Un roman intim despre puterea transformatoare a cuvântului scris și despre frumusețea de a încetini ritmul pentru a ne reconecta cu oamenii pe care îi iubim.

Carte publicată în peste 40 de țări. Peste 1 milion de exemoplare vândute

Cartea a apărut în Colecția Folio, Editura Litera ©2026 în traducere din engleză de Andreea Năstase și o găsiți aici. Romanul va fi ecranizat cu Jane Fonda protagonistă.

*

Sybil Van Antwerp a recurs toată viața la scrisori pentru a înțelege lumea și locul pe care-l ocupă ea însăși în aceasta. În majoritatea dimineților, în jurul orei 10.30, se așază să scrie – fratelui ei, celei mai bune prietene, decanei facultății care nu-i permite să audieze un curs la care își dorește cu disperare să participe, lui Joan Didion și Larry McMurtry, ca să le spună ce părere are despre ultimele lor cărți, precum și unei persoane căreia i se adresează des, dar nu-i trimite niciodată scrisoarea.

Sybil se așteaptă ca lumea ei să continue așa cum a fost întotdeauna; ca mamă, bunică, soție, femeie divorțată, juristă distinsă, nu a avut prea mult răgaz pentru introspecție. Dar când mesajele de la o persoană cu care i s-a încrucișat drumul la un moment dat o obligă să examineze una dintre cele mai dureroase perioade din trecutul său, își dă seama că nu poate merge mai departe până nu găsește puterea de a ierta.

Corespondenta este un roman-bijuterie despre alinarea adusă de literatură și de relația cu oameni pe care s-ar putea să nu-i întâlnim niciodată față în față. Viața epistolară a lui Sybil Van Antwerp poate fi „ceva foarte mic“, dar Sybil s-ar putea să fie unul dintre cele mai memorabile personaje cu care vă veți intersecta vreodată.

VIRGINIA EVANS este originară de pe Coasta de Est a Statelor Unite. A urmat cursurile Universității James Madison din Virginia, unde a obținut licența în literatură engleză, și ale Trinity College din Dublin, Irlanda, unde și-a susținut masteratul în filosofie și în scriere creativă. În prezent locuiește în Winston-Salem, Carolina de Nord, împreună cu soțul său, cei doi copii și labradorul ei roșcat, Brigid.

Fragment carte. Corespondenta de Virginia Evans

(cont. 13 mai 2013, foile anterioare NETRIMISE)

Este o zi minunată, cerul are nuanța aceea de albastru tropical, radios, și norii seamănă cu niște ghemotoace de vată. Ador locul acesta primăvara, grădina mea explodează pur și simplu de culori, îmi primesc răsplata după un an de muncă. Hortensiile atrag albinele și păsările colibri, și totul este foarte vioi în jurul casei. Tocmai ce‑am lipit și timbrat o scrisoare pentru Harry Landy. Cred că am menționat că ne scriem lunar, facem asta de câțiva ani. În ultima lui epistolă m‑a întrebat dacă mă simt singură! Interesant, nu‑i așa? De asemenea, voia să știe cum eram înainte să devin bunică – detalii despre viața mea, despre copilărie –, așa că i‑am spus câte ceva, și acum stau aici, la biroul meu, cu ceaiul care s‑a răcit, pierdută de‑a binelea pe cărările trecutului.

Ți‑am spus vreodată că pe la nouă ani părinții mei mi‑au dat o scurtă scrisoare pe care o scrisese mama mea biologică atunci când m‑a încredințat spre adopție? Scrisoarea le era adresată lor, nu mie, dar Mama (mama mea adoptivă) s‑a gândit că ar trebui să ajungă la mine. În copilărie mă rodea gândul că fusesem adoptată. Puneam întrebări deschis despre asta, citeam cărți despre orfani, îmi imaginam o viață alternativă. Nu știu de ce, nu că părinții mei s‑ar fi purtat cu cruzime sau nepăsare; erau extraordinari. Cred că părinților mei le‑a părut rău că mi‑au spus atunci, deși era evident că nu eram înrudită cu ei biologic. Erau amândoi foarte blonzi, cu pielea albă și ochi albaștri, pe când eu aveam trăsăturile acestea negricioase și tenul cu câteva nuanțe mai închis; când eram mică, părul meu era des, de un negru lucios.

Am început să scriu scrisori și am devenit obsedată de asta. Cel mai adesea, când scriam cuiva primeam răspuns. Acest lucru îi surprinde pe unii, dar am constatat că majoritatea oamenilor răspund la scrisori. Pe cea dintâi i‑am trimis‑o în 1948 lui P.L. Travers, cu privire la cartea ei Mary Poppins. Îmi plăcea enorm și am citit‑o de multe ori. Îmi plăcea felul în care Mary Poppins își organiza viața, și pe cele ale copiilor Jane și Michael, într‑un mod atât de controlat, chiar milităresc. Asta mă atrăgea teribil, controlul acela foarte strict – mi se părea ceva foarte sigur. Pe de altă parte, găseam acolo atâta creativitate, aventură, culoare, surpriză! Și mai era ceva: Mary Poppins nu era mama lor, și știi (chiar și când ești doar un copil) că nu putea rămâne acolo pentru totdeauna, dar la vârsta aceea îmi imaginam un secret adorabil, că Mary Poppins era mama mea adevărată și că într‑o zi o să coboare plutind în curtea mea, ținând mânerul unei umbrele, și o să declare că sunt fiica ei și o să explice de ce a trebuit să mă dea spre adopție, și pe urmă o să mă ia cu ea și o să mă crească folosind acea combinație perfectă de minunăție și predictibilitate, deși, evident, știam că era o carte de ficțiune și asta nu avea să se întâmple; de asemenea, Mânzule, știam foarte bine că, oricât mi‑aș fi dorit asta, în același timp nu mi‑o doream. Știam că, în momentul în care ar fi rămas cu mine, ca să devină mama pe care mi‑o doream, magia s‑ar fi sfârșit. Nu avea să existe un sac fără fund. Nu aveam să sărim în desene de cretă pe post de portaluri spre alte lumi. A trecut mult timp de când nu m‑am mai gândit la chestia asta cu Mary Poppins. P.L. Travers mi‑a răspuns, am scrisoarea pe undeva prin casă. Oricum, ideea e că eram obsedată de scrisori și eram destul de obsedată de mama mea biologică, așa că Mama mi‑a dat scrisoarea pe care o primise la adopție.

Tocmai am fost s‑o caut. E un bilet pe o foaie subțire, scris cu cerneală albastră. Scrisul e foarte înclinat, literele sunt alungite și subțiri ca niște mesteceni. O să‑l copiez aici. Spune așa:

Către: Dl și dna Stone

Bună ziua. Sper că o veți crește pe fata mea, Sybil, cu grijă și bunătate. E un bebeluș liniștit și ager și n‑o să vă dea bătaie de cap. Numai că o supără foarte tare zgomotele foarte puternice și pare să se sperie rău de animale, deși se liniștește repede dacă îi cântați. Când o să fie mai mare, dacă află despre mine și dacă vă face plăcere, sper că‑i veți spune că a fost un copilaș perfect, născut în zori în lumina roz a răsăritului. Mi‑e tare dragă. Cu mii de mulțumiri și rugăciuni, a dumneavoastră, L.T.

Deci așa a început totul. Te‑ai gândi c‑am învățat‑o pe de rost până acum, dar, cine știe de ce, singura parte care‑mi rămâne în memorie cuvânt cu cuvânt este cea despre cum m‑am născut în zori în lumina roz a răsăritului. Nu e frumos? Mă face să‑mi fie dor de un lucru pe care nu l‑am avut niciodată cu adevărat.

Acum nu mă gândesc la ea, cel puțin nu așa cum o făceam pe vremuri, deși câteodată îmi vine în minte. Da, presupun că este mereu acolo, parte din fundația originară. E acolo, chiar dacă nu mă gândesc la ea conștient. E jos, la fund. Dar scrierea de scrisori mi‑a

intrat în obicei. Mă întreb ce‑o să fac atunci când o să‑mi pierd complet vederea, sunt un câine prea bătrân ca să mai învăț un giumbușluc nou, cum ar fi alfabetul Braille sau dictarea. Îmi închipui că, asemenea unui pește cules din iaz și lăsat pe un debarcader în plin soare, probabil o să mor.