Nino Haratischwili s-a născut la Tbilisi în 1983, iar în prezent este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010) a fost distins cu premiul de debut Buddenbrooks Lübeck, care a fost urmat de numeroase nominalizări și premii pentru Mein sanfter Zwilling (2011).

Romanul-fenomen A opta viață (Pentru Brilka), apărut în 2014, a fost tradus în peste 25 de limbi și a devenit un bestseller la nivel mondial. A fost nominalizat la Europese Literatuurprijs (2018) și la International Booker Prize (2020) și a fost distins cu Warwick Prize for Women in Translation (2020).

Cel mai recent roman al său, The Lack of Light (2022) a fost primit cu entuziasm de public și de critici.

Fragment carte:  A opta viață (Pentru Brilka) – Nino Haratischwili

Titlu original: Das achte Leben, Limba originală: germane, Traducere de Laura Karsch. Cartea a aparut la Editura Trei si o gasiti aici

              Se încleșta de chitară, cel mai puternic reazem din viața ei. O parte din lumini s‑a stins. Publicul bogat, pretențios, o scruta curios, când a pătruns în conul de lumină de pe scenă. A rostit în microfon câteva cuvinte de salut pe care i le pregătise Amy. Da, donați, vă rog, vă rog, donați! Pe urmă a închis ochii. A simțit‑o. Era acolo. Fred Lieblich venise. Stătea acolo jos undeva și o privea cu ochii ei de pisică. Cea reîntoarsă la viață, dar viața era prea lipsită de astâmpăr, nu le așteptase, nici pe una, nici pe cealaltă.

              A cântat și, ajunsă la ultimul cântec, a ridicat glasul, mai sus și tot mai sus, până când s‑a frânt și o tăcere profundă, minunată, a pus stăpâ­nire pe ea. Avea sentimentul că se răstoarnă. Era atât de ușor să dispară, când avea atâția ochi ațintiți asupra ei. Uitarea era posibilă pe durata unui cântec. Purtată de aplauze, a plutit de pe scenă, s‑a prăbușit într‑un scaun rotativ din cabină și și‑a culcat capul pe masa de toaletă. Amy se fâțâia în jurul ei. Râdea, era încântată. Kitty nu o asculta. Se privea în oglindă. În lumina necruțătoare a mesei de toaletă. Ridurile, oboseala, cursa împo­triva timpului. Deconcertarea din privire. Din fericire, Amy a dispărut iar din cabină, pentru a „socializa“, cum zicea ea, și a lăsat‑o singură.

              — Nu ți‑e bine. Hai să ne cărăm de aici.

              Fred stătea în pragul ușii. Ce om frumos și ce pierdere! s‑a gândit Kitty, uitându‑se la ea în oglindă.

              — Mi‑e bine.

              Kitty s‑a îndreptat de spate.

              — Minți. Sunt cu mașina și sunt trează. Hai s‑o ștergem.

              — Unde?

              — Unde vrei tu.

              — N‑am niciun loc în care să vreau să mă duc.

              — Mai e marea.

              — E prea departe.

              — Nu contează. Hai odată, nu te mănânc. Trebuie să te gândești la alt­ceva. Haide!

              S‑au strecurat afară pe ușa din spate. Fred parcase un microbuz vechi nu departe de intrare. Amy îi făcuse probabil rost de un bilet cu acces în culise, altminteri n‑ar fi avut cum să pătrundă în club. În microbuz a năpădit‑o o stare de oboseală nemaipomenită și a închis ochii. Își luase cu ea doar chitara și o poșetă mică. Își lăsase până și blazerul în club.

              — Trebuie să conduci în direcția Eastbourne. Îți zic eu apoi unde să cotești, i‑a spus lui Fred, după care a adormit.

              Din călătoria de aproape două ore n‑a sesizat mare lucru. De mult nu mai dormise atât de bine și profund, fără să tresară trezită de coșmaruri.

              — Deci în cuibul ăsta de mic‑burghezi și‑a instalat doamna Jashi reședința pentru bătrânețe?

              Kitty a deschis încet ochii și a auzit râsetele lui Fred.

              — Ia‑o aici la stânga și pe urmă e a doua poartă pe dreapta.

              A aprins lumina. De când nu mai venise aici? De când o vizitase pe nepusă masă prietenul ei trist și‑i promisese să revină.

              Casa părea cufundată în somn ca Frumoasa din Pădurea Adormită. Noaptea era limpede și caldă. Se auzea foșnetul mării. Kitty s‑a simțit ime­diat mai bine. Fred și‑a aprins o țigară și s‑a postat în fața ușii.

              — Hai să coborâm pe plajă. Am niște lanterne puternice și pături. Mai am și piersici uscate și un scotch bun.

              Fred a consimțit, încântată.

              Și‑au croit drum până la malul mării cu lanternele. Le‑a luat ceva timp să coboare pe poteca abruptă de pe faleză până pe plajă, unde și‑au așezat păturile pe nisipul umed și s‑au întins. În jurul lor, o pace și o liniște înfricoșătoare. Secera tăioasă a semilunii proiecta pe apă o lumină gălbuie.

              Fred a atins‑o, mâna ei a urcat pe șira spinării lui Kitty. Pe urmă a îmbrățișat‑o. A sărutat‑o. I‑a sărutat fața. I‑a mângâiat pielea. Kitty a lăsat‑o. Se simțea bine. Se simțea ca și cum s‑ar fi întors acasă. Stelele împodobeau cerul ca niște alunițe. Au stat întinse alături. Și‑au dat deoparte una alteia părul de pe frunte. Kitty i‑a cuprins lui Fred fața în mâini și a privit‑o, și‑a întipărit‑o în minte.

              — Acum e rândul meu, a spus Fred Lieblich.

              Lângă stânci, la numai câțiva metri, Kitty l‑a văzut pe Andro și s‑a fre­cat la ochi, a încercat să se concentreze în continuare pe fața lui Fred, dar el era tot acolo. Se întorsese. Îi simțea prezența cu fiecare fibră a trupului ei.

              — Ce e? a întrebat Fred și a prins‑o de încheietura mâinii. Ți‑e rece?

              — Nu, totul e în regulă.

              — Vreau să știu ce se întâmplă. Vreau să fiu lângă tine. Pentru tine. Te rog, lasă‑mă să fac asta.

              — Hai să stăm aici, pur și simplu, nimic mai mult.

              — Da.

              — Da, ce?

              — Putem merge la Viena.

              — Viena.

              — Da?

              — Ți‑aș arăta câteva locuri frumoase, în cazul în care mai există, și acolo am putea bea cea mai bună ciocolată caldă din lume.

              — Mă cam îndoiesc.

              Fred și‑a culcat capul în poala ei și s‑a lăsat purtată de vise, în Viena copilăriei ei. Înainte să fi aflat care este sunetul unui corp desprins din laț. A băut câte puțin din scotch‑ul bun pe care‑l adusese Kitty. Ulterior nu și‑a mai amintit când adormise.

*

              Kitty s‑a dezbrăcat. Voia să fie goală. Liberă. Și‑a împăturit hainele. Ordonat, cum o învățase mama ei când era mică. Andro stătea în spatele ei și o privea. Pe urmă a pășit prudent în apa rece. Valurile i se loveau de piele, o făceau să‑și înăbușe țipetele. S‑a scufundat. Apa a purtat‑o în depărtare. Se mai vedea lanterna aprinsă. Pătura, femeia întinsă pe ea, până când s‑au contopit toate într‑un minuscul punct luminos.

              Andro înota în urma ei. Kitty înghițea apă. Valurile erau înalte, o legă­nau dintr‑o parte într‑alta, o aruncau înainte și înapoi. I s‑a făcut frică, dar numai câteva clipe, până i‑a reapărut în față chipul lui Andro. Întunericul s‑a așternut negru peste apă, nu mai vedea nimic înaintea ei, își pierduse simțul orientării. A dispărut și luminița din depărtare. Deodată a strălucit ceva la picioarele ei. Niște peștișori, un banc de peștișori o împresura. A pufnit în râs.

              Asta este fericirea, i‑a trecut lui Kitty prin minte, fericirea. Ca sudoarea după‑amiezii de pe pielea noastră, după ce ne‑am iubit atunci, întâia oară. Ultimul cântec din seara aceasta și ochii recunoscători ai lui Amy. Singu­rătatea lui Giorgi Alania, pe care i‑am alungat‑o pentru o clipă, când l‑am strâns în brațe. Călătoriile cu autobuzul prin America. Peștișorii aceștia de la picioarele mele, luna aceasta de deasupra mea, stâncile și valurile acestea și teama ce se topește.

              Dădea din brațe în gol. Nu mai exista țărm. Nu mai exista uscat. Doar golul și ea și peștișorii care o însoțeau și apa nesfârșită.

              Râsetele lui Kostia, când reușea să‑l facă să râdă. Sărutările tandre ale lui Andro pe buze. Cireșele de la care o durea mereu burta. Cuta de îngri­jorare de pe fruntea mamei, chiar la mijloc. Cântecele. Concertul de la Amsterdam, entuziasmul incredibil cu care o întâmpinaseră. Meritase oare această fericire? Dacă toți oamenii aceștia ar ști ce făcuse ea, ar continua să‑i cumpere discurile și să‑i fredoneze cântecele?

              S‑a lăsat în adânc, a simțit cum îi piere forța.

              — Mariam? Te‑a durut? Cum a fost? Doare?

              A întins mâna.

              — M‑au pus la perete. Pe urmă au tras primul foc. Și încă unul. Cred că au fost trei, trag trei focuri ca să fie siguri. S‑a sfârșit repede. N‑am simțit mare lucru. Nu‑ți face griji.

              Glasul lui Mariam îi răsuna în cap.

              — Nu vreau să mă urăști, Mariam.

              — Cum să te urăsc, Kitty? Nu mai știi ce frumos a fost când eram împreună?

              — Nu a fost frumos. A fost iadul de pe pământ.

              — Nu vorbi prostii. Amintește‑ți. Am trăit, Kitty. Existam.

              Kitty nu i‑a mai putut răspunde. Plămânii i se umpleau deja cu apă. Dar peștișorii înotau încă în jurul ei, strălucind într‑un verde fantastic.

*

              Corpul i‑a fost scos din apă după trei ore de când anunțase Fred Lie­blich garda de coastă. Nu plutise foarte departe. Niciodată nu fusese o bună înotătoare, nu durase mult până când rămăsese fără vlagă și fără aer.