Muzeul Van Gogh din Amsterdam a deschis zilele trecute o expozitie dedicata fascinatiei pentru culoarea galben atat in opera celebrului pictor olandez Van Gogh dar si in viziunea viziunea artistilor care i-au fost contemporani sau care i-au urmat.

Intitulata „Yellow: Beyond Van Gogh’s Colour”, prezentarea ramane deschisa pana pe 17 mai si propune o incursiune senzoriala intr-o nuanta care, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ajunsese sa fie considerata in Franta simbolul suprem al modernitatii. 

Curatorii Ann Blokland si Edwin Becker au structurat parcursul expozitional pornind de la o realitate tehnica si emotionala: galbenul era mai mult decat o pata de vopsea pe paleta lui Van Gogh, simboliza poarta catre energia vitala a soarelui.

In perioada petrecuta la Arles, cand se afla la apogeul fortelor sale creative, Vincent van Gogh ii scria plin de entuziasm fratelui sau, Theo, despre lumina pe care nu o putea numi altfel decat „galben”: un amestec de galben sulf deschis, lamaie pal si aur. 

Desi stim astazi ca soarele emite lumina alba, dispersia acesteia prin atmosfera pamantului este cea care ne face sa il percepem drept galben, iar Van Gogh a incercat constant sa captureze aceasta iluzie pe panza. 

Intre aprilie 1888 si aprilie 1889, artistul i-a cerut lui Theo sa ii trimita de la Paris nu mai putin de 66 de tuburi mari de vopsea galben-crom. Aceasta cantitate uriasa inseamna ca, in medie, Van Gogh folosea mai mult de o treime dintr-un tub pentru fiecare tablou realizat in acea perioada prolifica.

Van Gogh isi pregatea combinatiile cromatice inainte de a atinge panza: aduna fire de lana colorata in mici ghemuri, pentru a vedea cum interactioneaza tonurile de galben cu albastrul sau violetul, culorile sale preferate pentru contrast. 

In expozitia de la Amsterdam este prezentata si o cutie de lac care contine exact acele nuante de lana ce corespund perfect tonurilor dintr-o natura moarta cu fructe din 1887. Aceasta grija pentru teorie s-a reflectat si in lucrarea „Gutui, lamai, pere si struguri” pentru care pictorul a realizat special o rama vopsita in nuante de galben, integrand astfel lucrarea intr-un tot unitar.

Piesa centrala care deschide expozitia de la Amsterdam este celebra varianta a „Floarea soarelui” realizata in ianuarie 1889. 

Relatia artistului cu aceasta nuanta s-a cristalizat abia dupa mutarea sa la Paris, sub influenta pictorilor precum Paul Signac sau Henri de Toulouse-Lautrec. Pana atunci, lucrarile sale din Olanda si Belgia fusesera dominate de o paleta pamantie si intunecata, specifica vietii rurale. Schimbarea de stil a venit odata cu mutarea la Arles, unde a pictat „Casa Galbena” (1888) si numeroase autoportrete in care poarta palarii de paie de culoarea porumbului.

“Floarea soarelui” este rezultatul obsesiei lui Van Gogh de a reda ceea ce el numea o „nota inalta de galben”. Pentru a obtine acest efect, el a combinat trei nuante diferite de galben-crom: lamaie pal, o varianta mai profunda de lamaie si un ton spre portocaliu.

Din pacate, sunt pigmenti instabili si tind sa se intunece sau sa paleasca odata cu trecerea timpului. Din acest motiv, muzeul a luat decizia de a expune tabloul sub o lumina controlata de o intensitate foarte scazuta, de sub 50 de lucsi. Insa, in original, florile au fost pictat in nuante mult mai intense.

Dincolo de panzele lui Van Gogh, expozitia demonstreaza cum galbenul a invadat cultura vizuala a vremii, fiind asociat cu noutatea si spiritul rebel. 

In Franta, culoarea era omniprezenta pe copertile cartilor de buzunar semnate de autori contemporani precum Emile Zola sau fratii Goncourt. Aceasta tendinta a fost preluata si in Anglia anilor 1890, odata cu publicarea revistei „The Yellow Book”, sustinuta de Oscar Wilde si ilustrata de Aubrey Beardsley. 

Pentru acesti artisti, galbenul reprezenta viitorul si desprinderea de traditie.  La randul sau, Paul Gauguin, dupa ce s-a intors de la Arles, a realizat „Suita Volpini”, o serie de 11 stampe tiparite pe o hartie de un galben luminos, influentat fiind fara indoiala de viziunea prietenului sau.

Curatorii expozitiei din Amsterdam considera ca punctul culminant in obsesia pentru galben a fost atins in opera lui Wassily Kandinsky. Pictorul rus asocia galbenul cu sunetul unei trambite ascutite si credea cu tarie ca anumite combinatii cromatice pot provoca vibratii emotionale spectatorului. In 1909, el a compus o piesa de teatru muzical experimental intitulata „Sunetul Galben”, care includea pantomima si cor. Desi nu a fost pusa in scena in timpul vietii sale, expozitia prezinta un fragment dintr-o productie din 1974, pe muzica lui Alfred Schnittke, incercand sa redea publicului acea sinestezie visata de Kandinsky. 

Tot in expozitie, vizitatorii sunt invitati sa exploreze galbenul prin miros, avand la dispozitie decantoare cu parfumuri de vanilie, bergamota si patchouli, menite sa evoce senzatia acestei culori.

Expozitia nu se limiteaza la trecut, ci face un parcurs prin istoria artei — Marc Chagall, Edouard Manet, Piet Mondriaan, Cuno Amiet si Hilma af Klint — pana in contemporaneitate si Olafur Eliasson care a creat doua instalatii imense ce utilizeaza lumina fluorescenta pentru a scufunda vizitatorul intr-un mediu galben monocrom. Eliasson sustine ca aceasta culoare ne ajuta sa vedem „dincolo de orizont”, oferindu-ne o viziune care depaseste perceptia noastra obisnuita asupra realitatii, un concept pe care il regasim si in lanurile de grau pictate de Van Gogh. 

Aceasta dimensiune spirituala a culorii a fost amintita si la inmormantarea lui Vincent, in iulie 1890, cand prietenii sai i-au acoperit sicriul cu un munte de floarea-soarelui si dalii galbene.