Pana la 25 de ani, actrita Ioana Bugarin a avut roluri importante in 4 lungmetraje, un serial HBO si mai multe spectacole de teatru clasic si contemporan. Printre cele mai recente roluri se numara Mia din „Mia isi rateaza razbunarea” in regia lui Bogdan Theodor Olteanu si Laura din „Otto Barbarul” in regia Ruxandrei Ghitescu, ambele i-au adus nominalizari pentru actorie la Premiile Gopo 2022, o performanta destul de rara.

Dupa o copilarie marcata de viata culturala a unui oras de provincie emergent precum Timisoara, a studiat mai intai la Royal Academy of Dramatic Art din Londra, iar apoi la UNATC in Bucuresti. A debutat in lungmetraj in rolul Ilenei din „Morometii 2”, fiind urmat de cele 2 roluri pentru care se afla in cursa Gopo din acest an.

Pe langa spectacole precum „Hamlet” in care joaca pe scena teatrului Odeon, o puteti vedea in cinematografe in „Miracol” in regia lui Bogdan Apetri unde joaca alaturi de Emanuel Parvu intr-o productie lansata in premiera la Festivalul de Film de la Venetia in toamna anului trecut.

Cu ocazia nominalizarilor la Gopo, Urban.ro a stat de vorba cu Ioana Bugarin intr-un interviu pe care il puteti descoperi mai jos.

Din discutia cu Ioana Bugarin, veti afla despre importanta unei copilarii traite aproape de mediul cultural, rolul matematicii in abordarea unui rol sau a unor decizii cu final fericit si abordarea neobisnuita pe care a avut-o pentru rolul Cristinei din „Miracol” cand a stat o saptamana intr-o manastire si a mers la liturghii.

Felicitari pentru cele 2 nominalizari la Gopo, e o realizare impresionanta. Cat de mult conteaza pentru tine premiile si aprecierea profesionistilor din industrie?

Am fost foarte socata cand am vazut, nu ma asteptam deloc. N-am lucrat niciodata in dorinta de a obtine validari, participari, n-a fost un scop in sine si atunci e un mic moment de gratificare care valideaza toata munca. Si pare ca lucrurile in care am crezut si investit foarte mult timp si energie chiar conteaza si pentru altii. Este foarte placut si reconfortant, am fost foarte bucuroasa.

De fiecare data cand incepe un drum creativ, te lupti cu foarte multe nesigurante. Iar in momentul in care vin alti oameni care au atat de multa experienta si atat de multe cunostinte si spun „Ne place ce ai facut”, ai impresia ca lucrurile pe care le faci au un sens.

Iti aduci aminte cand ai auzit prima data de Premiile Gopo?

Cred ca eram in liceu. Stiu ca urmaream gala, castigatorii, tinutele si exista un soi de fascinatie si aspiratie nerecunoscuta ca poate intr-o zi o sa ajung si eu acolo. Apoi, am fost invitata acum cativa ani sa prezint un premiu, a fost primul contact direct cu gala, si apoi nominalizarile de anul asta.

M-a prins intr-un moment in care chiar aveam nevoie de o mica raza de soare. Eram acasa cu Covid, tocmai incepuse razboiul in Ucraina si eram destul de speriata si foarte trista de ce se intampla peste granita. Cand au venit nominalizarile, pe de o parte mi-era rusine sa ma bucur avand in vedere cat de groaznic era tot contextul din jurul meu si ma gandeam ok, pot sa imi permit sa stau sa celebrez jumatate de ora, chiar daca lumea a luat-o razna. E atat de amorfa starea asta ca nici nu stiu cum sa o descriu.

In rolul principal esti nominalizata pentru Mia din „Mia isi rateaza razbunarea” in regia lui Bogdan Theodor Olteanu si pare un rol care te-a provocat pentru ca din ce am vazut in „civilie” pari asa mai linistita, iar Mia este in pragul unei crize emotionale. Cum ai lucrat cu Bogdan?

Initial, Bogdan mi-a propus sa facem un scurtmetraj pornind de la o idee similara, noi mai lucrasem la un spectacol, ne stiam de mai multi ani. A propus sa improvizam, sa construim personajul si sa vedem daca o sa avem bani sa facem un film. El este acest artist care, cu toate ca nu are resurse, reuseste sa faca niste lucruri miraculoase. M-am aruncat cu capul inainte, am inceput, am repetat un an de zile si pe masura ce repetam, cumva lucrurile incepeau sa se nuanteze si sa devina tot mai specifice.

Cred ca, de fapt, noi continem foarte multe dimensiuni, putem fi caracterizati in multe feluri, in noi rezida tot felul de lucruri performative, capacitatea de a te victimiza, de a fi penibil in felul in care te victimizezi, de a cere ajutor intr-un fel stangaci, de a fi continut, de a fi extrovertit. Evident ca exista o structura de personalitate de baza, dar dupa aia tu te joci, te duci mai mult, mai lin, mai in sus, mai in jos. Cred ca asta am incercat sa fac cu Mia, pentru ca tot filmul s-a construit bazat pe improvizatii. Dialogul s-a nascut pe loc la filmare si Bogdan ne edita intre duble, evident ca am simtit cumva ca aportul meu creativ a fost foarte mare pentru ca de multe ori anumite exprimari pe care spectatorul le regaseste in film sunt propuse de mine si au ramas acolo. Am lucrat foarte bine cu el, am foarte mare incredere.

Si aveti o chimie si in teatru.

Da, acum suntem la al doilea spectacol impreuna, suntem deja colaboratori de cale lunga. E o mare bucurie sa gasesti oameni cu care rezonezi, lucrezi bine si esti compatibil.

• 

• 

• 

„In Romania, din pacate, exista o reticenta foarte mare cand se discuta despre bolile psihice, lumea e mai degraba nepasatoare, incearca sa minimizeze, mai ales cand spun ca „e parte din adolescenta sa fii si trist”. Dar una e sa fii trist si alta e sa suferi de depresie care e o boala care afecteaza neurochimia, iti afecteaza toata viata si din care nu poti sa iesi doar pentru ca ai vointa.”

• 

• 

• 

Personajul Laura din „Otto Barbarul” ti-a adus a 2-a nominalizare la Gopo, pentru cea mai buna actrita in rol secundar. Este o adolescenta care trece prin nelinistile emotionale specifice varstei. Cat de diferita a fost adolescenta ta fata de adolescenta Laurei? 

Puntile intre mine si personaj se formeaza tot timpul in procesul de repetitie, se nasc inevitabil prin tot felul de asocieri pe care nu le mai controlezi. Am fost confirmata pe rol cu aproape un an inainte sa filmam, deci stiam ca o sa o interpretez pe Laura cu mult dinainte ca Otto sa fie confirmat. Initial a fost vorba sa fie alt actor in rolul principal, apoi a fost cautat altcineva, a fost un intreg proces de casting in care am apucat, de fapt, sa explorez personajul si am trait foarte mult cu ea.

Existau perioade in care aveam stari foarte diferite, eram foarte trista, aveam stari anxioase sau ma simteam rau si imi luam un carnetel si imi notam, incercam cumva sa consemnez felul in care se simt in mine lucrurile acelea ca apoi sa le reprezint cat mai bine in film.

Depresia in randul tinerilor e un subiect foarte sensibil. Crezi ca e foarte important sa fie ecranizat si dezbatut?

In Romania, din pacate, exista o reticenta foarte mare cand se discuta despre bolile psihice, lumea e mai degraba nepasatoare, incearca sa minimizeze, mai ales cand spun ca „e parte din adolescenta sa fii si trist”. Dar una e sa fii trist si alta e sa suferi de depresie care e o boala care afecteaza neurochimia, iti afecteaza toata viata si din care nu poti sa iesi doar pentru ca ai vointa. Mi se pare ca filmul arata aceasta tanara care transmitea toate semnalele ca nu ii este bine si ca nu reuseste sa gestioneze viata cu tot ce presupune ea. Si in acelasi timp nu reusea sa primeasca ajutorul de care avea nevoie. In momentul in care constientizam ca oamenilor le era atat de rau, de foarte multe ori e chiar prea tarziu.

• 

• 

• 

Sa vorbim si de rolul Cristinei din „Miracol”. Stiu ca ai avut o aparitie scurta si in „Neidentificat” si ca s-au filmat impreuna, ambele facand parte dintr-o trilogie. Cum ai ajuns sa lucrezi cu Bogdan Apetri, cum v-ati cunoscut?

Ne cunoscuseram la Timisoara cand el facuse inserturile video din spectacolul „Tinuturile Joase” in care faceam figuratie speciala cand eram in liceu. Veneam si dadeam cu matura, mai cantam un pic, mai dansam, aveam 3 replici. A fost mai degraba o intalnire fugitiva. Apoi am dat un casting in 3 etape si m-au sunat sa-mi confirme ca si-ar dori ca eu sa o interpretez pe Cristina. Am avut mare noroc ca filmul cu Mia era o productie independenta si a fost posibil sa impingem filmarea cu 10 zile pentru ca eu sa pot sa realizez ambele filmari pe parcursul aceleiasi veri.

Amandoi aveti pregatire internationala, tu la Royal Academy of Dramatic Art in Londra, Bogdan Apetri la Universitatea Columbia in New York. Cum ati rezonat si ce ai invatat de la el?

A fost foarte impresionant sa regasesc pe alocuri atitudinea pe care o aveau profesorii mei in Londra, foarte colaborativa si deschisa. Aveam si o terminologie comuna pentru ca lucrand pe niste metode similare, citiseram aceleasi carti de arta actorului. Foarte multi regizori romani au facut si ei asta doar ca tipul de predare din afara e diferit fata de cum e la noi. Din pacate, am trecut si prin UNATC si stiu cum e si acolo.

Cel mai important aspect a fost ca eram 2 oameni foarte compatibili, respectuosi si deschisi care am reusit intr-un timp foarte scurt sa cream o relatie bazata pe multa incredere. Lucrul asta s-a vazut in film in felul in care el lasa camera pe Cristina, ea e acolo, fara taieturi, filmata de aproape. E observata in timp ce traieste toate lucrurile alea si eu am avut incredere sa ma las filmata in felul ala.

Ai fost foarte meticuloasa cu pregatirea pentru rol, ai stat la manastire, ai mers la liturghii, ai stat o saptamana fara telefon. Cum a fost sa traiesti intr-un ritm atat de diferit de viata, in primul rand ca actrita, pentru personaj? 

Era important sa ma duc sa ma conectez emotional si senzorial cu universul respectiv, sa observ maicutele. Lucrurile au un alt ritm acolo, ele au alta fizicalitate, e alta tihna. Prin simplul fapt ca exista niste rutine atat de fixe si rigide, astea iti slefuiesc comportamentul, viata. Aveam nevoie cumva sa simt cum se simt lucrurile alea pentru a le putea arata.

Pentru ca aparatul de filmat e nemilos, nu-ti iarta nici o nota falsa. In orice moment in care ma expun in fata camerei, fac acest pariu in care sper ca lucrurile o sa se lege si vor fi coerente si nuantate si potrivite cu povestea pe care trebuie sa o spun, niciodata nu o sa stii cum o sa iasa pana la final. Imi era frica ca nu o sa-mi iasa si i-am cerut inclusiv sa vad filmul inainte de premiera oficiala pentru ca aveam aceasta mare teroare ca va fi ceva foarte banal. 

Cum a fost experienta pentru tine ca om, ce ai invatat despre tine?

In anumite momente, a fost infricosatoare. Incercam sa nu fumez pentru ca personajul nu fumeaza. Dar m-am furisat de 3 ori in afara manastirii sa fumez, ascunsa dupa zidurile manastirii si ma gandeam ca sunt fix ca in liceu. Traversam o perioada personala destul de confuza si pe deoparte cred ca ma ajuta sa fiu atat de complet acaparata de o astfel de poveste si experienta. In acelasi timp, eram si fortata sa stau eu cu mine non-stop, fara pauza, ceea ce uneori poate deveni apasator.

Era un pariu cu mine personal, sa vad cum o sa ma modifice o ruptura completa de lume, de oamenii apropiati, de internet, de social media, de ritmul alert in care traim cu totii in orase. Si da, au fost momente de tristete acuta, de nesiguranta, dar in acelasi timp faptul ca eram intr-un spatiu care ma facea sa ma simt in siguranta, oarecum ma ajuta. Am invatat sa stau cu mine, sa pot sa savurez singuratatea si sa nu-mi mai fie frica de ea.

In perioada aceasta, publicul te poate vedea si in „Ruxx” pe HBO Max unde ai jucat rolul Denisei, o personalitate foarte contrastanta. E o tanara razvratita, are un iubit care vinde droguri, dar e inteligenta, creativa, feminista. Ce ai adus de acasa pentru Denisa?

In Denisa mi-a fost foarte usor sa ma conectez la perioada de dinainte sa-mi dau seama ce vreau sa fac, in care eram mult mai speriata, lucrurile erau mult mai incerte. M-am jucat cu mult din furia mea, din senzatia exploziva pe care o experimentez si eu, dar probabil nu o duc in actiuni la fel cum o face Denisa. Am incercat sa ma joc cu supapa asta, sa vad daca las furia sa se manifeste ce o sa se intample, pornind de la o poveste fictionala pe care o propune scenariul. Si da, era interesant sa vad dihotomia asta intre Denisa de acasa, Denisa de la munca, doua ipostaze destul de diferite ale aceluiasi om.

„Parintii mei au fost niste oameni foarte disciplinati. Cand eram mica, ei aveau trei job-uri, mama era cu cartea galbena si tata vindea guma Wrigley’s, apoi au mai facut un master, au intrat in zona de HR. Am vazut tot timpul ca daca ai suficient de multa disciplina, poti sa iti urmezi visele.”

Ai avut multa expunere in media in ultimii ani si pare ca totul e pe ascendent, esti in filme, teatru, serial iar HBO a facut recent si concursul cu „scrie un scenariu” care te are in prim plan. Cum te-a schimbat expunerea asta?

Imi dau seama ca se modifica ceva in mine, dar inca nu reusesc sa-mi dau seama unde. Insa vreau sa fiu foarte recunoscatoare pentru toate experientele astea pentru ca n-am de unde sa stiu daca o sa se mai repete vreodata. Imi dau seama ca e o mare sansa sa pot sa apuc sa joc atat de multe personaje si atat de diferite in spectrul asta de varsta.

Daca m-as intalni cu mine din trecut, as putea sa stau demna in fata mea si sa-mi zic „Uite, cred ca lucrurile s-au aliniat” si ma bucura asta. Cand dau interviuri chiar, ma gandesc ce ar fi fost util pentru mine sa aud sau sa citesc intr-o perioada in care doar visam sa fac ceva, dar nu aveam nici o certitudine ca e posibil sa faci si ba chiar mi s-a spus ca este foarte greu, ca e imposibil sa-ti iasa.

Cu mintea de acum, ce crezi ca ai fi avut nevoie sa auzi in copilarie sau adolescenta?

Ca trebuie sa nu te umfli in pene si sa muncesti cu foarte multa seriozitate si temeinic, orice ti-ai alege sa faci. Si sa nu te gandesti talent, netalent, ci pur si simplu sa get the work done si dupa aia lucrurile se leaga.

Cum ti-ai dezvoltat rigurozitatea si seriozitatea fata de munca la o varsta destul de tanara? Provine din familie, din educatia pe care ai primit-o?

Cred ca e tot timpul un amestec ciudat de munca cu noroc. Am avut sansa sa fiu la momentul potrivit la locul potrivit, sa se alinieze lucrurile intr-un mod complet inexplicabil. In acelasi timp, cand cineva iti intinde o mana, tu trebuie sa stii si cum sa iei mana aia si sa stii sa faci cu ea, sa nu lenevesti, sa faci tot ce iti sta in putinta, sa faci cat de bine poti.

A fost un mesaj pe care l-am primit foarte mult in copilarie din partea parintilor mei, care la 50 de ani s-au reprofilat amandoi. Mama s-a apucat sa faca inca o scoala si s-a intors la visul ei din tinerete. Crescand, am fost mereu expusa la acesti doi oameni care au muncit cu foarte multa dedicare si au avut o anduranta incredibila. S-a lipit de mine, plus scoala si educatia pe care am avut-o, pentru ca am facut liceul german la sectia mate-info.

Citeam despre educatia ta din copilarie si ma gandeam ca esti un „Transformers” cultural. Ai facut balet, dans, chitara, canto si tenis. Pare ca totul te-a pregatit ca sa ai toate atuurile pentru a activa in domeniul cultural.

Parintii mei m-au incurajat, mi-au hranit cumva curiozitatea asta si cred ca am facut multe lucruri bune in acest sens. Mereu m-au incurajat sa caut lucruri care sa ma preocupe, sa ma dezvolte, sa imi faca placere. In copilarie, eram dusa in fiecare duminica la teatru de papusi, era o rutina, o obisnuinta care cred ca mi-a format mintea intr-un anume fel.

Cu acest fundal din copilarie, ai fi putut sa devii un om razgaiat care sa nu aprecieze ce are si sa traiasca uitandu-se in continuare la teatru. In schimb, tu muncesti si esti implicata in multe proiecte si crezi ca trebuie sa tragi cat de mult poti. Cum ti s-a format disciplina aceasta?

Parintii mei au fost niste oameni foarte disciplinati. Cand eram mica, ei aveau trei job-uri, mama era cu cartea galbena si tata vindea guma Wrigley’s, apoi au mai facut un master, au intrat in zona de HR. Am vazut tot timpul ca daca ai suficient de multa disciplina, poti sa iti urmezi visele.

Tata a terminat fizica dupa care a profesat in management. Mama a terminat doua facultati: Psihologie si Teologie si Asistenta Sociala, ca apoi sa se duca in zona de resurse umane. Cumva am vazut la ei tot timpul ca daca iti doresti ceva suficient de mult si depui foarte mult efort, ai foarte multe sanse sa se si intample. Evident daca nu ai un ghinion extraordinar si nu te loveste haosul vietii si entropia si aia e, atunci trebuie doar sa inveti sa te adaptezi.

La fel a fost si cu matematica, traiam cu impresia ca mi-e greu sau ca nu stiu foarte bine si mi-am dat seama ca trebuie sa depui un pic de munca si asa am ajuns in clasa a VIII-a sa ma trimita la olimpiada. Trebuie sa constientizezi ca exista niste lucruri care sunt in controlul tau si pentru alea esti responsabil tu, nu poti tot timpul sa te deresponsabilizezi si sa spui ca e altcineva, e destinul, e viata, contextul in care m-am nascut, e educatia pe care am avut-o, banii sau absenta banilor. Doar ca e o discutie complicata pentru ca spun toate lucrurile astea din pozitia unei persoane privilegiate. Am avut acces la hobbyuri si parinti care au putut sa ma sustina financiar, sa fac lucrurile astea, nu a trebuit sa ii ajut ca sa ne putem intretine. Iar acum eu fac mica mea parte.

In scoala din Londra, singurul lucru pe care ni-l spuneau de dimineata pana seara era sa fim responsabili de destinele noastre, sa nu asteptam sa ne sune telefonul, sa facem tot ce ne sta in putinta, sa dam telefoane, sa scriem, sa muncim, sa gasim alti oameni creativi cu care sa dezvoltam idei, proiecte.

Legat de liceul de mate info, cum ti-a schimbat matematica gandirea de actor? Pentru ca sunt foarte multi artisti de mare succes care au matematica in fundal ca un factor important care i-a modelat.

In momentul in care treci mai departe de 1 + 1 = 2 la o ecuatie de gradul 2 sau 3 pe care trebuie s-o rezolvi, poate sa fie foarte complicata si destul de obositoare de ajuns la finalul ei. Si lucrul asta are un substrat la limita filozofic in care iti arata ca exista variabile.

Variabilele se modifica, daca schimbi ceva, daca ceva e gresit in sirul de calcule, cu toate ca poate sa fie de 0,1 gresit, iti poate influenta complet toata ecuatia si tu sa nici nu mai ajungi la rezultatul corect. De multe ori, in viata noastra asa e. Avem foarte multe micro decizii si micro optiuni la care suntem expusi in fiecare zi si cred ca toate lucrurile astea se asaza intr-un soi de cauzalitate si la un moment dat ai si pierdut sirul, unde e greseala.

In scoala din Londra, singurul lucru pe care ni-l spuneau de dimineata pana seara era sa fim responsabili de destinele noastre, sa nu asteptam sa ne sune telefonul, sa facem tot ce ne sta in putinta, sa dam telefoane, sa scriem, sa muncim, sa gasim alti oameni creativi cu care sa dezvoltam idei, proiecte. Am trait tot timpul in cercuri de oameni care m-au incurajat sa caut si mai departe decat ceea ce stiu deja. Nu in UNATC, din pacate. 

Actoria poate fi un domeniu prea serios, dar ai descris-o la un moment dat ca o joaca intre adulti. Cum ai intavat sa nu te iei foarte in serios?

Inca invat si incerc sa nu ma iau foarte in serios pentru ca imi dau seama ca doar eu am de pierdut daca fac asta. Mi se mai spunea la un moment dat in UNATC, in niste contexte in care eram expusa la niste abuzuri emotionale destul de complicate: „de ce ce iau lucrurile personal?” Cum sa le iau impersonal ca doar e viata mea? In acelasi timp, pe masura ce a mai trecut un timpul, am inteles ca anumite lucruri au o gravitate mai mare decat altele si mi se pare ca trebuie sa nu uitam ca meseria asta e un joc de imaginatie, de „ce ar fi daca eu as fi asa”, in care o intreaga gasca de oameni facem exercitiul asta la comun. E ceva foarte ludic si e foarte usor sa intri in ce trebuie sa faci, in „e bine, e prost, trebuie mai mult, trebuie mai putin”.

Daca ar fi sa iti multumesti tie si sa-ti fii recunoscatoare pentru ceva, pentru ce ar fi?

Cred ca imi multumesc ca, in ciuda faptului ca de multe ori mi-a fost foarte frica, am avut curajul sa merg inainte si sa nu ma opresc si sa am incredere in mine si in oamenii din jur.