Fragment carte Bogdan-Alexandru Stănescu. Peștii cubanezi
(Carte apărută în format print, ebook și audiook, în lectura actorului Alex Potocean | Editura Trei.. gasiti toate cele trei formate aici)
Volumul este o plimbare fascinantă prin mințile unor scriitori care au știut să pună în cuvinte ce contează cu adevărat, de la rasism și condiția femeii, la interpretarea în artă, mass-media, vis, ipocrizie, violență și compasiune: James Baldwin, Virginia Woolf, Susan Sontag, George Orwell, Sigmund Freud, Joan Didion, Albert Camus, David Foster Wallace, Ta-Nehisi Coates și Ion Vianu, precedate de unul amplu și personal, care explorează relația dintre scriitor și istorie, dintre scriitor și spațiul virtual, și dintre „apostolii moralității” din social media și scriitorul transformat în produs de marketing.
„Departe de a fi o încercare de analiză psihobiografică, cartea aceasta este mai curând o tentativă de unificare a doi versanți despărțiți aparent de o prăpastie: viața și opera, ca două jumătăți ale unui symbolon, ambele la fel de misterioase și de inepuizabile ca interpretare. Nu se explică reciproc, mai curând adâncesc misterul pe care-l constituie, pentru mine, Autorul. Eroii acestei cărți pătrund în clasor purtând solzii plini de culoare ai unei lumi dispărute, dar a cărei umbră își aruncă răceala asupra celei în care trăim. Sunt peștii mei cubanezi, a căror contemplare mă ajută să păstrez intact spațiul interior, în mod paradoxal, admirând modelul unor lupte purtate în lume. La fel de paradoxal, ochii care admiră solzii colorați ai peștilor le aparțin unor autori care nu apar de facto în carte, ci sunt prezențe fantomatice, filtre de lectură situate în afara clasorului, privind peste umărul filatelistului: Walter Benjamin, C.G. Jung, Mircea Eliade și, mai presus de toți, Michel de Montaigne.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este doctor în literatură, prozator, poet, eseist, traducător și editor. În prezent este director editorial al imprintului Anansi. World Fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută, în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, în 2022, romanul Abraxas, volumul de eseuri — scris împreună cu Vasile Ernu — Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (2023), iar în 2024, romanul Soarele negru. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar.
Fragment Bogdan-Alexandru Stănescu. Peștii cubanezi
Bineînțeles că aceste cumsecădenie și cuvioșenie ale avatarurilor nu s‑au născut odată cu rețelele sociale: caracterul lor de scenă a condus la renașterea unei societăți a spectacolului de moravuri, o nouă burghezie media, de felul celei victoriene, dar, în mod paradoxal, alcătuită din activiști. Adevărata burghezie a rămas să pozeze pisicuțe, flori și cești de cafea, blocată într‑un rococo ieftin‑sentimental.
În urmă cu ani buni, când corporația Facebook nu‑și câștigase încă popularitatea strivitoare la nivel național, iar luptele discursive se purtau în subsolurile postărilor de pe bloguri și site‑uri personale/tematice, un prieten mai vârstnic (când l‑am cunoscut era puțin mai mare decât sunt eu acum) a publicat un articol‑spovedanie în revista România literară, în care mărturisea că ar fi colaborat în anii 1980 cu Securitatea. Pentru că era un bărbat de o discreție rară, ieșirea lui a stârnit consternare în sânul tribului literar și reacții vehemente din tabăra puriștilor și a cuvioșilor. La ceva timp după mărturisire a urmat îndepărtarea poetului din trustul de presă pe care‑l slujise cu discreție mai bine de un deceniu — ironic, nu, purismul etic al celei mai scârboase forme de tiranie din prezent, corporația? Lucrasem alături de el aproape cinci ani, îmi fusese mentor (decisiv în a mă face, cu discreție, să abandonez visul juvenil legat de scrierea poeziei), prieten (cu limite stabilite la fel de discret tot de el, pentru că simțea în mine o ambiție legată de scris care lui îi lipsea), coleg și receptor al numeroaselor mele proiecții de tinerețe. Era primul mare poet pe care‑l cunoșteam în persoană și care mă lăsa să trec de persona: de altfel, masca lui era atât de fragilă, încât îmi stârnea de cele mai multe ori duioșia — o politețe excesivă, o rigoare obiectuală în mod evident antagonică unui tumult interior greu de ținut în frâu, un om maladiv de anxios care își purta povara propriei existențe sociale cu demnitate de Sisif dezvrăjit. Citindu‑i „mărturisirea“ a fost prima oară în existența mea de adult când am știut că asist la un act de o sacralitate agonică. Era autocrucificarea unui om care suferise mare parte din viață de sărăcie, alcoolism, anxietate, depresie, un om ros de vinovăție și rușine care se expunea ca un conglomerat compus din „spaime, abandonuri, lașități, eșecuri, mizerii și prostii“ și care‑i cerea iertare copilului care fusese cândva. Am trăit mărturisirea lui cu fervoarea unei spaime pe care n‑am mai regăsit‑o nici măcar în cazul propriului meu scandal (care, prin comparație, îmi pare ridicol) — cunoșteam „epidermic“ Iadul pe care‑l trăia acest om și mai știam că nu poate face rău, e un om pe care combustia internă a vinovăției l‑ar ucide. Apoi însă, când apele s‑au liniștit (trăim într‑o țară în care apele se liniștesc repede), a început să mă intrige tocmai mecanismul care pune în mișcare cuvioșenia maselor, repede transformate din cor antic în Erinii. Și, punând acum cap la cap cele două tipuri de reacții, am descoperit cu îngrijorare că într‑o fază tardivă a reacției se strecoară, fie chiar și din partea unor oameni de litere, neîncrederea în literatură sau mai exact în literaturizarea realității. Mărturisirea poetului avea în sine calitatea unei proze poetice, pentru că doar literatura poate să aproximeze mizeria umană. La fel, când am spus că romanul Copilăria lui Kaspar Hauser se apără singur, orice altă ieșire, fie și din partea mea, fiind nu doar inutilă, ci și dăunătoare, mă refeream la o lectură potrivită unei opere de ficțiune, o lectură integrală, lipsită de excesele detectivistice ale celor care scotocesc după elemente autobiografice care ar sta mărturie rasismului meu, ca autor. Or, în ambele situații, recursul la literatură a fost amendat ca fiind o încercare de „fofilare“ din fața responsabilității. Îmi este limpede că statutul ficțiunii a fost temeinic zdruncinat în ultimele decenii și că vina o poartă parțial industri‑ alizarea și corporatizarea pieței internaționale de carte, unde tema, subiectul și încadrarea ideologică a autorului devin mai importante decât textul. În același timp, în imperiul mondial al vânzărilor se simte presiunea căutării „adevărului“ din spatele ficțiunii atât de pregnant, încât de multe ori adevărul respectiv este fabricat numai pentru a răspunde cererii (amintesc aici scandalul legat de A Million Thousand Pieces al lui James Frey, volumul de memorii care s‑a dovedit ficțiune, dezamăgind astfel cititorii avizi de „autenticitate“). De ce n‑ar fi atunci de la sine înțeleasă supunerea ficțiunii la procese care amintesc caricatural de stalinismul anilor 1950? Pentru că situația circumstanțială, abordată exclusiv din punctul de vedere al judecării ficțiunii cu instrumentele realului (și acesta despovărat de infinitele nuanțe) alb‑negru, este asemănătoare. Mai mult, spre deosebire de procesele staliniste, acum completul de judecată implică tot satul, care primește loc în primul rând, drept la opinie și la sentință. Iar procurorii au dreptul, ca și atunci, de a denatura faptele după bunul plac. În cazul poetului șantajat de Securitate în anii 1980, în studenție, pentru a semna colaborarea, intransigența completului de judecată îl punea alături de cei câțiva disidenți români, pentru a‑i demonstra statura de pigmeu. În cazul meu, odată ce fragmentele de roman scoase din context și‑au făcut efectul, a început o grabnică demonstrație, pe baza lor, a lipsei de talent. Discreditarea este o tehnică împrumutată din aceiași ani odioși și poți fi sigur că, odată scos în fața completului de judecată, ți se vor găsi cele mai grave păcate, inclusiv, hélas!, pe acela al lipsei de talent. M‑a șocat încă de la început diferența enormă dintre delicatețea literară — care după mine denotă o și mai mare delicatețe sufletească — a celui care se autodenunța fără a‑și căuta circumstanțe atenuante, ci doar arătând urmele altor stigme de pe brațe (vinovăția într‑o societate tradițională unde nu s‑a potrivit niciodată, aspectul de animal sălbatic al unui psihic turmentat, ascunderea unei corijențe la română din casa a VI‑a, care a dus la repetenție tocmai pentru că a încercat s‑o anuleze prin uitare și obnubilare, îngroparea unei cărți în pământ, pentru a nu fi prins că citește, provocarea unei sarcini nedorite unei colege, care a dus și la ulteriorul angajament cu Securitatea), și furia, graba de a condamna în cei mai fruști termeni, din partea membrilor corului. Furia lor nu era deloc „literară“, ci una a simțului comun, mereu atât de seren, ca un scaun conștient că are patru picioare. Folosesc sintagma de „simț comun“ în sensul pe care i‑l acorda Alexandru Paleologu în eseul lui[1], de partener de drum — până la un punct — al bunului‑simț. Diferența este, afirma eseistul, că simțul comun cade repede în locuri comune, în platitudini. Don Quijote ar fi campionul bunului‑simț, pe când reprezentanții simțului comun sunt toți persecutorii lui: bărbierul, nepoata, guvernanta, popa. Distrugătorii de cărți, aș adăuga eu.
[1] Alexandru Paleologu, Bunul simț ca paradox, Editura Fundației Paleologu, București, 2024, p. 16.
