O poveste despre ambiții zădărnicite, suferințe acumulate, speranțe renăscute și o inepuizabilă reziliență

Livia Bohusz simte lipsa fratelui ei, Cyrus. Zdruncinată de moartea acestuia și de tăcerea sufocantă ce învăluie ferma familiei, Livia, în vârstă de unsprezece ani, nu poate decât să încerce să supraviețuiască. Singura ei alinare: muzica, o evadare în extazul liniștitor pe care i-l oferă cântatul la pian. Și, amețitoare, promisiunea unei vieți noi pe măsura talentului ei. Partita spune povestea Liviei — o narațiune despre maturizare, dar și o analiză a speranțelor și regretelor specifice vârstei de mijloc, un roman la fel de simplu ca iubirea și dorul, la fel de emoționant, complex și rafinat ca muzica pe care o celebrează.

Caartea a apărut la Editura Trei, în traducere din limba engleză Anca Bărbulescu și o găsiți aici.

Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior și Prodigal Summer, precum și a unor volume de poezie, eseuri și nonficțiune. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit numeroși cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai fost publicate romanele Demon Copperhead (Pulitzer Prize for Fiction 2023), Lacuna (Orange Prize for Fiction 2010) și Biblia lemnului otrăvit (Exclusive Books Boeke Prize 2000). În 2026, Barbara Kingsolver a fost recompensată cu John Steinbeck Award.

Fragment .Barbara Kingsolver.Partita

Un zgomot ne‑a făcut să tresărim: se deschisese ușa din spate, de la bucătărie. Întotdeauna se înțepenea de la umezeala verii și trebuia s‑o împingi atât de tare încât se trântea de perete cu o bufnitură. Am ascuns programul concertului cu Orchestra Simfonică din Knoxville. Gaz a ascultat fără să se ridice, cunoștea intrusul după sunet. Deci era cineva cunoscut. Am scuturat din poală praful de hârtie dezintegrată și mi‑am obligat inima și mâinile tremurătoare să se potolească. Pe vre­muri, eram mândră de mâinile mele care nu tremurau. Așa se întâmplă înainte de cădere.

— Livvie… Ți‑am adus ceva să mănânci de prânz.

— Charlie?

M‑am ridicat și am netezit rochia mamei. Luasem pe mine, ca de obicei, halatul de vară albastru‑deschis. Acum auzeam și eu că e Char­lie, după pașii îndesați și felul viguros de a muta lucrurile din loc. Am intrat în bucătărie și l‑am găsit adunând un teanc de pachete îngălbenite de timp până la maroniu, ca să facă loc pe o masă. Luase coșul în care îi duceam prânzul la câmp când încerca să termine de cosit sau de dis­cuit înainte să vină ploaia și nu voia să vină până acasă. Era la fel ca atâția alți fermieri, bărbați care se rupeau în două de muncă și nu li se părea nimic excepțional.

A lăsat plicurile pe un scaun și a îndreptat stiva, să nu se răstoarne. S‑a mai uitat o dată la ele.

— Ce‑s astea?

— Tipare. Un fel de model pentru o rochie sau ce vrei să croiești.

Cel de deasupra înfățișa un copil care ilustra trei variațiuni pe tema modelului: cămășuță, șorțuleț, costum cu pantalonași. Modelul arăta ca o Marilyn Monroe la zece ani. Mi s‑a părut comic. Mama ar fi detestat fetița aceea stăpână pe sine, teatrală, cu bărbia ridicată a îngâmfare și degetele mari de la picioare în afară.

Charlie s‑a uitat la mine mirat.

— Ea vă făcea hainele la toți?

— Din câte țin eu minte, nu. Poate când eram foarte mici…

— Și asta?

Zâmbind șugubăț, a ridicat un model sexy, pe cât de sexy puteau fi ilustrațiile acelea de benzi desenate: o femeie într‑o rochie elegantă, formală, crăpată până foarte sus pe picior. Tocuri, coc, decolteu.

— Cum a ajuns asta în posesia mamei n‑aș ști să‑ți spun. De acord, nu pare genul de lucru pe care s‑ar fi apucat să‑l croiască. Dar asta e…

— Dacă le‑a croit…

— Mda… Până la urmă o să le găsesc pe‑aici.

— Chestiile astea nu poți să le arunci și gata?

— Ce, tiparele? Așa am de gând. Dar le‑am căutat pe net, pentru orice eventualitate, și am descoperit că unele, cele foarte vechi, sunt aur curat.

— Mai bine nu te uitai, a spus el, adresându‑mi un zâmbet strâmb, înțelegător.

A pregătit masa, un termos cu ceai dulce și sendvișuri cu drob de carne înfășurate în șervete de hârtie. Ceaiul îl făcusem eu de dimineață devreme, să‑l ia cu el la câmp, drobul era din seara trecută. Era tare frumos din partea lui să facă asta, să vină să mă hrănească. Era prima dată.

— Știu, n‑ar trebui să mă uit, dar e greu să nu fii curios, am spus eu. La fel și cu discurile. Majoritatea sunt prostii, dar unele valorează mult dacă găsești cumpărător.

— Are discuri?

— Doamne, da… Teancuri întregi, în general cântăreți, dar îi are pe toți. Elvis, Tennessee Ernie Ford, operă…

— Și le asculta? Nu pot să‑mi închipui.

— Niciodată. Doar le cumpăra. Țin minte că mergeam la Sears și Kmart și se cam furișa spre raionul cu discuri și strecura câteva în coș, sub sacii pentru aspirator. Pe urmă, când ajungeam acasă, le dosea pe undeva, voci închise în huse. Nu ne lăsa nici pe noi să ne atingem de ele.

Mi‑a străfulgerat oribil în minte o imagine cu ea lovindu‑l pe Cy peste cap și umeri, așa mare cum era pe atunci. În clasa a șaptea sau a opta. Îl găsise cu o grămadă de discuri de‑ale ei scoase din huse și împrăștiate în jurul lui pe podea.

— Mă rog, acum nu știu cine le‑ar mai vrea.

M‑am așezat la masă, mi‑am scos încălțările și mi‑am îndesat picioa­rele goale sub perna moale pe care o forma câinele pe podea.

— Nu ți‑ar veni să crezi. E la modă acum — lumea repară pick‑upuri vechi și dă bani serioși pe viniluri. Mai mult puștimea.

— Pentru ce? N‑au muzică în nenorocitele alea de telefoane ale lor?

— Ca să fie altfel, presupun. Asta e partea cea mai grea. Să separi ce e vintage de ce e pur și simplu vechi.

— Uite la noi, a spus el, zâmbind. Tu și cu mine suntem doar vechi.

S‑a așezat de partea cealaltă a mesei, și‑a scos șapca și și‑a trecut mâna prin părul scurt și umed. Nimic din aspectul lui nu cadra cu ceea ce spusese. Ridurile fine de la colțul ochilor când râdeau, asta da. Și faptul că refuza să folosească până și „dracu’“, în vreme ce lumea înjura din te miri ce. Charlie avea unele obiceiuri care îl făceau să pară bătrân. Dar era foarte plin de energie, ceva din el era mereu în vibrație — un genunchi sub masă, un deget mare bătând darabana pe masă. Era treaba mea să am grijă să nu muncească până la epuizare într‑o zi ca aceea.

— E cald rău?

— Păi, cum nu… Te arde.

— Cum merge cu baloții?

— S‑ar putea să nu apucăm să‑i băgăm pe toți în hambar azi, dar ter­minăm ce e mai rău.

— A venit James să te ajute?

— A venit. I‑a adus și pe Ethan și pe doi prieteni de‑ai lui. Sunt ca argintul viu băieții ăștia, aruncă baloți de zici că sunt la concurs.

— N‑ar trebui să fie la ore? A început școala săptămâna trecută.

— Le‑a dat liber James pentru azi. A zis că e urgență în familie.

— O să‑i pună Mickie pielea‑n băț. Și lui, și ție.

Charlie și‑a mestecat sendvișul cu un zâmbet șmecher.

— Păi, nu știu eu?

— Dar nu era nevoie să spargi petrecerea acolo doar ca să vii să ai grijă de mine.

— N‑am spart‑o. S‑a stricat presa de balotat. De data asta s‑au dus și rotorul, și lama care taie sfoara. S‑a dus James să‑și ia sculele. Dar rulota lui e la un câmp unde lucrează acum, hăt pe la Jackstown, deci mai durează.

— Aoleu… De câte ori poate să se strice o presă de balotat?

— De câte ori putem noi s‑o reparăm, eu așa mă gândesc.

Și‑a terminat sendvișul înainte să mănânc eu prima jumătate. S‑a șters pe mâini cu șervetul, după care și‑a plimbat ochii pe tavan deasupra capului meu. Tot descopeream crăpături pe măsură ce truda mea dezgropa colțuri din casă care nu mai văzuseră lumina zilei din anii ’90.

— E păcat de muncă să reparăm iar rabla aia, dar n‑am încotro. Poate caut una nouă după ce se vinde casa.

— Îmi pare rău. Fac tot ce pot.

— Știu, iubita. Îmi pare rău că trebuie să faci chestia asta. Chiar, te‑a sunat mama?

— Nu, de ce?

— Am văzut că m‑a sunat de trei ori cât coseam. Dar de unde naiba să aud pe tractor…

— A, stai liniștit. M‑ar suna pe mine dacă ar fi ceva important.

Faye îmi era mamă la fel cum îi era și lui Charlie. Mă temeam să n‑o ia puțin razna de când cu căzătura soțului ei. Fractură la ambele șolduri, părea o pedeapsă prea mare.

— Ar fi bine să mergem la Garden Hill să‑i facem o vizită lui Teddy. Poate la sfârșitul săptămânii?

— Poate.

Charlie nu suporta spitalul, nu suporta să‑și vadă tatăl neputincios. A ridicat ochii la mine; până atunci nu păruse să observe ținuta ciudată.

— Frumoasă rochie. Sau ce e, halat? De‑ale ei?

Am încuviințat din cap și mi‑a trecut prin minte gândul nechibzuit că aș putea să‑i spun ce e sub ea — o cămașă de noapte din bumbac, fără lenjerie pe dedesubt. Pentru Charlie, ar fi fost pură informație. Aveam viață sexuală, sau avuseserăm la un moment dat, dar niciodată nu fuseserăm jucăuși, nici măcar la început. Era ceva pentru alinare, pentru amândoi, bănuiesc. Ca atunci când pui un pachet cu gel cald pe un mușchi care doare. Nu ne sărutam și nu ne țineam de mâini în public sau așa ceva. M‑am mirat să aflu că unii dintre elevii mei mai mici de la pian credeau că suntem frate și soră.

Și‑a împreunat mâinile la ceafă și s‑a lăsat pe spate în scaunul de lemn, care a scos un șir de trosnituri. Și‑a întins picioarele lungi în micul spațiu eliberat de lângă masă.

— Te simți bine? l‑am întrebat.

Nu i s‑au mișcat decât ochii, dar s‑au întors repede spre mine, mirați.

— Sigur. De ce?

— Așa. Ai mult de muncă și e cald. La cât v‑ați apucat?

— Am ieșit din casă după ce ai plecat tu. Pe la patru jumate. Trebuia să mut vitele și să pregătesc utilajele până să vină James cu ai lui.

M‑am mirat că știa când plecasem. Credeam că mă furișasem aproape invizibilă, dar poate mă înșelam. Ar trebui să fii orb să nu observi o soție atât de distrasă cum eram eu în ultima vreme. Fără somn, agitată… M‑am uitat spre podea. Și i‑am observat picioarele.

— Of, Charlie… Să nu‑mi spui că te‑ai dus la fân cu pantofii buni…