Dan Dinu semnează regia documentarului „Delta Sălbatică”, cel mai amplu film documentar românesc dedicat Deltei Dunării, realizat alături de directorul de imagine Cosmin Dumitrache, scenarista Codruța Florea, cu vocea actriței Medeea Marinescu și muzica semnată de Alexei Țurcan. Proiectul a necesitat aproape cinci ani de muncă și ani de reveniri în teren, în toate anotimpurile, pentru a surprinde comportamente rare, habitate diverse și fenomene naturale greu de observat.
L-am invitat pe Dan Dinu să vorbim nu doar despre tehnica din spatele imaginilor, ci și despre modul în care a ales să-și trăiască viața în ritmul apei, al stufului și al răbdării.

Pentru un documentar de lungă durată în ecosisteme protejate, miza nu este doar să ajungi în teren, ci să revii de multe ori, în perioade diferite, cu echipă mică, echipament transportabil și respect total pentru habitat. În cazul acestui proiect, Dan Dinu și Cosmin Dumitrache, au petrecut 162 de zile în teren, unde au filmat peste 13.000 de cadre care însumează 48 de ore de filmare.

Cum se planifică un proiect derulat pe pe o perioadă îndelungată în zone protejate, fără să pierzi coerența filmului? Ce presupune pregătirea și filmarea unui documentar de natură, din punct de vedere logistic, de la permise, scouting, transport echipament, soluții tehnice, coordonare cu fixeri, ghizi, comunități locale, consultanți științifici?
Orice proiect pe termen lung este greu de planificat, însă unul derulat în natură mai vine cu o componentă importantă… impredictibilitatea vremii și a momentelor naturale pe care vrei să le surprinzi, fie ele legate de animale, sau de anumite evenimente care se întâmplă rar sau sunt greu de prognozat. Desigur că începi mereu cu mult optimism, faci un plan, rezolvi birocrația dacă este nevoie, cauți oamenii potriviți care să te ajute, dar la final totul depinde de răbdarea pe care o ai în teren. Nu ai cum să grăbești natura, ea are ritmul ei. Nu poți să pui animalele să facă ceea ce vrei ca atunci când lucrezi cu actori, așa că totul devine un joc al răbdării în care este mereu important să rămâi vigilent și să asculți de cei care au mai multe cunoștințe decât tine, fie ei oameni ai locului sau consultanți științifici. În acest joc al răbdării, în care aștepți să-ți apară în fața camerei momentul potrivit, ai cele mai multe șanse să-ți pierzi concentrarea și să crezi că, fie nu o să ai nicio șansă să obții ceea ce îți dorești, fie că ai deja suficient material dar să nu fie chiar așa. Filmatul sau fotografiatul în natură este și un soi de meditație, în care plictiseala îți spune mereu că ar trebui să o iei din loc, iar perseverență îți șoptește că mai trebuie să ai un pic de răbdare pentru că ceva uimitor este pe cale să înceapă. Apoi urmează negocierea între tine și aceste două idei.

Cum echilibrezi nevoia de imagini spectaculoase cu obligația de a proteja habitatul? Ai menționat deseori că nu trebuie făcute concesii care să afecteze bunăstarea animalului / habitatului, chiar dacă asta înseamnă să renunți la un cadru foarte bun. Ce reguli etice ai impus echipei în timpul filmărilor? / Care au fost tehnicile/ practicile de minim impact aplicate la acest documentar?
Nicio imagine nu este mai presus de bunăstarea unui animal. Nu pot spune că am impus anumite reguli foarte stricte, pentru că experiența mea și a lui Cosmin ne-au condus mereu către cele mai bune rezultate. Uneori este destul de simplu. Dacă stai într-un loc și observi că nu se întâmplă mare lucru, sau că animalul din fața camerei nu se comportă natural, nici nu prea mai are sens să insiști pentru că, de cele mai multe ori, nu se va schimba nimic. Aceste mici semne pe care natura ți le dă în orice moment sunt esențiale pentru a avea un comportament etic.

Legat de tehnică, am apelat adesea la corturi de camuflaj sau alte ascunzători specializate. Chiar dacă și în acest caz animalele cam știu că ești acolo, te acceptă mai ușor pentru că înțeleg mai repede că nu ești un pericol pentru ele. Uneori am apelat la o dronă în loc să ne apropiem. Impactul acesteia, dacă este folosită cu atenție fără a invada complet spațiul de siguranță al unui animal, este mai redus decât să încerci să te apropii, mai ales în zonele de cuibărit. Important este să fii mereu atent la semnele pe care animalele ți le dau și să le înțelegi comportamentul. Dacă observi că activitatea ta pune presiune pe animalele filmate, atunci este cazul să te oprești și să te îndepărtezi. Vor exista mereu alte oportunități.

Cum decizi când să oprești filmarea, chiar dacă ai putea obține un cadru mai bun?
Nu prea știi niciodată acest lucru. Uneori exact când apeși pe buton și filmarea se oprește, animalul se apucă să facă ceva interesant. Eu am obiceiul să filmez cadre lungi în care să las natura să se desfășoare în liniște. Dar asta îmi aduce fișiere uriașe care trebuie apoi văzute și selectate. Uneori pur și simplu trebuie să te mai și oprești. Dacă ești fericit cu ce ai obținut, dacă povestea din mintea ta prinde contur, atunci insistența poate nu mai este necesară. Dar este un balans fin între a spune stop și a pleca și a zice că mai stai 5 minute poate se mai întâmplă ceva interesant. Nu de puține ori acele 5 minute chiar au contat.

Ce faci atunci când repetitivitatea și răbdarea devin un fel de meditație forțată?
Deseori începi o negociere cu tine însuți. Dincolo de cât de mult timp ai vrea tu să mai stai, fie ți se termină lumina, fie aceasta devine prea dură, iar acestea sunt momentele în care oricum trebuie să te oprești. În natură ai niște ferestre clare în care poți filma cum trebuie, așa că trebuie să ții mereu cont de ele. Deci uneori ești rupt din această meditație de momentele în care orice ai vrea să faci, lumina te va ghida către cea mai bună decizie.

Când / cum ai decis că documentarul va avea perspectiva narativă oferită de apă, combinată cu vocea Medeei Marinescu și piesa Irinei Rimes, care dau filmului „o puternică dimensiune emoțională”?
Mi-a plăcut mereu să mă îndepărtez, atunci când a fost posibil, de o abordare clasică în care naratorul este doar un observator al lucrurilor și nu este direct implicat. Ideea ca Medeea să devină vocea apei a fost încă de la început în mintea noastră, deși nu a fost deloc ușor să scriem un scenariu despre un loc construit de apă în care să nu putem spune cuvântul „apă”, pentru a nu fi ciudat că apa vorbește despre ea la persoana a treia.
Alături de Codruța Florea, cu care am scris scenariul, am încercat mereu să îi dăm apei o poveste care să curgă foarte cursiv, așa cum face și apa, și care să ne ajute să descoperim Delta Dunării într-un ritm natural. Această perspectivă ne-a ajutat și să punem în discuție problemele cauzate de oameni într-un mod oarecum observațional, fără a deveni moralizatori.
Vocea Irinei a completat perfect vocea Medeei, iar la final muzica reușește să preia perfect ultimele replici din film cu o emoție care te pune pe gânduri și care poate te va face să înțelegi cât de importantă este apa în viața noastră și cât de multă nevoie avem să conservăm mai bine zonele umede, aliați importanți în lupta constantă cu schimbările climatice.

Colaborările cu Medeea Marinescu și Irina Rimes au adus o identitate aparte filmului — ce-a fost mai emoționant: momentul filmării propriu-zise sau cel în care ai văzut/ascultat pentru prima dată vocea și muzica puse pe imaginile tale?
Nu știu dacă pot separa momentele, sunt parte din aceeași poveste. Când filmam nu știam exact cine o să nareze sau o să cânte, știam doar că o să lucrăm tot cu Alexei Țurcan pentru muzică, același om minunat care a ajutat filmul „România Sălbatică” să prindă viață. Nu de puține ori, când eram în teren, îmi imaginam cum o să sune muzica pe acea bucată, ba chiar am și filmat anumite scene care să introducă anumite părți muzicale. Am vorbit cu Medeea după ce începusem deja să montăm anumite părți din film, iar vocea ei s-a potrivit perfect. Emoția nu a venit atât de tare când am ascultat primul demo, ci mai ales când am început să înregistrăm în studio și când am văzut că toată căldura din vocea Medeei vine dintr-un om la fel de cald. S-a implicat foarte mult emoțional în acest rol și a fost o reală plăcere să lucrăm împreună. Iar pe lângă faptul că și-a dus rolul la capăt cu brio, ne-a ajutat și ne ajută în continuare în campania noastră educativă. Crede și ea cu tărie în faptul că trebuie să devenim cu toții mai atenți la cum gestionăm risipa apei și s-a implicat activ în demersul nostru.
Cu Irina am lucrat la finalul filmului, atunci când totul era aproape gata. Alexei a venit cu ideea că ea s-ar potrivi foarte bine pe stilul muzical necesar pentru acest film, pentru că el a introdus multe pasaje de cor inspirate din muzica locului. Deși am lucrat împreună destul de puțin, emoția din piesă ne-a copleșit încă de la înregistrări. Ce m-a impresionat foarte tare a fost nu doar profesionalismul ei, ci și faptul că a decis să ne ajute pro bono. Ia plăcut proiectul și a crezut în cauza lui. Este fascinant să dai peste astfel de oameni care înțeleg că un astfel de demers se poate transforma în ceva mult mai mare. Îmi place tare mult piesa de la final și cred că spectatorii nu se vor ridica de pe scaune și se vor lăsa copleșiți de vocea ei până după credite.

Filmările s-au întins pe ani, în toate anotimpurile, cu reveniri repetate pentru a prinde comportamente rare de faună și fenomene naturale greu de observat. Cum e, sufletește, să aștepți ore sau zile în tăcere, doar tu și camera, într-un loc atât de izolat?
Deși poate părea complet izolată, totuși Delta are multe comunități locale și putem spune că doar pe parcursul filmărilor eram singuri, însă în fiecare seară eram alături de colegi și prieteni. Tot procesul devine un fel de ritual. Te trezești super devreme, mai ales vara când soarele răsare pe la 5:00 dimineața, iei o pauză la prânz, dacă ești norocos și nu trebuie să stai toată ziua la pândă, și ajungi seara târziu după apus înapoi unde ești cazat doar pentru a aveam o cină rapidă, pentru a descărca materialul, pentru a încărca bateriile și pentru un somn scurt dar binemeritat. Am avut uneori zile în șir cu acest program. Când mai primeam câte o zi ploioasă chiar ne bucuram că mai puteam recupera un pic din somnul restant.

Ne-a plăcut acest ritual obositor, iar așteptarea era mereu recompensată de momente speciale cu animale faine în fața camerei. Cât despre liniște, Delta este rareori tăcută. În lunile de primăvară și vară este o hărmălaie completă în jurul tău, pentru că păsările și broaștele trebuie să se facă auzite. Așadar, nu prea poți spune că ațipești atunci când te plictisești.

A existat un moment de singurătate, în mijlocul stufului sau pe apă, în care ai simțit că locul acela îți spune ceva anume despre tine, nu doar despre natură?
Când îți place ceea ce faci nu ești niciodată singur în mijlocul naturii. Ai sute de prieteni în jurul tău, trebuie doar să îți aloci timp să îi înțelegi și să le asculți povestea. Toată lumea asta vie care te înconjoară îți poate spune extrem de multe despre tine. Dacă ai suficient de multă empatie să o înțelegi, îți vei da seama și cât de important este să o protejezi.
Cu cât te expui mai mult la natură cu atât mai mult vei înțelege că egoismul ăsta al oamenilor poate deveni extrem de nociv pe termen lung. Nu putem trăi fără natură, sau poate că putem, dar o astfel de lume post-apocaliptică ar fi tare tristă.
Când stau singur și privesc natura în cele mai mici detalii ale ei, sunt mereu uimit de reziliență de care dă dovadă, iar asta m-a învățat să cred că natura va găsi mereu o cale să se adapteze și să supraviețuiască, noi însă nu o să mai fim aici să vedem cum o să facă acest lucru, pentru că atunci când ne batem joc de natură, nu facem decât să ne sabotăm propria existență.

Dintre toate orele petrecute cu camera în mână, care e imaginea care te-a emoționat pe tine, personal, cel mai mult, dincolo de cât de „bună” e din punct de vedere tehnic?
Una dintre secvențele cele mai puternice din film este cu un codalb care privește cu neputință cum flăcările unui incendiu de vegetație, cauzat de oameni, se apropie iminent de cuibul lui. Deși am avut această poveste în minte, pentru că am observat fenomenul câțiva ani la rând, nu m-am gândit niciodată că o să pot să-l redau în acest fel. M-a impresionat foarte tare ce s-a întâmplat, dar cum nu aș vrea să vă dau mai multe spoilere, vă las să descoperiți întreagă poveste la cinema.

Ți s-a schimbat felul în care te uiți la natură, dincolo de camera de filmat, după ani de asemenea disciplină a răbdării și a distanței?
Da, și uneori poate nu chiar în bine. După mai bine de 20 de ani de când sunt fotograf de natură și peste 10 de când am luat drumul filmului documentar, am început să observ că de, multe ori, văd în jurul meu doar cadre și nu mai văd tot timpul natura în tot ansamblul ei. Acest defect profesional poate fi util pentru că te ajută să simți mai ușor poveștile din jur, dar atunci când nu ai camera în mână devine un pic enervant că nu mai poți vedea tot ansamblul. Încerc să mă tratez și să mă disciplinez, iar pentru asta îmi propun adesea să-mi las camera acasă și pur și simplu să mă bucur de natură și de ceea ce pot descoperi.

Ai filmat prima dată Delta Dunării în urmă cu 14 ani, pentru un proiect vechi, și te-ai întors la ea acum, un deceniu mai târziu, cu „Delta Sălbatică” — ce s-a schimbat la tine ca om între aceste două momente, mai mult decât s-a schimbat Delta însăși?
Greu de spus, mai ales pentru că nu am făcut neapărat o pauză, iar în tot acest timp am vizitat Delta, nu neapărat cu camera de filmat în mână, ci cu cea de fotografiat. Poate că am devenit mai conștient de importanța acestui loc, poate că acum o înțeleg mai bine. Cred că lucrul cel mai important este să adun toată această experiență și cu ajutorul filmului să încerc să ajut acest loc să fie înțeles și de ceilalți, fie ei turiști trecători sau localnici.

Când a fost să te întorci acasă, în Brașov, după săptămâni petrecute în Deltă, cum e tranziția — te simți deconectat de lumea „normală” sau, dimpotrivă, mai conectat la ea? Ce te ajută cel mai mult – familia, prietenii, activitățile conexe? Cum se adaptează stilul de viață al unui cineast la ritmul naturii?
Pentru mine acasă este un refugiu în care încerc să mă deconectez cât de mult pot.
Sunt momente în care am timp să stau un pic cu ai mei sau să-mi mai văd niște prieteni, și momente în care doar îmi mut bagajele dintr-un rucsac într-altul, îmi mai iau niște haine curate și plec din nou la drum. Cert este că niciodată nu am timp să mă plictisesc. Cel mai fain este când vin după o plecare mai lungă și mai obositoare și ai mei mă iau de odihnit, iar eu îmi doresc să mă tolănesc în canapea la un film fără miză care doar să-mi dea un reset la creier cu ceva acțiune banală. Sunt însă norocos pentru că am o familie care mă susține în nebunia mea și care a înțeles, sper, că nu aș mai fi eu dacă în loc să stau prin natură și să fac ceea ce știu să fac, aș fi mereu în fața televizorului la un meci de fotbal cu o bere în mână. Sunt genul de om care se poate adapta și poate trece rapid de la viața din teren la cea din oraș, dar sunt lucruri pe care probabil nu le-aș putea transpune niciodată într-un stil de viață. Poate că nu este ușor să stai mult timp plecat în natură pentru filmări, după care să nu mai ieși din casă cu săptămânile pentru că te-ai apucat de editat, dar m-am obișnuit cu asta. Dacă nu pierzi din vedere ceea ce trebuie să faci și scopul final al poveștii pe care o urmărești, poți retrăi mult din magia momentelor din natură în fața computerului atunci când revezi filmările.

Cum s-a așezat scenariul filmului, corelarea poveștilor din Deltă, și cât de dificil a fost să lași deoparte cadre sau povești spectaculoase?
Partea asta în care ești în primele momente ale conturării poveștii este cea mai frumoasă, dar în același timp este și cea mai înspăimântătoare dintre toate. În aceste momente îți legi ideile într-un tot unitar, însă nu poți ajunge la ceva cu adevărat fascinant fără să treci mai înainte printr-o muncă de rutină în care revezi cadrele, selectezi ce este bun, îți organizezi materialul pe povești sau scene pe care vrei să le conturezi. Cu cât ești mai organizat și faci asta din timp, cu atât ai șansa să mai apuci să mai completezi anumite lucruri dacă mai ai șansa să mai ajungi în teren.

Următorul pas este să ajungi la lungimea potrivită de film. De cele mai multe ori realizezi că ai scris prea mult și că ai montat prea mult. Spre fericirea mea, la acest documentar o să avem și o serie de patru episoade, deci nimic din ce am creat deja nu se va pierde. Au rămas pe afară povești în diverse stadii de finalizare. Unele au picat mai din timp și au doar un montaj preliminar, altele sunt deja scrise și detaliate, iar unele sunt scoase în ultimul moment din film, deci au practic și muzica și sunetul aproape finalizate complet. Dacă nu-ți place să construiești un puzzle cu multe piese, nu prea o să-ți placă nici montajul unui film. Mă las greu convins că trebuie să renunțe la anumite scene, mai ales după ce le-am finalizat, dar nu o să poți niciodată să pui tot materialul filmat într-un documentar. Mereu o să rămână ceva pe dinafară.

Documentarele și poveștile vizuale funcționează cel mai bine când creează conexiune afectivă, folosesc personaje ușor de urmărit și încheie cu un apel la acțiune clar, dar realist. „Delta Sălbatică” nu face excepție, transmite clar mesajul apei de a fi lăsată liberă. Ce înseamnă acest mesaj pentru tine, cum ați ajuns la această formulare?
Aproape niciodată nu ajungi la mesajul unui film în primele pagini de scenariu. La fel ca la montaj, povestea evoluează pe parcurs și se dezvoltă de la idee la un concept mai clar. Mi-a plăcut mereu să nu mă forțez să ajung la final înainte de a fi suficient de implicat în proces ca finalul să curgă de la sine. De obicei ultimele cuvinte din film sunt scrise și rescrise de zeci de ori. Fie pentru că nu sunt frazate suficient de puternic, fie că nu găsești cadrele cele mai bune pentru ele, fie că pur și simplu nu par destul de puternice. Important este ca atunci când ajungi la ultimele replici, să pui tot restul filmului în balanță și să găsești emoția potrivită. La acest film a fost destul de simplu să dozăm replicile, pentru că au curs destul de clar și limpede… asemeni apei. Nu cred că puteam găsi un mesaj mai potrivit, mai ales că el este pus într-o antiteză foarte interesantă. Dar vă las să descoperiți în film despre ce este vorba.

Aveți alături o comunitate – „România Sălbatică” -, alături de colaboratori din ONG-uri. Cum s-a creat acest tip de colaborare? Și care sunt mesajele voastre comune?
Comunitatea noastră a fost creată în timp și s-a conturat în special în jurul unor oameni care iubesc natura și care cred că încă ne mai putem schimba pentru a aduce și schimbarea de care natura are nevoie pentru a fi mai sănătoasă. Cu ONG-urile de mediu am lucrat îndeaproape în toată viața mea de adult. Am trecut de la voluntar, la membru, la coordonator de proiecte și acum la conducerea a nouă dintre cele mai faine astfel de asociații pe care le avem la noi în țară, România Sălbatică și FORONA, Organizația Fotografilor de Natură din România. Mi se pare extrem de important ca aceste ONG-uri să aibă o voce mai unită și să colaboreze mai mult, iar de multe ori mi-am asumat acest rol de mediere între asociațiile de mediu și publicul larg prin ceea ce fac. De altfel, ambele asociații în care activez fac asta, iar prin fotografie și film documentar sprijină diverse alte proiecte de mediu. Mesajul este unul simplu: natura are nevoie de cât mai multe voci care să o susțină, iar fotografia și filmul sunt mijloace de comunicare foarte eficiente.

În ce măsură un documentar ca „Delta Sălbatică” poate servi nu doar ca exemplu educațional, suport al turismului responsabil, ci și ca semnal pentru o legislație și un set de acțiuni care să protejeze acest spațiu unic aflat în patrimoniul UNESCO?
Sunt multe exemple în care un documentar de natură a ajuns nu doar să ajute la o mai bună conștientizare, dar și să ducă la crearea de noi zone protejate. M-aș bucura ca și „Delta Sălbatică” să aibă acest rol, iar după ce va fi văzut de oameni cu putere de decizie, aceștia să facă mai mult pentru protecția Deltei și pentru renaturarea zonelor desecate în trecut. Lucrăm la asta și sper să putem avea niște reacții pozitive în acest sens.

Ce speri să simtă publicul din cinema, emoțional, în acele 124 de minute de vizionare?
Mi-aș dori ca oamenii să vadă și să înțeleagăcât de importantă este apa și cât de multă nevoie avem de zonele umede. Apa este cea care a dat naștere vieții așa cum o știm astăzi. Fără apă noi nu putem exista, așa că ar trebui să fim mult mai responsabili. Pe de cealaltă parte, zonele umede sunt extrem de eficiente în captarea carbonului din atmosferă și ne ajută enorm în temperarea efectelor schimbărilor climatice, așa că ar trebui să le renaturăm și să le lăsăm să-și urmeze ciclurile naturale. Natura ar trebui să ne fie cel mai bun aliat, dar noi de multe ori luptăm împotriva ei. Dacă publicul va înțelege măcar o parte din aceste lucruri, eu mă declar mulțumit.

Ce impact ți-ai dori să aibă filmul „Delta Sălbatică”?
Pe termen scurt mi-aș dori să fie văzut de cât mai mulți oameni, așa că îi rog pe cei care l-au văzut, sau îl vor vedea în avanpremieră la cinema, să dea de veste mai departe. Dacă le-a plăcut, desigur. Este important ca astfel de documentare să fie mai prezente în cinematograful românesc, iar asta se poate întâmpla doar dacă există public care să susțină astfel de filme.

Pe de altă parte, mi-aș dori să avem succes cu o inițiativă importantă: ne-am propus să donăm o parte din încasările filmului pentru a sprijini un proiect de renaturare din Deltă.
Este un semn de mulțumire pentru acest loc care ne-a oferit atât de multe bucurii.

Pe termen lung, mi-aș dori ca filmul să aibă un impact suficient de mare asupra tuturor pentru a putea pune o presiune mai mare pe cei care pot decide să renatureze Delta și nu numai.
Sunt multe zone umede în țara asta în care apa poate să curgă din nou liberă. Dacă facem acest lucru ajutăm natura să se vindece, iar pe măsură ce ea face asta, noi beneficiem de multe avantaje. Stocăm carbon, facem loc de reproducere pentru pești, creem bariere împotriva inundațiilor, stocăm apa pe termen lung, pentru a enumera doar o parte dintre beneficii. Câteodată oamenii sunt în stare de lucruri mărețe. Am ajuns în spațiu, am exterminat boli, am creat inteligență artificială, dar cumva uităm mereu să ne întoarcem la natură și să înțelegem importanța ei.
Nu trebuie să reinventăm lucruri nonstop, uneori trebuie doar să reparăm ce am stricat și să trăim mai sustenabil. Îi suntem datori naturii cu asta.