Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Cartea Abraxas, Bogdan-Alexandru Stănescu, a aparut in  Colecția Fiction LDT, Editura Polirom, 2022

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. În 2017 a publicat romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), pentru care a primit Premiul pentru „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017, Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, ediţia 2018, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2018, a fost nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, 2019, şi este în curs de traducere în Franţa (Phébus), Ungaria (Jelenkor), Bulgaria (Janet 45), Croaţia (Fraktura) şi Macedonia (Antolog). În anul 2019 a publicat biografia romanțată „Caragiale. Scrisoarea pierdută” (Polirom). Din 2012 este doctor în filologie, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster şi Daniel Mendelsohn.

Fragment carte Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas

Casa noastră era o combinaţie arhitectonică între clădirea crematoriului şi distinsa Casă cu Lei din Constanţa, construită pe final de secol XIX de Ion Berindei pentru bogatul armean Dicran Emirzian, având însă elemente ce­o deosebeau radical de cele două: acoperişul casei în care avea să se mute familia mea disfuncţională o sută de ani mai târziu era boltit, era o cupolă îmblânzită care purta în vârf o ghioagă fultuită îndreptată spre cer, iar leii, care în oraşul de la mare sunt cocoţaţi pe capitelurile unor coloane ce ajung până la baza acoperişului, erau aici postaţi la baza celor opt trepte care urcau pe sub marchiza cu sticlă colorată până la uşa masivă ce dădea în vestibulul larg, unde lumina era filtrată prin rozeta „cu poveşti“, cum îi spunea Sergiu, dar pe care explorările mele ulterioare aveau să le găsească şi în alte clădiri ale arhitectului tras pe dreapta de comunişti, căruia i se mai permisese doar să predea. Marcu îşi construise această casă pentru uzul propriu, deşi nu locuise în ea niciodată. Rămăsese în proprietatea lui în tot acest timp şi bănuiesc că nici dacă ar fi vrut s­o vândă nu ar fi putut, dată fiind învecinarea ei cu Cimitirul Evreiesc, inaugurat exact în acelaşi an în care el terminase construcţia acestei case. Respectiva vecinătate o salvase şi de comunişti, care se izbeau de refuzul isteric al tuturor securiştilor cărora li se propunea să se mute în ea. Marcu a obţinut astfel, în 1955, concesionarea clădirii pe care n­o dorea nimeni, aşa că până în 1966, când a murit, se spune că sosea aici, pe Aleea Solca, câteodată însoţit de echipe de muncitori înfricoşaţi, şi făcea misterioase lucrări de întreţinere şi de reparaţie. După moartea lui, Casa cu Lei a intrat în patrimoniu şi a rămas, în mod misterios, în administrarea armatei, de unde Ovidius, care în anii ’80 lucra la Marele Stat­Major, a reuşit să ne obţină permisiunea de a o locui. De fapt, opţiunea a fost a lui Ralu, care a preferat această casă din coasta cimitirului unui apartament nou, din cartierele muncitoreşti dinspre Brâncoveanu sau Piaţa Sudului. Mi­am dat seama târziu că îşi făcuse un calcul simplu, în care a cântărit enorm faptul că urma să locuiască într­o bijuterie arhitectonică pe care n­o dorea nimeni şi nici n­avea s­o dorească cineva vreodată, pentru că frica oamenilor de strigoi e la fel de mare ca teama lor de moarte, iar asta nu va dispărea în veci. Deci calculul Prinţesei era unul foarte simplu: avea să devină proprietăreasă, chiar dacă nu cu acte, într­o epocă fără proprietate. Iar dacă pentru asta trebuia să împartă casa cu nişte fantome, atunci preţul i se părea chiar mic.

Vestibulul colorat prin care soarele intra filtrat de rozeta „cu poveşti“ dădea în sufrageria vastă, cu parchetul vechi, care, atunci când ne­am mutat noi, scârţâia îngrozitor, o cameră de cel puţin 80 de metri pătraţi, cu trei ferestre înalte, una dând înspre grădina laterală, cu atelierul lui Ralu şi masa de plastic adusă mai apoi de Sergiu, unde obişnuiam să mâncăm vara, sub o foaie de cort militar, alta înspre zidul Cimitirului Evreiesc, cu nucul bătrân şi tufele de măceş care­l extaziau pe Sergiu („Marocane, fac un vin din măceşele­astea, de rămâi ţuţ!“), iar a treia în spatele casei, unde Ralu plantase doi arbori de paulownia care crescuseră repede, ascunzând astfel zidul din spate. În partea opusă vestibulului răsărea scara cu balustrade din lemn vechi, care urca în spirală la etaj, unde se aflau două camere mai mici, a mea şi a lui Ralu, dar şi micul ei „atelier de iarnă“, improvizat într­un colţ al holului. Tot etajul mirosea a uleiuri şi terebentină, dar camera mea, pe care o închideam cu grijă, trăgând uşa mare, albă şi încuind­o cu cheia, avea o fereastră mică în care, când bătea vântul, se izbeau crengile nucului. Tot la etaj se afla camera de baie, imensă, în mijlocul căreia trona o cadă mare, din fontă, aşezată pe patru labe de grifon, locul unde Ralu obişnuia să citească, în apa caldă, cu degetele picioarelor îndoite pe marginea albă a acelei vane metalice. Am recunoscut cada aceea în tabloul lui David care­l înfăţişează pe Marat ucis de Charlotte Corday. Faianţa şi gresia care îmbrăcau podeaua şi pereţii camerei de baie erau împodobite cu desene alb­negru, care­i dădeau o sobrietate pe care arareori o găseşti într­un asemenea loc unde ne despuiem. De lângă atelierul de iarnă al lui Ralu, la capătul holului, pornea o scară mai mică, tot din lemn, care ducea în podul casei, ca o cupolă îngropată, unde arareori urcam şi doar însoţit, ca să privesc peste cimitir prin gemuleţul ca un hublou de submarin. Trăia o tristeţe aparte în acel loc, care mă înhăţa când deschi­deam uşa podului şi pentru câteva minute puteam urmări volutele firelor de praf în fâşia de lumină ce trecea prin acel hublou şi se proiecta pe podeaua din lemn mat, negeluit. Podul era susţinut de căpriori din lemn masiv, iar forma lui circulară îmi amintea de circ, de cortul imens sub care femei cu pălării înalte călăreau în picioare pe cai albi cu zorzoane în frunte sau lei îmblânziţi răgeau şi dădeau cu laba printre gratiile unei cuşti fragile. De multe ori, în visul meu cu ochii deschişi, leii noştri din piatră se trezeau la viaţă, îşi scuturau coamele din care săreau steiuri şi scântei, apoi deschideau cu lovituri leneşe de labă uşa vestibulului, traversau sufrageria şi urcau treptele din lemn spre etaj, de unde‑şi continuau drumul hipnotic spre pod, unde se aşezau pe burţile de piatră şi‑şi lingeau coamele, adormind într‑un altfel de somn decât cel etern, de la baza scărilor, un somn organic, în care‑şi digerau visele de piatră.

În pod am găsit o bibliotecă lipită pieziş de peretele curbat, plantată acolo şi ancorată de zid cu sârme ruginite, iar peste rafturile cu cărţi fusese aşezat un covor vechi, care cădea până‑n podea. L‑am dat jos împreună cu Ralu, tuşind în norul de praf care s‑a iscat în jurul nostru şi al fasciculului de lumină aruncat de lanterna pătrăţoasă pe care şi‑o agăţase ea de gât, apoi, după ce norul acela s‑a risipit, am văzut cotoarele unor albume groase, vechi sau mai puţin vechi, mari sau mici, de la nişte cărţoaie imense, legate‑n pânză şi până la şirurile perfect ordonate de albume mici, Skira. Atunci am rugat‑o pe Ralu să mă lase să iau cu mine unul dintre acele cărţoaie, pe al cărui cotor albastru scria cu litere aurii Journal du symbolisme şi pe care l‑am răsfoit în curte, în lumina alburie a înserării, fascinat de acei păianjeni cu labe de grifon, al căror corp era de fapt, după ce te obişnuiai cu imaginea, un ochi imens, sub care scria „Odilon Redon“, aşa că am întrebat‑o pe Ralu despre ochiul Redon, iar ea mi‑a vorbit în seara aceea despre simbolism, în poezie şi în pictură, şi am simţit că am intrat într‑o pădure unde ei îi plăcea să se afunde, o pădure întunecată şi umedă unde se cuibărea departe de mine, de familia Lucescu, de Sergiu sau de maică‑sa. Am frunzărit albumul vechi împreună şi, deşi în amintirea mea culorile acelor reproduceri sunt vii, când l‑am deschis de unul singur, ani mai târziu, am văzut că toate erau alb‑negru. Fie imaginaţia a venit cu tăvălugul ei peste acele reproduceri misterioase, fie le‑am văzut, de‑a lungul anilor, în alte locuri, iar memoria a prelucrat fiecare nouă informaţie cromatică, pe care a pus‑o la locul ei, în puzzle. Aşa că acum, în amintire, le văd color, fără nici o şansă de a mai ajunge la imaginea originară. Albumul a dispărut de mult, fie aruncat, fie vândut la anticarii care prin anii 2000 începuseră să lase bileţele cu numerele de telefon în poartă, alături de informaţia „Cumpărăm biblioteci“. Iar vânzarea cărţilor făcea parte din noua ei atitudine faţă de viaţă, îmbrăcată după căderea guvernului Constantinescu şi revenirea lui Ion Iliescu şi a democraţilor originali la putere. Un antiintelectualism feroce, manifest în tot comportamentul ei, ca şi cum ar fi vrut să spele agresiv toate păcatele ultimului entuziasm politic de care se făcuse vinovată. Când mă vedea citind, în ultimii ani de facultate şi apoi, după ce intrasem la cea de­a doua, pufnea şi făcea cale­ntoarsă, scuipându­mi printre dinţi un „Mai bine faci ceva folositor!“, apoi începea să trântească prin bucătăria de vară oale care păreau să se atragă reciproc într­un dezastru domestic inevitabil.

Dar atunci, în acea seara de dinainte de ’89, eram departe de orice amor politic, iar eu descopeream acele picturi stranii bine ascunse în podul casei şi urmăream înfrigurat linia sinuoasă a gâtului unui portret de Dante Gabriel Rossetti, linie pe care o căutam mai apoi coborând printre sânii abia ghiciţi şi pierzându­se mai apoi în hăţişuri care de atunci începuseră să­mi dea ameţeli.

foto: Anto Magzan