Tăcerea tobelor, finalist în 2023 la National Book Award și ales Best Book de NPR, Time, Christian Science Monitor, Vox și Kirkus Reviews, în curs de traducere în peste 20 de țări, este un roman amplu și profund despre dispariția unei lumi, rezistență, identitate, sacrificiu din iubire și legătura indestructibilă dintre oameni și pământul pe care îl numesc acasă.

În 1851, în nordul îndepărtat al Scandinaviei, comunitățile sámi de crescători de reni se găsesc la răscrucea dintre vechile lor tradiții și noile mișcări religioase care transformă regiunea. În centrul acestei lumi se află Ivvár, tânărul fiu al unui păstor respectat, rămas să poarte singur povara unei turme tot mai împuținate, după ce tatăl său își dedică viața credinței. Moștenitor al unei lumi în care omul și natura respiră la unison, el privește cu neîncredere schimbările care se apropie din sud, odată cu negustorii, coloniștii și predicatorii. Întâlnirea cu Willa, fiica pastorului Lars Levi Laestadius, zis Lasse Nebunu’, îl aduce în contact cu forțele spirituale și sociale care remodelează existența comunității sale. Amplă frescă istorică, meditație asupra credinței, apartenenței și pierderii, dar și o tulburătoare poveste de dragoste, Tăcerea tobelor reconstituie destinelor unor oameni care încearcă să-și găsească locul între datorie și chemările inimii.

Hanna Pylväinen este o scriitoare americană de origine finlandeză, născută în 1986 în Statele Unite, într-o comunitate religioasă conservatoare de tradiție laestadiană. A predat la University of Michigan, Princeton University și Virginia Commonwealth University, iar în prezent predă în cadrul programului de masterat pentru scriitori de la Warren Wilson College. Este considerată una dintre cele mai originale voci ale literaturii americane contemporane, ale cărei romane transformă conflictele morale și spirituale în povești de o profundă forță emoțională.

Cartea va apărea la Humanitas Fiction, traducere din engleză de Domnica Macri și o găsiți aici

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Dat fiind că renii nu erau o simplă măsură a averii, ci averea în sine, viața în sine, mărimea turmei era un subiect sensibil; nu se cuvenea, de exemplu, să întrebi pe cineva câte capete are, așa cum nu se făcea să-l întrebi câți bani are și, prin urmare, unii nu voiau să le vadă ceilalți turmele – în parte, asta îl făcuse pe Biettar să vrea să-și separe turma de cea a fraților lui; a lui se micșorase prea mult, prin comparație, și nu putea să nu observe diferența, să nu vadă ce puțini reni mai poartă marca lui pe ureche. Așa că, deși era mai ușor și mai înțelept să mâne turmele laolaltă, ținuse morțiș să meargă separat.

În acel moment anume, luna ianuarie a anului 1852, luna cu cel mai cumplit frig și întuneric, Ivvár știa precis câți reni au, cu toate că nu rostea numărul cu voce tare. Principalul era că aveau mult prea puțini, mai ales de când, dacă nu se înșela cu privire la cât îi datorează lui Rikki (se înșela, suma umflată de Rikki era mult mai mare), îi datorau și renii din care ar fi trebuit să-și ia haine și încălțări noi; ar mai fi trebuit să pună deoparte un taur pe care să-l castreze și să-l folosească la muncă, dar bănuia că o să i-l datoreze și pe-acela lui Rikki. De ce nu venea Rikki să-și ceară datoria? Cât mai dura jocul ăsta? Sigur, acum nu mai era sezon de tăiere, masculii își pierduseră coarnele și cea mai mare parte a grăsimii de peste vară, iar femelele slăbeau și blana, chiar dacă era groasă, începuse să le năpârlească pe alocuri.

Fu scutit să-și mai facă gânduri despre greutățile prin care treceau de sosirea unui vizitator, despre care știu imediat că e o vizitatoare, pentru că sosi într-o sanie, o sanie de care atârnase zurgălăi, de parcă s-ar fi dus la biserică sau de parcă a fi fost (nu-i scăpă ironia) un bărbat venit să-l ceară în căsătorie. Risten era însă foarte veselă, aproape senină, ca și cum vizita ei n-ar fi fost nimic nemaipomenit, ca și cum n-ar fi plănuit să sosească exact când era taică-su plecat. Sigur că așa plănuise, chiar dacă n-ar fi recunoscut, și nici el n-o întrebă, ci se purtară amândoi de parcă era firesc să treacă pe acolo, chiar dacă se afla la cel puțin o zi depărtare de siida ei.

Dar această stânjeneală a lui Ivvár nu însemna nimic față de cât se rușina de turma lui, așa că, în timp ce Risten sporovăia, el abia dacă deschidea gura, nu vedea decât cum se ferește ea să se uite la turmă, cum se ferește să numere renii, ca și cum ar zice, nici o grijă, n-am observat ce mică e turma ta, deși bineînțeles că observase. Era o păstoriță prea pricepută ca să nu bage de seamă și, oricum, mărimea unei turme o simți fără să te uiți – renii se comportă diferit în grupuri de mărimi diferite, iar când turma e mai mică, ca aici, sunt mai blânzi, mai puțin sperioși.

Nu trebuia să mă duc la ea, se gândi Ivvár, iar și iar.

Dar acum a venit și, negreșit, trebuie s-o invite înăuntru și să-i facă o cafea, n-are încotro, mai ales cu o turmă așa de liniștită (și de mică). Așa că o pofti și îi păru rău de toate, îi păru rău că nu s-a sinchisit să-și curețe castronul cu niște apă fiartă și că toate lucrurile erau scoase din rucsacuri și de prin lăzi, astfel că greu găseai un loc să te așezi, și pe partea de vatră a lui taică-su, și pe partea lui. Of, ce stânjenitor! Și cum toate zăceau înșirate peste tot însemna că se vede și că sunt cam pe ducă. Cutia de unt era crăpată, capacul lăzii de lemn stătea șui, izmenele puse la uscat erau găurite și chiar în fața lui Risten atârna una din cămășile lui taică-su, ruptă așa de rău la subraț, că-ți puteai vârî capul prin gaură. Și ca să pună capac la toate, Risten mai și arăta frumos de tot, avea obrajii roșii exact cât trebuie, iar căciula de piele de focă tivită cu vulpe argintie o făcea să pară mai dulce decât o știa el, aproape gingașă.

Ce-o apucase să vină? Cum de-și închipuise că e o idee bună?

Era o întrebare pe care și-o punea acum și Risten, în parte pentru că era descumpănită de starea lucrurilor din lávvu, deși nu pe cât credea Ivvár – își pot lua un ceainic nou, o cutie nouă de unt, toate cele. Ce dacă totul e praf? N-are ea destui reni pentru amândoi?

Dar o ducea capul să nu spună așa ceva, lăsându-l să-i pregătească cafeaua și, pentru că el părea timid, întreținând conversația, însă cu cât povestea Risten despre cum o duce mama ei, și cum a venit Baba Sussu în vizită, și cum pe unchiul ei l-a prins viscolul și nu s-a mai întors trei zile și așa mai departe, cu atât mai tăcut părea să devină Ivvár. O făcea să se simtă penibil. Sigur a auzit de Mikkol. Dacă nu, poate nu-și dă seama de ce a venit. O fi cu putință?

— Până s-ajungă înapoi, zicea Risten, am crezut că nu se mai întoarce, tata a ieșit să-l caute, dar n-a găsit nici măcar o urmă; și două zile ar mai fi mers, dar trei? Ca să aflăm pe urmă că a așteptat să treacă viscolul în șura de fân a unui colonist, când s-a întors încă mai avea fân în păr. Așa că, în timp ce noi ne făceam griji, el dormea în paie!

— Așadar sunt coloniști acolo?

— Sunt de câteva ierni. Familia Peltonen.

— Sper că nu sunt aceiași Peltonen care l-au dat pe taică-miu în judecată, zise el.

— Ei au fost?

El ridică din umeri.

— N-are importanță.

— Atunci ai auzit și vestea despre mine? întrebă Risten.

Ivvár își pregăti pipa și punguța de tutun. Își scoase mănușile și turnă tutun în pipă.

— Taică-miu a fost la oraș, zise, el a auzit.

Își dădea seama că nu-i frumos din partea lui. Ea se simți rănită, deși încercă să n-o arate. Nu la asta se așteptase. Avea cafeaua în mâini și, când o ridică în dreptul feței, aburul îi învălui chipul, iar el se întrebă dacă nu-și ascunde lacrimile. Ivvár privi în altă parte. Simți cum îl cuprinde o sfântă panică. Nu se putea gândi decât: trebușoara asta trebuie să ia sfârșit.

— E vremea să ies, zise el în cele din urmă. Să văd ce face turma, adăugă.

Luă din foc un lemn care ardea la un capăt și își aprinse pipa, apoi se ridică, știind că e o mare grosolănie din partea lui, o cruzime chiar, să n-o poftească să meargă cu el la turmă și s-o lase acolo, dar nu mai suporta farsa. În prostia lui, nu-i trecuse prin cap că Risten o să aibă îndrăzneala să vină după el afară, dar ea veni, se ținu pur și simplu după Ivvár, iar el își dădu seama că e mai rău decât înăuntru, pentru că acum poate să numere exact, poate să vadă tot dezastrul. În timp ce urca dealul, rușinea îi zvâcnea în obraji și în urechi; nu simțea deloc frigul de afară, rușinea îi ținea de cald.

Dac-aș avea ceva de băut, se gândi el, aș putea să dau vina pe băutură, să fac scandal, să plec acasă și cu asta-basta.

Ivvár se întinse în zăpadă, pe o parte, iar ea se întinse lângă el, astfel încât stăteau cu capetele unul lângă altul, deși picioarele le erau îndreptate în direcții opuse, și își adunară fiecare zăpadă ca să le țină la spate.

Oare lui Risten i se păruse o invitație, că el se întinsese pe jos? Să fi fost ceva erotic, conștient sau nu, în ce făcea?

— Vițeii tăi au picioare lungi, frumoase, remarcă Risten.

— De, care mai sunt în viață, răspunse el inhalând fumul din pipă și scoţându-l pe nas, încercând să se gândească la ceva mai potrivit de spus.

— Glutonii sunt feroce iarna asta, zise ea.

El încuviință din cap.

— Chiar am dat nas în nas cu unul, continuă Risten. De fapt, chiar după ce ne-am văzut noi.

— Ca să vezi.

— L-am lovit cu bățul de schi.

— Păi de, ești Risten Tomma, spuse el, bucuros că nu e nevoit să se uite la ea în timp ce vorbește.

— Ce vrei să zici?

El nu răspunse și se săltă în capul oaselor, ca și cum băgase de seamă că se întâmplă ceva cu turma, deși nu se întâmpla nimic.

— Nu știu.

— Ba știi.

— Nu-i momentul potrivit acum, spuse el, într-un târziu.

— Pentru ce?

— Trebuie să merg în târg, zise el.

— Ah, făcu ea. Și cine o să… începu să întrebe, dar se opri.

— Tu poți să rămâi, să te încălzești, zise el. E carne în oală. Eu nu mă întorc până mâine.

— Rămâi în târg?

— Cu taică-miu, spuse el, dându-și seama în timp ce vorbea că nu-i chiar imposibil.

— Ah, zise ea, deci o să…

Dar el se și îndepărta, gândindu-se că poate de data asta o să-i fie prea rușine lui Risten să-l mai urmeze și avu dreptate. Și cu toate că nu se grăbi cât timp își strânse lucrurile în lávvu, și apoi nu se grăbi cât îl înhămă pe Borga, ea rămase locului, ca o lucrătoare tocmită.

De bună seamă n-a mai fost atât de grosolan în viața lui.

Dar trebuie să pună piciorul în prag. N-are cum s-o lase să se poarte așa, să creadă că poate fi ceva între ei, pentru că nu e, n-a fost niciodată. E prea bună pentru el. El nu-i poate aduce decât ghinion.