Venirea pe lume a lui Lajos von Lázár, un băiețel cu pielea străvezie și ochi azurii, marchează nu doar zorii unei noi epoci, ci și începutul sfârșitului.  În Ungaria, familia Lázár stăpânește de generații mari proprietăți funciare, ducând o viață fastuoasă plină de secrete, aventuri amoroase și întâmplări stranii. Însă zilele Monarhiei Habsburgice se apropie de sfârșit, iar Lajos va fi nevoit să facă față ravagiilor războiului și ocupației și, mai târziu, copiii săi vor încerca să găsească o cale de a se opune persecuției și de a face primii pași șovăitori spre libertate.

Scrisă cu măiestrie și profund tulburătoare, Lázár este o epopee cuprinzătoare înfățișând istoria tumultuoasă a unei națiuni prin prisma vieții unei familii extraordinare, inspirate chiar de povestea familiei scriitorului.

Nelio Biedermann (n. 2003) este autorul volumelor Anton will bleiben și Lázár. Publicat inițial în Germania, Lázár a devenit un fenomen internațional, ajungând imediat bestseller. Romanul a fost nominalizat la Schweizer Buchpreis 2025 și este tradus în peste douăzeci și cinci de limbi. Originar din Zürich, Biedermann studiază literatura germană și cinematografia la Universitatea din Zürich.

Cartea a apărut la Editura Trei, Colecția Fiction Connection, în traducerea Laurei Karsch si o găsiți aici.

Fragment  LÁZÁR. Nelio Biedermann

9

Era deja în amurg, când un țăran a găsit‑o pe baro­neasă inconștientă în pădure. Zăcea, fragilă și mică, pe un pat de mușchi, de parcă un uriaș ar fi așezat‑o acolo cu blândețe. Rochia ei albă era ruptă, buzele erau albastre și pe coapse avea sânge închegat. Pavlovíc, cum îl chema pe țăran, a purtat‑o pe Ilona din pădurea întunecoasă așa cum își purtase nevasta cu mulți ani în urmă peste prag, în casa lui întunecoasă. Baronul a crezut că țăranul îi vi­olase fiica, așa de zgâriată și lovită era. Dar ce să facă? I‑a plătit o recompensă în valoare de treizeci de găini și mâi­nile aspre, maronii ale țăranului s‑au încleștat pe coroa­nele de aur.

Pe Ilona au întins‑o în patul ei proaspăt primenit. Sándor l‑a lăsat pe Dénes, argatul, să ia calul lui negru, ca să‑l cheme cât mai iute cu putință pe medicul de țară Török la castel. Dar nici acesta n‑a avut prea multe de spus.

— Trebuie să recunosc, înălțimea voastră domnule ba­ron, că din păcate nu pot spune multe despre starea fiicei dumneavoastră. Pare să fi trăit un șoc mare și cred, sau sunt aproape sigur, cel puțin atât de sigur pe cât poate fi un bătrân medic de țară, că se luptă cu o răceală. Cred că nu e altceva de făcut decât să‑i punem o buiotă și s‑o lă­săm să doarmă. Un leac mai bun decât acesta oricum nu există. Iar în ceea ce privește sângele de pe coapsele ei, pot să vă liniștesc, domnule baron. Fiica dumneavoastră a devenit femeie, asta e tot ce s‑a petrecut.

Medicul a plecat de la castel și s‑a întors călare în sat. Părinții își făceau griji. S‑au așezat ca doi gardieni la pi­ciorul și la căpătâiul patului pe care stătea întinsă fiica lor și n‑au schimbat un cuvânt. Lumina ardea pe coridor, pătrundea în cameră pe ușa întredeschisă și‑i despărțea pe Mária și pe Sándor, astfel încât au rămas amândoi sin­guri cu frica lor.

Ilona a dormit douăzeci și șase de ore. Apoi s‑a tre­zit cu o poftă teribilă de carne, încât a devorat o jumă­tate de pui și o farfurie plină cu rinichi de berbec. N‑a mai perceput aroma fină de urină slab mirositoare, pen­tru care urâse așa de mult rinichii de berbec; dimpo­trivă, i se părea că nu mai mâncase în viața ei ceva așa de delicios.

După ce Ilona a terminat de înfulecat, și‑a șters mâi­nile unsuroase pe prima din numeroasele ei pături și a spus:

— Am visat o lume care era acoperită de carne prăjită la grătar.

Părinții ei au zâmbit stingheriți. Ce să facă dacă fiica lor avea vise de țăran modest, flămând?

— Suntem bucuroși că te simți iarăși bine. Ne‑am făcut multe griji, a spus Mária.

Ilona a tăcut — atât timp încât Máriei îi venea deja să umple tăcerea cu o minciună —, apoi a spus:

— Era război și carnea erau oameni morți.

Vreme de câteva săptămâni, Ilona a făcut impresia că trecuse printr‑o renaștere: era neajutorată ca un nou‑năs­cut, plângea mult și pretutindeni și nu‑și mai amintea ni­mic. Până și țăranii din sat, cărora domnul Török trebuia să le raporteze în amănunt, după fiecare vizită la castel, despre starea ei de sănătate, își făceau griji. Medicul nu mai știa ce să facă. Putea doar să repete întruna că nu mai întâlnise un asemenea caz.

Dar, încetul cu încetul, memoria Ilonei a revenit, s‑a întors acasă la ea ca un soldat presupus dispărut. Când au revenit imaginile, la început nu s‑a schimbat nimic: s‑a petrecut totul într‑un mod așa de insidios încât însăși Ilona aproape că nu a observat. E adevărat că din când în când mai scânteia câte un ciob de amintire, dar ima­ginile erau încă așa de dezlânate încât nu și‑a făcut gân­duri. Timpul trecea și reveneau tot mai multe amintiri, dar Ilona le purta în tăcere.

Când în sfârșit a sosit momentul și ea a găsit cuvin­tele, s‑a așezat în fața focului care trosnea în șemineu și a povestit ce putuse salva din ruinele memoriei ei din acea zi. Ilona fusese nevoită să‑și însușească un limbaj propriu pentru povestit, care era așa de limpede și sim­plu încât nu era cu putință să se încurce în el. Părinții ei însă au fost într‑atât de bulversați de stilul acela di­rect de a povesti, care i‑a condus pe nepregătite și pe ne­ocolite în inima goală, întunecată a pădurii, încât n‑au crezut o vorbă din ce spunea. Au consolat‑o, ce‑i drept, au asigurat‑o că vor trimite vânători în pădure să răpună „vietățile“, dar Ilona le‑a ghicit minciunile — chiar și pe cele ale mamei ei.

Ilona plângea și zbiera, mânca aripi de pui, pulpe de rață, ficați de iepure, șnițele de vițel și cârnați de porc cu mâinile goale și se agăța cu atâta disperare de fusta Idei, când aceasta dădea să stingă lumina seara, încât fetei în casă nu‑i mai rămânea altceva de făcut decât să se în­tindă lângă corpul febril al baronesei și să‑i aștepte som­nul agitat.

Iarna a venit și a plecat și părinții au fost obligați să înțeleagă că fericirea lor familială în castelul din pădure se încheiase. Când un prieten de‑al baronului a mizat un sfert din avere pe calul de curse nepotrivit, Sándor a cumpărat unul dintre castelele lui mai mici, aflat într‑un orășel adormit, iar în primăvară Mária, Ida și copiii s‑au mutat acolo. El a rămas în castelul din pădure, fapt care nu l‑a mâhnit nici pe el, nici pe Mária. Bineînțeles că s‑au prefăcut, din bună-cuviință și pentru a‑i menaja pe co­pii, dar, de fapt, erau amândoi bucuroși de cum evolua­seră lucrurile.

10

Avea un nas roman, o bărbie inteligentă, ochi triști și degete lungi, puternice, care o înfiorau pe Mária ori de câte ori le atingea cu privirea. Pe tânăr îl chema Jonathan și era noul preceptor al Ilonei și al lui Lajos. La fel ca fa­milia, era și el nou‑venit în orășelul adormit. Venise de la Viena, pe care o părăsise din cauza decadenței sale. Abundența de prostituate, învățați, automobile, parade, cinematografe, cerșetori, pisici, funcționari și opinii po­litice i se păruse nesănătoasă, iar neastâmpărul în care trăiau oamenii de la oraș, cât se poate de dubios. Tânjea după o viață simplă într‑un oraș de provincie. I‑ar fi plă­cut să devină țăran sau să muncească la câmp, dar dege­tele lui nu se prea pretau, după cum știa, decât la scris și iubit. În aceste domenii excelau însă, fiindcă la Viena nu existaseră mâini care să fi scris poezii așa de frumoase sau să fi pricopsit atâtea femei cu un orgasm.

De poezii nici că‑i păsa tânărului — le vindea, dăruia sau ardea. Orgasmele, în schimb, și le nota cu cea mai mare atenție și conștiinciozitate într‑un carnet mic, gros, pe care‑l avea mereu la el. Uneori i se părea că în carnet poartă nu doar numele, ci și sufletele tuturor acestor femei.

Nici Ilona n‑a putut să scape de el. O singură privire asupra lui a fost de ajuns să‑i facă oasele să vibreze. Nici măcar nu știa să spună ce o fascinase, dacă era lumina zo­rilor, ce se revărsase peste el prin coroanele verzi ca apa ale copacilor, verdele întunecat al micului lac pe malul căruia se plimbase el sau el însuși, felul lui de a păși prin toată verdeața aceea și de a privi către insula din mijlo­cul lacului.

Când l‑a întâlnit întâia oară a fost sigură că așa te simți când mori.

A intrat pe ușă — și încăperea s‑a transformat. De îndată ce‑și îndrepta el privirea către un lucru, acesta că­păta însemnătate, iar gândul că el și ea erau alcătuiți în mică parte din aceleași amintiri și întâmplări i s‑a părut Ilonei absolut de necrezut.

În vreme ce Jonathan stătea la tablă și‑i povestea des­pre peripețiile lui Ulise, ea îi sorbea cuvintele de pe buze fără să înțeleagă măcar unul. Nici n‑o interesau vorbele lui, o interesau mișcările buzelor lui, pe care ar fi fost în stare să le urmărească cât era ziua de lungă — dar și ora aceasta era la un moment dat succedată de alta și tot așa mai departe, până când dimineața se sfârșea.

Mult prea repede.

Fiindcă întotdeauna, după ce lua prânzul împreună cu familia, tânărul preceptor se retrăgea să cugete la ra­portul dintre natură și modernitate. Atunci umbla ca un somnambul prin grădina castelului, iar Ilonei aproape că‑i exploda inima la gândul că abia dacă o băga în seamă. Pentru el, ea era doar un copil sau nici măcar atât:

era un vas, un vas de lut umed, pe care‑l putea modela și umple după bunul lui plac.

Da, putea s‑o modeleze și s‑o umple după bunul lui plac, dar lui, care ținea inventarul numeroaselor femei pe care le adusese la apogeu, nici nu‑i dădea prin cap să‑i terfelească inocența și să‑și completeze lista cu numele ei.

Deși ea făcea tot ce putea pentru a‑i stimula imaginația și ar fi dat orice ca el să‑i terfelească inocența, de exemplu în stratul de trandafiri de sub fereastra camerei de studiu.

Jonathan, în schimb, voia o viață fără complicații. Își dorea să dea lecții dimineața și să hoinărească după‑amiaza prin gândurile lui. Își dorea să privească trandafirii din grădină cum cresc și să studieze zborul rândunicilor. Își dorea să șadă la soare și la umbră și să asculte țârâitul cicadelor.

Dar Mária? Mária tânjea după ochi albaștri ca apa, păr blond, umeri puternici, ceafă lată și brațe viguroase. Jonathan era uscățiv, brunet, cu ochi căprui. Dar, când îi cădea privirea pe degetele lui lungi, puternice, începea să simtă niște furnicături în pântece, care încetau abia când își îndesa între coapse perna de dormit.

Nu‑și mai amintea de când nu mai făcuse dragoste cu un bărbat. Probabil se întâmplase cu câțiva ani în urmă la Hévíz — acolo făcuse uneori dragoste cu Sándor. Dar după aceea se rușinase de fiecare dată și se simțise de parcă ar fi violat‑o — nu el, ci propria‑i plăcere, împotriva căreia nu se putea apăra în întuneric.

                             *

Baronul, în schimb, se delecta din plin cu plăce­rea lui, dar mai ales cu cea a doamnei Virág. Nu se mai dăduse jos din pat de zile bune. Aerul din cameră era uzat, așternuturile erau pătate. Ajunsese să cunoască semnele din naștere ale doamnei Virág mai bine de­cât pe‑ale lui; corpul ei îi era la fel de familiar ca moșia. Conștiinciozitatea și plăcerea dăduseră o bătălie epică în capul lui Sándor, din care ieșise învingătoare cea din urmă, mânjită de sânge. Așa a uitat Sándor de afaceri, fa­milie, castel și pădure și s‑a înecat, în schimb, în pielea caldă a doamnei Virág.