pe care il ascultati inregistrat in regim de live si needitat aici.

Discutam despre cel mai recent film in care esti intr-unul din rolurile cheie #DogPoopGirl unde tu joci un paznic din metrou care ajunge, din intâmplare, intr-o situatie delicata. Cum ti-ai descrie  personajul?

Ca sa aleg acum o perspectiva foarte la indemâna, pentru ca pot fi spuse foarte multe lucruri despre acest paznic de metrou pe care-l intruchipez: un om simplu cu o viata extrem de simpla. Dar, ca toate lucrurile simple, ele pot sa dea nastere unor situatii extrem de complicate si viata asta a lui relativ simpla este inconjurata de foarte mult neprevazut. Cred ca este o caracteristica a vietii in general, a oricui.

Ti- ai luat un reper din viata asa cum zici. Sunt multi oameni care traiesc viata personajului care nu e usoara, are multi copii. O sa descopere spectatorii ca, la un moment dat, ajunge sa fie si foarte exploatat televiziune. Dar tu ti-ai luat un reper pentru personajul asta?

Am incercat sa ma las dus de val in sensul senzatiilor puternice pe care le avem cu totii legate de ce se intâmpla in jurul nostru de ceva vreme incoace. Nu am stat cu pix si cu hârtie, metaforic vorbind, sa desfac lucruri. Pur si simplu, am fost foarte atent la ce mi-a cerut Andrei. In plus, situatiile sunt foarte bine scrise. In momentul in care m-am intâlnit cu textul asta am incercat sa stau foarte aproape de ideea lui Andrei sa inteleg ce vrea el de la mine, sa inteleg ce vrea textul de la mine si cred ca rezultatul e un cumul de factori. Regizor, text. Scenariu. Atentie.

Andrei Hutuleac, care e regizor pentru acest film, la baza este un actor de teatru. Sigur a facut si regie teatru, dar este un actor de teatru. A fost diferit sa lucrezi cu el in sensul protectiei muncii tale sau protectiei sufletului tau, sa zicem fata de Bogdan Apetri cu care ai lucrat pentru filmul “Miracol”?

Am avut un oarece confort din punctul asta de vedere, desi noi nu am discutat niciodata si nu am pus niciodata problema din perspectiva faptului ca amândoi suntem actori. Ma refer la mine si la Andrei Hutuleac, pentru ca amândoi stim ce inseamna teatrul. Amândoi facem aceasta meserie in diferite ocazii si in diferite forme. Cred ca a fost un confort psihic. Te simti super inteles când intâlnesti un om din breasla. Eu cred ca e valabil pentru orice breasla. Nu m-am gândit punctual la comparatia asta, dar s-a intâmplat probabil subliminal si s-a dublat cumva increderea in faptul ca, stiind amândoi mecanismele meseriei, o sa fie o oaresce protectie reciproca in timpul lucrului.

La teatru, vezi spectatorul oricât de puternica ar fi lumina catre tine si ii simti reactiile. La film, tu ti-ai facut treaba si filmul isi traieste viata lui, in cinematografe, nu mai vezi reactii. Cand a fot filmul la TIFF ai stat in sala sa te uiti la reactia oamenilor?

Cred ca prea putin am facut lucrul asta. Eram atât de emotionat vazând filmul pentru prima data. Reactiile le-am prins uitându-ma stânga dreapta, cât am putut in jurul meu si nu au fost neaparat lucruri vizuale cât sonore. Dar auzeam tot felul de exclamatii. Râsul care e un semn puternic indiferent in ce directie, dar e un semn puternic si e una dintre reactiile pe care le-a stârnit.

Nu m-am gândit niciodata atât de aplicat la urmarit reactiile publicului de film, dar chiar imi propun ca la urmatoarele vizionari care vor avea loc in luna aprilie sa fac lucrul asta.

 Mi se pare foarte dragut ca ai zis de câteva ori ca aveai emotii mari, inca mai ai emotii dupa atâtia ani.

Cred ca e extrem de important sa existe emotia pentru ca, practic, unul dintre skill-urile unui actor este acela de a sti sa-si controleze emotia, nu de a o anula, nu de a o face sa dispara.

Ma intorc putin la filmul “Miracol” si apoi revin la acest film al lui Andrei Hutuleac. Ai lucrat cu doi ani, trei ani in urma in “Miracol” si “Neidentificat” care s-au filmat simultan si dupa aceea au fost difuzate la un an distanta. In aceste filme ale lui Bogdan Apetri ai din nou un rol de compozitie, dar, spre deosebire de #dogpoopgirl, nu esti deloc pozitiv. A fost un rol greu de dus?

Cred ca e un lucru despre care noi stim de la bun inceput si ni-l dorim. Oarecum ni se intâmpla sa ajungem in viata, ca actori, sa avem de jucat niste roluri cu care din punct de vedere moral social, noi nu suntem de acord ca persoana fizica, ca individ pe lumea asta. Cu toate astea, un actor are sansa – daca o pot numi sansa – de a incerca sa intruchipeze niste orori, niste personaje orori, cum e personajul din “Miracol”. Eu tratez situatia asa cum spuneam si mai inainte. Puterea scriiturii e siguranta detaliului si a propunerii din partea regizorului si, in ultima instanta, merg pe mâna acestor elemente. Dar nu ma gândesc foarte mult la faptele lui. Nu cred ca trebuie. Nu cred ca e usor. Poate ca altcineva are alt sistem de lucru. Nu ma gândesc foarte mult la aceste orori. Le iau ad literam si incerc sa le reproduc. Nu le trec prin filtrul propriu pentru ca atunci, cum sa spun, atunci sunt eu care judec munca, eu care analizez si nu cred ca e bine pentru personaj, pentru film, pentru piesa respectiva de teatru.

 Dar ca sa poti sa joci acel personaj ar trebui sa stai in mintea lui si macar sa-l intelegi. Nu trebuia sa il iubesti ca nu avea ai cum sa il iubesti. Nu a fost greu sa stai in mintea unui asemenea ins?.

Stau in mintea lor, intru ma uit, inteleg cât inteleg si plec. Si in rest lucrurile ies pentru ca sunt niste situatii, sunt niste lucruri care se sustin reciproc si se pun in valoare reciproc. Imi propun doar sa inteleg si sa fiu de accord, din perspectiva meseriei, repet.

„Simt in continuare un fel de recunostinta pentru ca mi s-a indeplinit acest vis. Inca nu mi-am asumat suta la suta, inca nu imi doresc altceva, inca nu cred ca mi se cuvine. Inca ma bucur de realizarea asta, ma refer la toate realizarile din cariera mea de pâna acum, dar cu atât mai mult la ultima mare realizare care este angajarea la Teatrul Odeon pe care il iubesc. „

• 

• 

Parcursul tau profesional este unul la care ravnesc foarte multi actori si o sa rezum asa: ai facut facultatea la Iasi. Ai fost in teatrul din Piatra Neamt unde ai jucat niste roluri absolut minunate la niste regizori foarte mari. Ai jucat si la Iasi. Dupa care ai venit la Odeon, un teatru cu mega traditie.

Si acum ai filmele astea mari, cu roluri foarte complicate, care au venit la o distanta importanta de ani de la debut. Ce te-a ajutat sa ajungi pâna aici? Cred ca e foarte aspirational pentru foarte multi tineri care dau la actorie din orice colt al tarii. Pâna la urma cred ca toti viseaza sa vina in Capitala sau sa joace in filme.

Sigur. Apropo de visul pe care l-am avut si eu si care, spre marea mea sansa si spre marea mea super multumire, s-a realizat. Simt in continuare un fel de recunostinta pentru ca mi s-a indeplinit acest vis. Inca nu mi-am asumat suta la suta, inca nu imi doresc altceva, inca nu cred ca mi se cuvine. Inca ma bucur de realizarea asta, ma refer la toate realizarile din cariera mea de pâna acum, dar cu atât mai mult la ultima mare realizare care este angajarea la Teatrul Odeon pe care il iubesc.

 Când ai dat la actorie, acum 25 de ani, ai facut teatrul de papusi. De ce te-ai dus sa faci aceasta facultate?

Am ajuns sa fac facultatea de papusi pentru ca in acea perioada, cel putin la Iasi, erau foarte putine locuri la teatru. Am dat de doua ori admitere in doi ani diferiti si, prin surse  putin cunoscute, am aflat ca nu voi intra nici in anul când dadeam a treia oara admitere drept pentru care mi s-a sugerat sa merg la papusi, unde urma sa termin cu dubla specializare pe diploma: actor de drama si actor mânuitor de papusi si marionete.

La câtiva ani, aceste doua lucruri s-au separat. Eu am avut si aceasta sansa pentru ca diploma noastra ne permitea sa ne angajam intr-un teatru dramatic dupa ce absolveam facultatea. Trebuie sa recunosc ca in grupa aveam doisprezece colegi si nu stiu daca mai face cineva teatrul de animatie, cum se spune teatrului de papusi. Noi toti am vrut sa fim actori pe scena si ca aceasta a fost portita pe care am gasit-o.

Dar de ce ai vrut sa fii actor?

Habar n-am. Nu stiu, n-am nimic din copilarie legat de lucrul asta. Absolut nimic. La teatru in liceu tin minte ca am mers de doua sau de trei ori. Deci n-am avut nicio atractie speciala, nu stiu cum si când s-a declansat lucrul asta in mintea mea. Cel putin in clasa a treisprezecea, eu facând cinci ani de liceu la Liceul Pedagogic, inca voiam sa merg sa fac pedagogie.

Nu ai avut pe nimeni in familie care sa te inspire?

Pe nimeni si nicio nici o atractie de genul asta. Am stat de multe ori sa ma gândesc dar nu stiu care a fost motivul. Ideea e ca dupa ce am inceput sa urmez drumul asta, nu mi-am dorit niciodata altceva.

 Stiu ca atunci când privesti inapoi ai recunostinta si pentru ca ai jucat roluri foarte importante in aceasta meserie. Dar ti-a fost vreodata in toti anii astia atât de greu incât sa vrei sa te lasi?

Niciodata. Cand mi-a fost greu a fost din motive de cu totul alta natura: pur si simplu oboseala fizica din cauza intensitatii la care s-au produs repetitiile si numarul de spectacole dintr-o perioada data, nu in general. Mi-am dorit cel mult o perioada in care sa ma odihnesc atâta tot, dar nicidecum sa nu mai fac meseria asta sau sa renunt. Nici vorba.

Vreau sa vorbim putin despre o alta latura a personalitatii tale. Acum, pentru ca nu stiam ca ai facut Liceul Pedagogic, cred ca pot sa o intuiesc de unde vine. E vorba de compozitie si a scrie muzica. Banuiesc ca pentru Pedagogic trebuia sa stii sa canti la un instrument si de aici ai ajuns la compozitie.

Primii mei pasi intr-o scoala au fost scoala de muzica. De la 6 ani am facut sase ani de vioara la Liceul de Arta Octav Bancila din Iasi dar intensiv, muzica intensiv. Nu stiu daca mai sunt aceleasi aceleasi repere si in ziua de azi, desi banuiesc ca nu s-a schimbat foarte mult; odata cu invatatul scrisului si al vorbitului, am invatat muzica si cred ca asta m-a ajutat extrem de mult.

„La scoala cu profesorul de instrument si profesor de teorie studiam si n-aveam incotro, in schimb acasa când trebuia sa-mi pregatesc studiul pentru urmatoarea intâlnire, având in vedere ca nimeni nu stia muzica si nu ma putea supraveghea, cântam ce imi trecea prin cap timp de o ora, o ora jumate cât studiam in fiecare zi acasa, nicidecum ce era prin partituri.”

 Si-ai ajuns sa scrii apoi muzica pentru spectacole de teatru. Recunosc ca nu stiu daca ai scris muzica pentru acest film, #dogpoopgirl

 Nupentru acest film. In schimb am muzica scrisa pentru niste scurtmetraje pe care le am facut acum mult timp la Piatra Neamt dar nu stiu pentru cinefili unde le-ar putea gasi.

Si ai facut si muzica pentru copii. Povesteste-ne putin despre experienta de a compune muzica care este cu totul alta latura de exprimare decât actoria.

Cred ca are originea intr-un soi de fuga pe care eu am manifestat-o fata de studiul viorii. Eram extrem de mic, sase ani- am facut vioara de la 6 ani pâna la 15 ani- o vârsta in care copiii inca se joaca intens. Sunt unii care nu scapa nici dupa 30 de ani de lucrul asta. In fine.  Intr-o vreme in care studiul era extrem de important, as spune ca era pus cu o treapta un pic mai sus decât restul materiilor pe care le invatam oricum la scoala, ca la o scoala normala. Era un curs si un volum de munca extrem de mare si am incercat sa fug. 

La scoala cu profesorul de instrument si profesor de teorie studiam si n-aveam incotro, in schimb acasa când trebuia sa-mi pregatesc studiul pentru urmatoarea intâlnire, având in vedere ca nimeni nu stia muzica si nu ma putea supraveghea, cântam ce imi trecea prin cap timp de o ora, o ora jumate cât studiam in fiecare zi acasa, nicidecum ce era prin partituri.

Asa mama -Dumnezeu sa o odihneasca – s-a prins dupa vreo 3 4 ani si deja incerca sa invete la cursuri ca sa stie daca aude acelasi lucru sa urmareasca notele. Dar sa stie daca am cântat ce am cântat acolo la ora.. Mama pâna la urma si a dat seama ca nu o sa pot sa fac performanta. Nu o sa pot sa fiu un virtuos. Aveam colegi care mergeau la recitaluri de instrument, la concururi nationale. Si atunci mama, dându si seama ca eu nu o sa fac performanta, s-a gândit sa-mi asigure un oaresce viitor ca nu stia nimeni ca acest comunism o sa dispara vreodata.

Asta se intâmpla prin anii 80 si ceva. Asa a ajuns sa ma mute la Liceul Pedagogic unde, de bine de rau, daca termini ajungi invatator in oras sau la tara undeva si nu mori de foame.

Asa ca m-am trezit la Liceul Pedagogic, am scapat de corvoada studiului viorii. In schimb am nimerit intr-un rai pentru ca acolo era nevoie si de instrument si tot timpul am fost cu sase ani inaintea tuturor.

Deci stii si teorie muzicala. Acum, când compui, compui stiintific, ca sa zic asa, pe partitura?

 Pe note, doar pe hârtie, doar scris. Da.

Cand te gandesti la acest moment al vietii tale, in cel mai spirit budist spiritului recunostintei, pentru ce ti-ai multumi tie?

Mi-as multumi pentru rabdare. Asa putina cum a fost. Multumesc pentru rabdarea asta si multumesc pentru putinele momente in care am realizat si am reusit sa ma bucur constient de lucrurile pe care am reusit sa le fac. Deci mi-as multumi pentru intelegere si pentru rabdare.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

In editia dedicata filmului #dogpoopgirl mai sunt conversatii cu Andreea Gramosteanu (pe care o puteti asculta aici) si cu Andrei Hutuleac ( dialog care va fi publicat zilele viitoare).