Foto Mayank Austen Soofi

Primul volum de memorii al lui Arundhati Roy, Refugiul meu, furtuna mea, urmărește, cu forța narativă a romanelor sale și cu luciditate, evoluția uneia dintre cele mai puternice autoare ale literaturii contemporane. Acoperind perioada dintre 1962 și 2022, cartea reconstituie traseul interior al unei conștiințe în formare: copilăria fracturată, ruptura necesară, anii de rătăcire fertilă și, în cele din urmă, apariția romancierei și eseistei. Scrise sub impactul unei pierderi decisive, memoriile sunt mai puțin o elegie și mai mult un act de clarificare, o încercare de a înțelege cum se naște o voce, cum se cucerește libertatea și ce preț cere adevărul.

*

Arundhati Roy, scriitoare și activistă indiană, cunoscută atât pentru romanele sale, cât și pentru eseistica politică incisivă, s-a născut la 24 noiembrie 1961 în Shillong, Meghalaya, India, și a studiat arhitectura la School of Planning and Architecture din Delhi, unde locuiește și în prezent. Debutează în 1997 cu romanul Dumnezeul lucrurilor mărunte (The God of Small Things; Humanitas Fiction, 2018, 2022), câștigător al Booker Prize și tradus în peste patruzeci de limbi. Douăzeci de ani mai târziu, în 2017, îi apare cel de-al doilea roman, Ministerul fericirii supreme (The Ministry of Utmost Happiness; Humanitas Fiction, 2019),nominalizat la Man Booker Prize și finalist la National Book Critics Circle Award în același an.

Arundhati Roy a scris numeroase eseuri și volume de non-ficțiune care abordează teme politice, sociale și ecologice. Printre cele mai cunoscute se numără Power Politics (2001), The Algebra of Infinite Justice (2002), War Talk (2003), Public Power in the Age of Empire (2004), Field Notes on Democracy: Listening to Grasshoppers (2009), Broken Republic: Three Essays (2011), Capitalism: A Ghost Story (2014), Things That Can and Cannot Be Said (2016, împreună cu John Cusack), The Doctor and the Saint: Caste, Race, and Annihilation of Caste (2017), My Seditious Heart. Collected Non-Fiction (2019), Azadi: Freedom. Fascism. Fiction (2020). În 2025, publică Refugiul meu, furtuna mea (Mother Mary Comes to Me;Humanitas Fiction, 2026), volum finalist la Kirkus Prize – Nonficțiune și nominalizat la National Book Critics Circle Award – Autobiografie, unul dintre titlurile de top ale New York Times Book Review în 2025 și „Cartea anului“ în numeroase publicații și platforme internaționale.

Cartea apare în câteva zile la editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei,  coordonată de Denisa Comănescu.  Traducere din engleză de Alexandra Coliban

Fragment în avanpremieră. Arundhati Roy. Refugiul meu, furtuna mea

Unul dintre exercițiile de bază din școala doamnei Roy era „scrierea liberă“, cum îi spunea ea. Cu mult înainte să-și înființeze școala – de când am reușit să țin în mână un creion – m-a încurajat să scriu ce-mi trecea prin minte. A păstrat caietul în care am scris prima mea propoziție. Era despre Domnișoara Mitten, misionara australiană care mi-a fost învățătoare în Ooty, când aveam cinci ani. Ne preda aritmetică și ne dăduse un exercițiu care presupunea să numărăm peste zece. Când nu se uita, mi-am scos șosetele, am numărat pe degetele de la picioare și le-am pus la loc. Eram maestră a fofilării, pentru că trăiam în condiții în care niciodată nu știam ce o să vină peste mine și când. Trebuia să fiu mereu în gardă. Ca Estha (unul dintre gemenii din Dumnezeul lucrurilor mărunte), știam că

(a.) Oricui i se poate întâmpla Orice

(b.) Este mai bine să fii pregătit.^[1]

Și că e mai bine să nu-ți arăți mâna sau, în situația de față, picioarele. Sau bășicile de vărsat de vânt de pe burtă.

Domnișoara Mitten a insistat să afle cum rezolvasem corect exercițiul. Ceva din atitudinea ei mi-a dat impresia că făcusem un lucru foarte rău și că număratul pe degetele de la picioare era necreștinesc și reprezenta un păcat. Cu cât am insistat mai mult că o făcusem „în cap“, cu atât mai tare s-a înfuriat. Mi-a spus că sunt o nemernică și că îl vede pe Satana în ochii mei. Când am ajuns acasă în ziua aceea, mama m-a pus să scriu despre ce făcusem la școală. (Cinci ani e o vârstă destul de fragedă la care să scrii, însă eu eram precoce pentru că asistasem la lecțiile pe care i le dăduse fratelui meu.) Am scris: O urăsc pe Domnișoara Mitten. Când o văd, văd zdrențe. Cred că are ciloții rupți. Nu știu cum de a păstrat doamna Roy asta, pentru că e clar că propozițiile n-au nici o noimă și nici nu prefigurează nașterea unui scriitor.

Pe tot parcursul școlii am avut mereu note proaste la limba și literatura engleză. N-am priceput niciodată regulile. Doamna Roy îmi tăia bucăți întregi din eseuri și din compuneri, îmi dădea trei din zece și scria comentarii precum: Oribil. Aiureli. Avea dreptate – erau niște porcării în toată regula. Știam de pe atunci că limba în care scriu nu era a mea. Când spun a mea nu mă refer la limba maternă, iar prin limbă nu mă refer la engleză, hindi sau malayalam, ci la limba unui scriitor. O limbă pe care s-o folosesc eu, nu să mă folosească ea pe mine. O limbă în care să-mi descriu mie însămi propria lume multilingvă. Știam încă de pe atunci că limba aceea era în afara mea, nu înăuntrul meu. Știam că nu avea să vină spre mine de bunăvoie. Trebuia s-o hăituiesc ca pe-o pradă. S-o eviscerez, s-o devorez. Iar când voi reuși, știam că limba aceea – limba mea – avea să-mi fluidizeze curgerea sângelui prin corp. Era pe-acolo, pe undeva, această limbă-lighioană, vie, dungată și pătată, păscând și așteptându-mă pe mine, prădătorul. Aceasta era legea junglei mele. Nu era un vis pașnic, vegetarian.

Dar odată ce am început să fug, când nu mă puteam gândi decât la supraviețuirea de zi cu zi, goana mea după limbă s-a oprit. Avea nevoie de timp și de exercițiu. Trebuia să mă antrenez, cum fac pictorii sau dansatorii sau înotătorii – doar că ambiția mea era una elementară. Ținea de reglarea temperaturii corpului și de modul cum îmi curgea sângele prin vine. Ținea de păstrarea cumpătului, a sângelui rece, de găsirea unui mod de a dialoga cu mine însămi.

Pentru a mă antrena, aveam nevoie de un refugiu. Nu fizic, ci emoțional – un loc în care să mă așez, chiar pentru un scurt răgaz. Nu-l aveam. Nu-l avusesem niciodată.

Odată ce am început să fug, odată ce am intrat la Școala de Arhitectură, mi-am spus că nu mai am aproape nici o șansă să devin vreodată scriitoare. Am renunțat.

Și apoi, după ani și ani, a venit acea scrisoare. Te-ai gândit vreodată să devii scriitoare? Știam că nu găsisem încă limba-lighioană, păscând. Dar copoiul din mine îi adulmecase urma de-abia deslușită, purtată pe aripile unei adieri îndepărtate.

---

[1] Arundhati Roy, op. cit., p. 190.