Skip to content

Fragment Carte. Maestrul. Îndelungata carieră și superbul joc al lui Roger Federer. De Christopher Clarey

Christopher Clarey este comentator sportiv pentru The New York Times de peste 25 de ani. Este una din vocile cele mai autorizate din presă în materie de tenis, a comentat de la peste 90 de turnee de Grand Slam și a făcut interviuri cu zeci de vedete, de la Björn Borg la Serena Williams. A transmis, de asemenea, de la șapte ediții de Jocuri Olimpice și tot atâtea ediții de iarnă și nouă campionate de atletism. În 2018, lui Clarey i s-a decernat premiul pentru întreaga carieră, „Eugene L. Scott Award”, din partea International Tennis Hall of Fame, pentru „comunicarea obiectivă și critică” care a avut „un impact semnificativ asupra lumii tenisului”.

“Christopher Clarey este o combinație rară: un insider absolut, dar care privește prin lentila obiectivității. În cartea sa oferă o imagine profundă și revelatoare a vieții și carierei lui Roger după care fanii lui jinduiesc de peste un deceniu.” Jim Courier, fost Numărul 1, de patru ori câștigător de Grand Slam.

Maestrul. Îndelungata carieră și superbul joc al lui Roger Federer. De Christopher Clarey

Traducere Cosmin Nare, Editor Luminita Paul. Cartea a aparut la editura Pilot Books si poate fi gasita in librarii, dar si online, aici

 

Capitolul 12: New York

“Cea mai tare lovitură din viața mea“, a spus Federer la US Open 2009.

S-ar putea obiecta că a plătit pentru această afirmație.

Lovitura a venit contra lui Novak Đoković, foarte aproape de sfârșitul meciului din semifinală. Federer avea două seturi la zero, iar Đoković servea ca să rămână în meci la 5-6, 0-30. Deplasându-se în față, Đoković a executat o scurtă. Federer a urmărit-o și a ajuns-o. Đoković a replicat cu un lob din voleu, forțându-l pe Federer să o ia la fugă înapoi spre linia de fund. Când mingea era periculos de aproape să atingă pentru a doua oară terenul, Federer a lovit-o printre picioare, cu spatele la fileu, trimițând-o într-un cros câștigător pe lângă Đoković, care rămăsese încremenit de uimire.

Era 0-40 și, cu toate că Federer a închis meciul la punctul următor cu un retur de forehand câștigător pentru a patruzecea sa victorie consecutivă la US Open, singura lovitură despre care s-a vorbit a fost acel tweener.

Există și lucruri mai dificil de reușit în tenis: o scurtă ca retur pe un serviciu puternic sau un smash de rever în unghi dintr-un lob adânc (sau să îl învingi pe Nadal pe zgură).

Un tweener, însă, care se vedea rar în 2009, este spectacol pur, varianta din tenis a unei aruncări la coș cu spatele. Cu o simplă mișcare din încheietură, o poziție absolut defensivă este transformată într-un atac. Deși este o lovitură care se ratează frecvent sau care nu este oportună, Federer a reușit-o la perfecție, spre deosebire de acel tweener pe care îl încercase anterior în Australia, la mingea de meci împotriva lui Safin.

„Este ceva extrem de rar să reușești să o lovești cu atâta viteză și precizie“, a afirmat Federer.

Acea lovitură câștigătoare sincronizată impecabil părea să reflecte starea de profundă mulțumire a lui Federer după victoriile de la French Open și Wimbledon și nașterea gemenelor. Era și cea mai recentă dovadă a capacității sale de a domina la New York, în special contra lui Đoković, pe care îl învinsese în trei US Open-uri consecutive, inclusiv finala din 2007.

„Am senzația că joacă mai relaxat“, a afirmat Đoković. „Acum este și părinte, este căsătorit și a doborât toate recordurile. Intră pe teren doar ca să joace cât mai bine și să continue să câștige, ceea ce îl face încă și mai periculos. Adică, ați văzut lovitura aceea pe care a reușit-o și reacția publicului; ce aș putea să mai adaug?“

Cine ar fi putut ghici, în acel moment de vârf al entuziasmului pro-Federer că seria sa de victorii la US Open era pe cale să lase locul unei lungi serii de înfrângeri inexplicabile? Sau că, în următorul deceniu și chiar mai mult, nu îl va mai învinge niciodată pe Đoković la New York, sau în oricare meci de trei din cinci seturi pe suprafață dură?

Dintre multele întorsături din cariera de excepție a lui Federer, aceasta a fost una dintre cele mai neașteptate. Eu, unul, sigur nu am anticipat-o, atunci când îmi scriam articolul pentru New York Times în seara aceea de duminică, în centrul de presă, inundat de țăcănitul tastaturilor și stresul încadrării în termene.

 Demolarea lui Nadal de către Juan Martin del Potro cu 6-2, 6-2, 6-2 din cealaltă semifinală a zilei m-a uluit oarecum, dar Nadal juca cu o ruptură de mușchi abdominal, după un an plin de accidentări. Federer câștigase toate celelalte șase meciuri anterioare cu del Potro, un jucător de douăzeci de ani și intimidanta înălțime de 1,98 metri, cu o atitudine blândă și lovituri plate, feroce. Era poreclit „Turnul din Tandil“, după orașul său natal din Argentina. Deși era adevărat că del Potro tocmai forțase cinci seturi cu Federer pe zgură la French Open, Federer îl dominase net la Australian Open în acel an. Suprafața de joc rapidă, cu săritură a mingii mai joasă, de la New York, părea locul ideal în care Federer să îl țină în corzi pe del Potro cu loviturile sale tăiate.

„În ciuda jocului foarte bun al lui del Potro de duminică, Federer este principalul favorit“, am scris eu.

Finala a avut loc la începutul serii de luni, din cauza ploii care afectase programarea meciurilor anterioare, și s-a transformat într-un festival de lovituri de forță presărat cu forehanduri câștigătoare și strigăte ale publicului gălăgios de la Open, care uneori distrăgeau atenția jucătorilor concentrați să servească.

În mod surprinzător, Federer nu a preluat comanda, deși avusese ocazia. A ratat să închidă setul doi cu serviciul și nu a reușit să se ridice la nivelul său de vârf în tie-break-ul setului patru, comițând o dublă greșeală chiar în punctul de deschidere. Nu a reușit nici să își păstreze calmul, luându-se la harță cu arbitrul de scaun american Jake Garner în setul trei, după ce del Potro contestase cu întârziere valabilitatea unei lovituri.

Federer, care ține la tradiția tenisului, s-a opus introducerii arbitrajului electronic în 2006. Și după trei ani, tot protesta împotriva impunerii acestei reguli și întotdeauna părea să folosească acest sistem în silă, de parcă și-ar fi târșâit pantofii săi cu monogramă. Poate că asta explică de ce un om cu o mare viziune ca el a contestat adesea în mod incorect unele decizii.

„Haide, chiar așa?!“, a făcut Federer în timp ce se așeza pe scaun. „Eu nu am avut voie să contest după doar două secunde, iar el își ia zece de fiecare dată. Cum permiți așa ceva? Există sau nu niște reguli aici?“

Federer avea dreptate în ce privește contestațiile făcute cu întârziere, dar Garner a încercat să îl calmeze. „Nu-mi mai arăta mie mâna, da?“ s-a răstit Federer. „Nu-mi spune mie să tac din gură, da? Vorbesc când vreau. Nu dau un rahat pe ce a zis. Tot ce spun este că așteaptă prea mult.“

Acesta nu era Federer cel comme il faut cu care se obișnuiseră privitorii. Era o imagine fugară a unor timpuri mai temperamentale, precum și un semn că simțea pericolul, la fel cum îl simțise și când își rupsese racheta în meciul contra lui Đoković de la Miami, în prima parte a sezonului.

Del Potro, a cărui carieră avea să fie, din păcate, diminuată de accidentări serioase la încheietura mâinii și la genunchi, nu a ratat ocazia, lovind mingea în urcare pe topspin-ul lui Federer și identificând cu uimitoare ușurință ocaziile de atac, servind și câștigând meciul cu 3-6, 7-6 (5), 4-6, 7-6 (4), 6-2. Cei care cred că Federer are întotdeauna sprijinul covârșitor al publicului nu au văzut această finală. Era ca un mare scandal în familie, iar del Potro arăta mult mai calm în momentele grele din prima lui finală de Mare Șlem decât Federer, care era la a douăzeci și una.

Când am revăzut schimbul de replici cu Garner, mi-am amintit de o observație a lui Paul Dorochenko, fostul instructor de fitness al lui Federer.

 „Imaginea lui Federer pe care o vedem astăzi pe teren este un produs fabricat de aparatul de marketing al celor de la Nike, care reprezintă valorile pe care dorim să le atașăm tenisului, de sport nobil și așa mai departe“, mi-a spus el. „Dar în sufletul lui, Federer nu a fost niciodată un gentleman. Este un războinic. Când îi întinde zâmbind mâna lui Nadal, pe mine nu mă convinge complet.“

Este o opinie minoritară, dar intrigantă. Suntem, oare, până la urmă, doar suma acțiunilor noastre, sau a gândurilor noastre, exprimate sau reprimate?

 Finala de la US Open din 2009 părea să îl fi prins pe picior greșit pe Federer. S-a făcut însă remarcată numai din cauză că Federer se comportase exemplar pe teren și în afara acestuia timp de mulți ani. Atitudinea rezervată era conformă cu doi dintre eroii copilăriei sale — Sampras și Stefan Edberg — fiind totodată surprinzătoare dacă ne gândim la unii dintre campionii care l-au precedat: Jimmy Connors, John McEnroe și chiar Agassi pe la începutul carierei, înainte de a căpăta o înclinație meditativă, pe când avea o gură spurcată și o mare înclinație spre adevăr, și care scuipase odată în direcția unui arbitru de scaun.

Dar, dintre toate turneele de Mare Șlem, US Open este cel care ne pune negreșit nervii la încercare. Este ultimul din cele patru Mari Șlemuri și vine la sfârșitul unui lung sezon încărcat de diferențe de fus orar și lupte pentru poziția în clasament. Fani și jucători deopotrivă trebuie să răzbată prin traficul din Manhattan și Queens pentru a ajunge la arene. Este un eveniment de vară târzie, din care nu lipsesc coctailurile, împătimiții tenisului, bronzul de Hamptons20 și petrecerile nocturne. Deși terenurile acoperă o suprafață vastă, pare sufocant din cauza îmbulzelii publicului.

Federer, care a crescut într-un loc mai liniștit, s-a obișnuit de mult cu vacarmul. A învățat să iubească Manhattan-ul, schimbând an de an hotelurile, pentru a descoperi perspective noi asupra orașului.

I-am luat un interviu în apartamentul lui de la Peninsula, hotelul din centru, în vinerea de dinaintea startului US Open 2006. Camera care strălucea de curățenie trăda intervenția Mirkăi, la fel și cele 11 rachete abia racordate care stăteau aliniate pe peretele șemineului, cu mânerele sprijinite de zidul de cărămidă, înclinate în același unghi.

„Mă ajută Mirka, știi“, mi-a spus Federer. „Îmi place oricum curățenia, pentru că am fost foarte dezordonat. A fost o vreme când voiam să fiu așa.“

 „Poate nu strică puțină ordine într-o lume haotică“, am sugerat eu.

„Exact“, a răspuns Federer. „Mai ales aici, unde o să rămân, sper, cam trei săptămâni.“

Nu că ar fi stat el închis în hotel. „La început, toată lumea spune că este mare deranj“, a spus el.

„Nu fac decât să se plângă de drumul lung până la terenuri, de dimensiunile complexului, de traficul din New York și de toate. Dar eu am început să văd aceste turnee cu alți ochi. Ce îți mai oferă în afara terenului? Știu cum arată complexul sportiv, dar nu asta dă măsura unui turneu. Mai trebuie să vezi și orașul, iar orașul acesta este incredibil. Nu te plictisești niciodată, tot timpul ai ceva de făcut, cele mai bune restaurante și magazine. Este un zumzet continuu.“

„A trecut vremea când tot ce voiam era să mă uit la televizor, să merg la terenuri și să stau cu băieții“, a spus el. „Acum sunt în faza în care vreau să văd mai mult din ce oferă locurile pe unde mă duc și să înțeleg mai multe despre istoria țării. Înainte, totul era foarte, foarte diferit, deoarece ești absorbit total de ceea ce vrei să reușești, doar asta contează și îți dorești să îți îndeplinești obiectivul, mai ești și sub presiune și nu te gândești decât la tenis. Evident, lucrurile nu mai stau la fel. În ultimii trei ani, mai ales de când am ajuns Numărul 1 mondial, am o perspectivă diferită asupra tenisului, care pe mine m-a ajutat. Sunt mult mai echilibrat. Nu mă mai simt sub presiune, chiar dacă aceasta este încă la cote înalte, ceea ce face și tenisul mult mai agreabil de jucat.“

Cu certitudine i-au făcut plăcere cele cinci finale US Open consecutive, în care nici măcar nu a fost forțat să joace meciuri de cinci seturi ca să îi învingă, în ordine, pe Lleyton Hewitt, Andre Agassi, Andy Roddick, Đoković și Andy Murray.

 Numai că del Potro l-a oprit din cursa pentru un al șaselea titlu consecutiv în 2009, la fel cum Nadal îl oprise din cursa pentru al șaselea titlu consecutiv la Wimbledon.

„Cinci este minunat“, a declarat Federer la New York. „Șase ar fi fost de vis. Nu le poți avea pe toate.“ „Cred că îmi vine ușor să trec peste asta, pentru că am avut o vară grozavă“, a continuat Federer, părând serios.

A fost, fără îndoială, o oportunitate ratată, pe care, însă, Federer nu ar fi irosit-o niciodată când se afla în vârf de formă. Dată fiind afinitatea lui pentru suprafețele rapide, era tot timpul o nouă șansă în anul următor la Flushing Meadows, iar în 2010 Federer și-a văzut iar mingea ridicată la fileu, tot într-un al cincilea set într-o altă semifinală contra lui Đoković, când a avut două mingi de meci pe serviciul sârbului, la 4-5, 15-40.

Đoković nu jucat deloc cu primul serviciu, însă a reușit să câștige ambele puncte cu un voleu de dreapta îndrăzneț care l-a adus în 30-40 și încă un forehand la fel de curajos care i-a adus egalitatea.

Federer ar fi putut cu siguranță să fie mai ofensiv pe al doilea punct de meci, dar Đoković l-a întrecut în bravură, și-a făcut serviciul său, apoi a reușit break-ul în game-ul următor.

Când a servit pentru meci, Đoković a anulat o minge de break printr-un alt forehand pe care Federer nu l-a putut gestiona. Era din nou egalitate, iar, după alte două puncte, cel care intra în finală era Đoković, nu Federer.

 „A fost unul dintre acele meciuri pe care nu le poți uita“, i-a declarat Đoković lui Mary Joe Fernández, intuitiva analistă a CBS care, în lumea conflictuală a tenisului, i-a luat acel interviu în ciuda faptului că era căsătorită cu agentul lui Federer, Tony Godsick. „Ca să fiu cinstit, am închis ochii și am lovit acel forehand la mingea de meci cât am putut de tare, zicându-mi că dacă iese, iese; iar dacă nu, era doar încă o înfrângere în fața lui Federer la US Open.

“ Să facem un salt înainte în timp pe același teren și în aceeași fază a semifinalelor din 2011. Đoković, care fusese al treilea om în tenis, devenise acum cel mai important, câștigând titluri pe toate suprafețele și ajungând pentru prima oară lider mondial în iulie, când a câștigat primul său Wimbledon.

Federer îi stricase apele lui Đoković la Paris: i-a curmat șirul de 43 de victorii, învingându-l în semifinale la French Open. Acum, Federer se confrunta din nou cu Đoković la New York.

A fost un meci intens, epuizant. Federer a câștigat primele două seturi. Đoković a contraatacat, câștigându-le pe următoarele două, dar Federer a luat conducerea în setul cinci și a servit la 5-3 pentru un loc în finală.

La 40-15, Federer avea din nou două mingi de meci, pe fondul strigătelor de sprijin ale unui public de 23.000 de fani din tribunele abrupte ale stadionului Arthur Ashe. Un competitor mai slab de înger ar fi cedat, dar Đoković, la fel ca în 2010, nu a făcut-o. A pășit mândru, după care a dat din cap și a strâns din buze când a luat poziția la primire. Unii au interpretat-o ca pe un indiciu de resemnare, de recunoaștere a superiorității lui Federer. Mie nu mi s-a părut.

Federer a servit tăiat spre exterior. Đoković a plonjat în dreapta și a lovit feroce un forehand în plin, chiar din spatele liniilor de dublu, trimițând un cros câștigător atât de ferm, încât Federer abia dacă a apucat să se miște.

Đoković a exploatat momentul, ridicând ambele brațe în sus spre public, în timp ce se îndrepta alene către prosop, atrăgându‑și câteva urale și strigăte zeflemitoare, care anticipau modul în care fanii vor reacționa la aproape tot ce va face el în tenis în următorul deceniu. S-a așezat apoi în poziție de primire pe a doua minge de meci, cu un zâmbet care parcă spunea „Fie ce o fi, dar nu o să-mi înfrângi spiritul.“

Cu o expresie posomorâtă, Federer a trimis un serviciu în corp pe care Đoković l-a parat cu reverul. Returul a căzut destul de adânc, deși se putea mai bine. Federer a evitat reverul pentru a lovi un forehand inside-out, numai că lovitura lui de bază a șters banda fileului și nu a trecut în terenul advers.

Pentru al doilea an la rând, Đoković salvase două mingi de meci, de data aceasta pe serviciul lui Federer care, vizibil tulburat, și-a pierdut în curând pe serviciul cu o dublă greșeală.

Următoarele trei game-uri, care au fost și ultimele, au dat impresia de intruziune în durerea personală a cuiva.

Brutal pentru Federer, dar o reafirmare a lui Đoković care, după strângerea de mână, a sărbătorit încordându-se din tot corpul și slobozind un răcnet primitiv către echipa sa din loja jucătorilor. Đoković s-a găsit din nou într-un context ciudat de cunoscut: în fața microfonului ținut de Mary Joe Fernández după încă o mare evadare.

„O situație foarte similară“, a spus Đoković. „Am lovit forehand-ul cât de tare am putut, știind că e curată loterie. Dacă iese din teren, ai pierdut. Dacă pică înăuntru, poate mai ai o șansă, deci azi am fost norocos.“

Totuși, nu fusese chiar la fel. De data aceasta, Đoković a dansat pe teren la îndemnul lui Fernández, publicul dansând alături de el.

 A fost un moment cu mult mai festiv decât conferința de presă de după meci a lui Federer, care a marcat unul dintre cele mai scăzute niveluri ale unei cariere care se situase de regulă la cote înalte.

„Nu am lovit cel mai bun serviciu“, a declarat el referitor la primul punct de meci. „Dar pur și simplu așa returnează el. Este foarte dezamăgitor să vezi că pierzi în fața cuiva care oricum nu prea speră să câștige, deoarece am simțit că deja renunțase la nivel mintal. După care nimerește o lovitură norocoasă și gata cu mine.“

A fost întrebat dacă acel forehand câștigător se datorase norocului sau încrederii.

„Încredere? Vă arde de glume? Vă rog, fără din astea“, a spus Federer frecându‑și fața cu mâinile. „Uitați cum stau lucrurile, unii joacă așa și după ce ajung oameni în toată firea. Îmi aduc aminte când pierdeam meciuri în competițiile de juniori. Când erau conduși cu 5-2 în setul trei, toți se apucau să lovească tare. Totul are o explicație, așa se învățaseră să joace când pierdeau. Eu nu am jucat niciodată așa. Eu cred că rezultatele se obțin prin muncă susținută, asta poate și din cauză că, la începuturi, nu am muncit întotdeauna atât de mult pe cât puteam. Așa că îmi vine foarte greu să înțeleg cum poți să lovești așa la o minge de meci. Dar uite, poate că așa a făcut în ultimii douăzeci de ani, deci pentru el e ceva foarte normal. Mai bine îl întrebați pe el.“

US Open 2011 a părut încă un moment în care Federer s-a expus, chiar dacă au existat unii care erau de acord cu el.

„Novak deja dăduse meciul, renunțase“, susține Jim Courier. „A avut noroc de o lovitură câștigătoare, reușită la supărare, dar nu așa se joacă, iar Roger este sensibil la astfel de lucruri. Nu zic că nu s-ar aplica și zicala cu vulpea care nu ajunge la struguri. Adică, Novak are dreptul să lovească cum vrea. Nu există nici o regulă care să spună că nu e voie. Atât că, dacă așa s-ar juca corect, Novak ar face-o de fiecare dată, pentru că este un tip calculat. Joacă tenis-procentaj, iar acum a făcut exact pe dos. Roger știe asta. O știe și Novak, iar asta îl irită pe Roger.“

 Tirada lui Federer ar fi putut fi recepționată în mod diferit dacă Đoković nu ar fi fost forța dominantă în tenisul masculin. La momentul respectiv, sârbul deținea un bilanț istoric de 63-2 în 2011 și tocmai urma să câștige al treilea titlu major din acel an, învingându-l pe Nadal în patru seturi în finală.

Sugestia că încrederea profundă a lui Đoković în jocul său nu jucase niciun rol în performanța sa sub presiune mi s-a părut mult mai puțin binevoitoare decât modestia arătată de Đoković în interviul de pe teren.

Federer, care de obicei păstra o viziune corectă asupra lucrurilor când pierdea, sunase de această dată ca un om care nu știe să piardă și merită subliniat faptul că, la a doua minge de meci, Đoković nici nu trebuise să mai lovească mingea din răsputeri, cu ochii închiși sau deschiși. Federer ratase lovitura de dreapta înainte ca Đoković să mai fie pus în situația să își încerce norocul.

Dar nu eroarea lui Federer a fost cea care a rămas în memorie, nu aceea a fost lovitura care să conteze cel mai mult atunci când Đoković a spart bipolaritatea Federer-Nadal, cu ceva ajutor din partea lui Murray, și s-a înscris în cursa pentru cel mai bun jucător al erei Open. Lovitura care a rămas în memorie este numită de Courier, simplu, „Returul“.

„Când înfrunți mingi de meci în setul cinci, după patru ore de joc, și lovești un astfel de forehand câștigător, trebuie să fii tu însuți uimit că ți-a reușit, în condițiile date“, a spus Đoković. „În mod cert nu te aștepți să reușești așa ceva. Până la urmă, totul se reduce la mintal. Partea mintală este cea care îți permite să gestionezi bine presiunea, să fii capabil să acționezi și să valorifici ocazia care ți se oferă.“

Roger Federer defeats Novak Djokovic, during the Men’s Semi-Final US Open, September 13, 2009 in New York.,
Credit line: Profimedia

Din punctul meu de vedere, Đoković este cel mai fascinant dintre jucătorii care au făcut carieră în această eră de aur a tenisului. Cu părul său țepos, este o combinație rară de generozitate belicoasă, părând la fel de înclinat să își îngrijească grădina Zen pe care o poartă în el, pe cât este de dispus să își rupă în două tricoul după convertirea unei mingi de meci.

Dualismul și complexitatea îl pot face o ghicitoare greu de dezlegat pentru jurnaliști și, chiar atunci când zici că i-ai dat de cap, suporterii săi din mediul online și de aiurea țin să îți atragă pe loc atenția că eroul lor este înțeles greșit de către media occidentală. Este, de asemenea, o țintă mișcătoare care încearcă fără oprire să aducă schimbări nu doar în tenis, ci și în sine însuși.

Un lucru este sigur și anume că a avut o copilărie mult mai traumatizantă decât Federer sau Nadal. Đoković nu provine dintr-o familie de clasă mijlocie cu trai confortabil sau dintr-o țară europeană stabilă. A crescut în Serbia, în mijlocul destrămării violente a fostei Iugoslavii, refugiindu-se în adăposturi antiaeriene, în pauzele dintre antrenamente, atunci când avea 11-12 ani și avioanele NATO au bombardat Belgradul, între martie și iunie 1999: o perioadă pe care sârbii o numesc adesea „cele 75 de zile de rușine“.

„Ce nu te omoară te face mai puternic, cam pe linia aceasta trăiește poporul sârb“, mi-a spus Đoković odată. „Ne amintim de toate aceste lucruri și nu le vom uita niciodată, pentru că s-au înrădăcinat foarte adânc și puternic în noi. Sunt experiențe traumatice pe care evident că ți le amintești cu durere. Zi de zi, timp de două luni și jumătate, am auzit alarmele antiaeriene dinaintea bombardamentelor care aveau loc de minimum trei ori pe zi, un zgomot infernal în orașe tot timpul, tot timpul. În ce mă privește, și acum mai tresar când aud un zgomot puternic.“

Ceea ce poate fi problematic având în vedere cariera pentru care a optat, în care vacarmul tribunelor face parte din peisajul sonor (în afara situațiilor în care tribunele sunt goale din cauza vreunei pandemii). La fel ca Federer și Nadal, Đoković ar fi putut ușor să aleagă un alt sport. Tatăl lui, Srdjan, și unchiul Goran fuseseră schiori de performanță în fosta Iugoslavie. Đoković a început să schieze la vârsta de trei ani, în stațiunea montană sârbă Kopaonik, unde familia sa deținea mai multe mici afaceri de sezon, inclusiv o pizzerie și o galerie de artă situate la parterul unui complex comercial.

„Bineînțeles, noi am crezut că Novak va fi schior, la fel ca noi“, mi-a spus Goran Đoković.

Dacă nu era Peter Carter la Basel, Federer ar fi putut alege fotbalul. Dacă nu era unchiul Toni la Manacor, Nadal ar fi putut face la fel.

Cea care i-a dat lui Đoković inspirație pentru tenis a fost o femeie charismatică și cerebrală, de 50 de ani: Jelena Genčić, o fostă jucătoare în echipa națională de handbal a Iugoslaviei, cu ochi de un albastru pal și o voce mătăsoasă și măsurată care dă fiori elevilor săi (și jurnaliștilor sportivi care o vizitează). Genčić antrenase deja doi viitori campioni de Mare Șlem în tinerețea acestora: Monica Seles și Goran Ivanišević. Dar Đoković nu știa nimic din toate acestea atunci când, la cei șase ani pe care îi avea în vara anului 1993, a traversat strada pentru a intra pe cele trei terenuri cu suprafață dură care, printr-una din acele coincidențe care au schimbat multe vieți, fuseseră construite lângă restaurantul deținut de familia sa.

 Genčić oferea lecții de tenis.

„Era prima zi din primul meu an la Kopaonik“, mi-a spus Genčić când am fost în Serbia în 2010, pentru New York Times și International Herald Tribune. „Iar el a stat toată dimineața pe marginea terenurilor să privească, și i-am zis Hei, băiețel, îți place? Știi ce este asta?“

La invitația lui Genčić, Đoković a revenit după amiază să participe și el, cu o geantă de echipament bine organizată. El deja începuse să joace și urmărise o mulțime de turnee profesioniste la televizor, dar acesta a fost momentul în care a început cu adevărat călătoria în lumea tenisului: la locul și momentul potrivit, cu mentorul potrivit.

„O rachetă, prosop, sticla cu apă, o banană, un tricou uscat de rezervă, bandană și șapcă“, mi-a povestit Genčić. „I-am spus Ia zi, cine ți‑a pregătit geanta? Mama ta?“ Vai de mine, ce s-a mai enervat. Eu joc tenis, nu mama, a spus.“

Ceea ce a surprins-o de la bun început a fost sensibilitatea băiatului și cât de atent asculta totul.

 „Fiecare cuvințel“, și-a amintit ea. „Un băiat foarte bun. Foarte inteligent. Îi spuneam M‑ai înțeles? Iar el răspundea Da, dar vă rog, mai spuneți o dată. Voia să fie sigur.“

În cea de-a treia zi, Genčić a luat legătura cu părinții lui Đoković, Srdjan și Dijana, cărora le-a spus că aveau un zlatno dete: un copil de aur.

„Am mai spus același lucru despre Monica Seles, când avea opt ani“, mi-a mărturisit ea. „După trei sau patru ședințe cu Monica i-am spus tatălui ei, Karolj, că va fi cea mai bună din lume.“

Genčić, care nu avea copii, a lucrat intensiv cu Đoković timp de șase ani la Kopaonik și în capitala Belgrad, continuând apoi să îi acorde sfaturi.

„Ea m-a învățat totul“, mi-a spus Đoković. „Cred că aceasta a fost cel mai important segment al carierei mele, între 6-7 ani și 12 ani. Aceasta este perioada în care înveți să joci, în care ai nevoie să înveți tehnica corectă și în care ai nevoie de un antrenor foarte bun.“

Există prea puține antrenoare la nivelul de elită al tenisului profesionist. Lucrul acesta trebuie să se schimbe și este de remarcat că Đoković nu este singurul Număr 1 la masculin care a fost antrenat în faza de formare de o femeie. Jimmy Connors, Marat Safin și Andy Murray au fost antrenați la început de mamele lor.

Genčić și-a pus amprenta pe fiecare aspect din jocul lui Đoković și l-a ghidat către concluzia că un rever cu ambele mâini se potrivea mai bine talentului său decât lovitura ofensivă cu o mână pe care o folosea idolul său Pete Sampras.

Genčić avea dreptate să fie convinsă că viitorul tenisului includea lovirea mingii rapid, pe când încă era în urcare, iar Đoković trebuia să aibă o foarte bună viteză de reacție în jocul la Kopaonik, situat la aproape 1.800 de metri altitudine.

Seles schimbase deja standardele tenisului feminin, fiind prima jucătoare capabilă să se mențină pe linia de fund și să atace de pe ambele părți ale terenului cu loviturile ei puternice și adesea în unghi ascuțit, executate cu ambele mâini.

Agassi folosea același stil neobosit de joc în circuitul masculin, iar Genčić a insistat ca Đoković să învețe, de asemenea, să dezvolte un ritm rapid fără a se retrage. A pus mult accentul pe jocul la fileu, deși Đoković își va face reputația de maestru al jocului defensiv cu retururi fenomenale.

„În perioada lui de început, lovea niște voleuri foarte bune“, a spus ea.

 Genčić a mai insistat pe importanța fandărilor, lucru care a lăsat cu siguranță urme, așa cum știe oricine l-a văzut pe Đoković întinzându-se aproape în șpagat pentru a intercepta câte o minge trimisă în colțul terenului.

 „Novak nu era un băiat prea puternic“, mi-a spus Genčić. „Ai văzut cât de elastic și flexibil este? Știi de ce? Pentru că nu am vrut să facă efort fizic peste măsură.“

Genčić mi-a arătat racheta ei, o Prince tăbăcită care nu mai avea capac la mâner.

„Asta a fost cea mai mare greutate cu care l-am pus să lucreze“, a spus. „Ne-am concentrat pe picioare, viteză, fitness pe teren, nu în sala de forță. A făcut mobilitate și ceva mișcări speciale pentru tenis, să capete flexibilitate, agilitate și joc rapid de picioare. Iar acum este excelent, excelent, excelent.“

Jocul lui Đoković ar putea primi definiția generică de elasticitate în mișcare. Orice altceva este prea solid și compact, fiind astfel ușor de subevaluat.

„Novak e plictisitor de surprinzător“, afirmă Brad Stine, experimentatul antrenor american care a lucrat cu Jim Courier, Kevin Anderson și alții.

 Dar nici un alt jucător nu îl mai intrigă în mod constant, așa ca Đoković.

„Mai făceau și alții șpagatul înaintea lui Novak, dar nu am văzut pe nimeni care să sară la loc în picioare atât de repede și să atace“, a afirmat Ivanišević, campion la Wimbledon în 2001, care a devenit ulterior co-antrenorul lui Đoković, alături de Marián Vajda.

Mobilitatea lui Đoković este un talent care provine și din obiceiurile sale de o viață. Priviți-l ce face între meciuri când se află la un turneu, veșnic se contorsionează în niște poziții extreme sau se atârnă în degete de cadrul ușii.

Într-un interviu acordat ziarului londonez Times, soția lui Đoković, Jelena, a fost întrebată la un moment dat cum era viața lor din afara tenisului.

„E ușor de răspuns“, a spus Jelena. „Exerciții de mobilitate. Tot timpul îl găsesc pe podea, cu picioarele în toate direcțiile.“

Asta l-a făcut să râdă pe Đoković, iar răspunsul i-ar fi plăcut cu siguranță și lui Genčić, care a murit în 2013, la 76 de ani.

„Ea m-a învățat și m-a convins că, dacă îmi păstrez flexibilitatea, nu doar că îmi va veni ușor să mă mișc pe teren și să mă refac după meciuri, ci și să am o carieră îndelungată“, mi-a spus Đoković odată, la Wimbledon.

Fostul campion american Todd Martin, care l-a antrenat cândva pe Đoković, l-a văzut lucrând cu echipa lui de sprijin, din care făcea parte și fizioterapeutul Miljan Amanović.

„Când se trezește dimineața, încă înainte să își bea sucul de portocale, Novak pune un picior pe umărul lui Miljan, după care îl îmbrățișează“, mi-a povestit Martin. „Face sfoara înainte de orice altceva, și nu te mint, o face fără să se încălzească în prealabil.“

Genčić antrena din pasiune, nu ca să trăiască din asta. De profesie era jurnalist, lucrând ca redactor de programe de artă pentru televiziunea națională iugoslavă și, mai apoi, sârbă. Ea i-a făcut cunoștință lui Đoković cu cultura rafinată: poezia rusă și muzica clasică, inclusiv Uvertura 1812 a lui Ceaikovski.

„Vedeam că i se pare minunat“, spunea Genčić. „I-am explicat, Novak, atunci când joci un meci și dintr‑o dată nu te simți prea bine, amintește‑ți piesa aceasta, amintește‑ți câtă adrenalină ai în tine. Lasă muzica să pună din ce în ce mai multă forță în jocul tău.“

Familia Đoković nu avea nicio tradiție în tenis, dar auziseră cu siguranță de Seles, o etnică maghiară din orașul sârb Novi Sad care câștigase deja opt titluri de Mare Șlem la simplu și ajunsese Numărul 1 în lume după ce emigrase în Statele Unite împreună cu familia.

De asemenea, Seles câștigase milioane de dolari și, dată fiind criza din Iugoslavia, talentul copilului minune părea să merite o investiție serioasă de timp și efort.

Problema era să găsească banii.

„Trebuie să spun că Srdjan și soția lui nu s-au plâns, ci au căutat soluții“, mi-a spus Genčić.

S-au împrumutat de la prieteni și au pus la bătaie toate resursele firave de care dispuneau pentru proiectul de familie. A fost de mare ajutor faptul că Genčić nu lua bani pentru lecțiile de tenis și, fiind președinte al clubului de tenis Partizan Belgrad, i-a aranjat lui Đoković să primească echipament gratis, inclusiv rachete Prince. Dar, ca să progreseze, trebuia să participe la competiții internaționale, iar fondurile erau cumplit de scăzute.

„Srdjan a tras ca un nebun“, povestește Goran Đoković despre fratele său mai mare. „Oamenii nu îl plac uneori, dar are energia unui taur. Vremurile nu erau bune. Existau sancțiuni și începea războiul. Nu a fost o perioadă ușoară pentru Serbia, pentru Iugoslavia, dar am investit în Novak tot ce aveam. El era cel dintâi din familie care trebuia să aibă tot ce îi trebuia: rachetă nouă, mâncare bună, tot. Sigur, ne-am fi descurcat foarte ușor dacă nu se apuca de tenis, dar am avut viziune.“

„Nu voiam vibrații negative, ci numai energie benefică“, a adăugat Goran. „Desigur, însă, că cei din jur spuneau uneori Familia aceasta nu e întreagă la cap, cine se cred ei? Cum de se pot gândi că se va alege ceva de Novak?“

În 2019, când l-am vizitat pe Đoković la Monte Carlo, unde trăiește acum o viață de lux alături de Jelena și cei doi copii, mi-a povestit despre un moment care l-a marcat în copilărie.

Tatăl său a adunat întreaga familie în apartamentul închiriat din Belgrad, inclusiv pe cei doi frați mai mici ai lui Đoković, după care a pus pe masa din bucătărie o bancnotă de 10 mărci germane.

Đoković a trântit palma pe masă, povestind.

 „Zece mărci germane erau cam zece dolari, iar tatăl meu a zis Asta e tot ce avem“, a spus Đoković. „Și a mai spus că, mai mult decât oricând, trebuie să fim împreună, să trecem prin asta împreună și să găsim o soluție. Acela a fost un moment foarte puternic și cu un mare impact în copilăria și viața mea, în viețile noastre.“

Pe când avea 12 ani, Genčić și-a dat seama că Đoković trebuia să părăsească Serbia pentru competiție și progres. A luat legătura cu un vechi prieten, Nikola „Niki“ Pilić, un fost campion iugoslav din Croația, care ajunsese în finala de la French Open în 1973 și care, în urma unei dispute cu federația națională de tenis, boicotase turneul de la Wimbledon din anul următor.

Pilić conducea acum o academie de tenis în Germania, lângă München. Genčić l-a convins să îl primească pe Đoković, în ciuda politicii academiei de a nu accepta jucători sub vârsta de 14 ani.

Đoković a mers la München cu unchiul Goran. Din cauza restricțiilor din Serbia, au fost nevoiți să treacă granița, să lase mașina la aeroportul din Skopje, acum capitala Macedoniei de Nord, apoi să ia avionul spre Germania. Unchiul său a revenit curând în Serbia, lăsându-l pe Đoković timp de trei luni într-un loc în care se vorbea o limbă necunoscută lui.

Când a plecat de acasă la 14 ani, Federer putea măcar să ia trenul spre Basel în fiecare weekend.

„Toate acestea îți afectează mentalitatea, tăria psihică“, mi-a spus Đoković.

„La 12 ani și jumătate eram deja pe cont propriu pentru trei luni și trebuia să fiu responsabil. Am avut nevoie de mult curaj ca să fiu eu însumi și să trag tare, ceea ce am și făcut. Am învățat să fiu independent.“

Đoković a petrecut câțiva ani la academia lui Pilić, alături de o serie de jucători sârbi fenomenali care au fost nevoiți să plece din țară pentru a reuși, între care și viitoarele Numere unu mondial la feminin Ana Ivanović și Jelena Janković.

„Novak s-a maturizat foarte devreme“, povestește Ivan Ljubičić, campionul croat care s-a antrenat ulterior cu Đoković, sub îndrumarea antrenorului italian Riccardo Piatti. „Novak știe ce vrea. Știe cum să obțină ce vrea, ceea ce este o calitate pe care o au toți acești jucători de top — Rafa, Roger. Fie nu faci față și ești pierdut, fie înveți repede, iar ei au învățat repede.“

Lui Đoković îi lipsea, însă, o plasă de siguranță precum cele pe care le aveau ceilalți campioni care i-au devenit  rivali. Mai mult decât Federer sau Nadal, el trebuia să reușească după toate sacrificiile pe care le făcuse familia sa și, cu toate că Genčić prezisese că Đoković avea să fie în top 5 la vârsta de 17 ani, i-a trebuit ceva mai mult timp.

„Am pierdut doi ani, pentru că nu am avut banii necesari“, mi-a spus ea.

Și-a făcut, însă, debutul de Mare Șlem la 17 ani, calificându-se la Australian Open 2005, unde l-a înfruntat pe Marat Safin în primul tur, pe Rod Laver Arena.

Safin a învins la 6-0, 6-2, 6-1, apoi a mers până la capăt și a câștigat titlul.

„Eu eram Numărul 4 în lume, iar el abia trecuse de calificări, deci la ce să te aștepți?“, mi-a spus Safin. „Jucam bine. Venisem acolo să câștig turneul. El venise să vadă cum e. Dar iată cum i s-au legat lucrurile, ar trebui să mă scoată de vreo două ori la cină!“

În ciuda încăpățânării sale, Đoković învață repede și, cu toate că Federer este recunoscut ca vorbitor al mai multor limbi, Đoković este un poliglot de nivel superior. Vorbește fluent patru limbi (sârbă, germană, italiană și engleză) și suficient de bine altele (franceză, spaniolă și chiar ceva rusă).

Tot repede a învățat și să joace la nivel profesionist. La sfârșitul anului 2005 era în top 100. La sfârșitul lui 2006 era în top 20, iar la sfârșitul lui 2007 era Numărul 3, după Federer și Nadal, pe care i-a învins atunci când a câștigat turneul ATP de categorie Masters de la Montreal, Canada.

La 20 de ani avea să să devină campion de Mare Șlem, câștigând la Australian Open 2008, după ce l-a învins din nou pe Federer în semifinală, de data aceasta în minimum de seturi.

 „Regele e mort, trăiască Regele“, a proclamat mama lui Đoković. După cum s-a dovedit, s-a cam grăbit. Federer, care la momentul respectiv era afectat de mononucleoză, a revenit în top în 2009. Nadal a revenit în 2010.

Đoković nu a ajuns Numărul 1, decât după ce a câștigat la Wimbledon 2011, învingându-l pe Nadal în finală.

„Timp de patru ani a fost Roger, Rafa, Rafa, Roger“, a spus Dijana. „Acum e Novak, Novak, Novak, Novak.“

Avea dreptate. Fiul ei a ajuns la un bilanț de 4-1 contra lui Federer în 2011 și 6-0 contra lui Nadal (pe trei tipuri de suprafețe, inclusiv pe zgură). Dar ar fi fost greu să ne-o imaginăm pe Lynette Federer gândind, cu atât mai puțin afirmând, un lucru similar despre fiul ei în perioada în care acesta a dominat. Clanul Đoković era în mod clar mai agresiv, abordare care nu i-a fost deloc favorabilă lui Đoković în jocul de imagine.

Dar Dijana era ca o forță ONU de păstrare a păcii prin comparație cu soțul ei. Srdjan a spus odată despre Federer că „poate încă era cel mai bun jucător de tenis din istorie, dar ca bărbat era exact pe dos“, iar mai târziu l-a luat în râs pentru că juca tenis în continuare, deși se apropia de 40 de ani.

„Cu Nadal și Novak care îi suflă în ceafă, tot nu poate să accepte că vor fi mai buni decât el“, a declarat Srdjan grupului media sârb Sport Klub. „Du-te, omule, crește‑ți copiii, ocupă-te de altceva, mergi la schi, lasă-ne.“

În mod clar, Srdjan nu a uitat și nu l-a iertat pe Federer pentru că i-a atras atenția lui și altora din loja lui Đoković să păstreze liniștea, în timpul turneului de la Monte Carlo din 2008.

Dacă pare de prost gust, chiar este, iar Federer nu a răspuns niciodată cu aceeași monedă. Dar combativitatea lui Đoković provine tot din atitudinea protectoare a părinților, din convingerea absolută a acestora că fiul lor merită mai mult respect, la fel ca țara lor lovită de nenorociri.

 Membrii familiei Đoković, care sunt creștini ortodocși, văd un semn divin în ascensiunea lui Novak. Deși Robert Federer a purtat, cu siguranță, o mulțime de șepci cu monograma RF, niciodată nu a venit în tribune într-un tricou imprimat cu poza fiului iubit, așa cum au făcut Srdjan și  Dijana când Đoković l-a înfruntat pe Federer la US Open 2010. Mai târziu în acel an, când am fost în vizită la biroul lui Srdjan din Belgrad, am observat pe perete o icoană a răposatului patriarh Pavel, capul Bisericii Ortodoxe Sârbe, sub care era pictat chipul strălucitor al lui Novak, ceea ce transforma artefactul într-o icoană sportivă.

„În clipa cea mai grea pentru poporul sârb, Dumnezeu l-a trimis pe Novak să arate că suntem un popor normal, nu ucigași și sălbatici“, a declarat Srdjan într-un interviu acordat în 2021 în Serbia. Novak a resimțit multă vreme frustrarea de a fi privit ca un fel de paria din cauză că era sârb. A menționat adesea acest fapt în interviurile noastre din primii săi ani, dar demersurile pe care acesta le-a făcut în 2006 de a reprezenta Marea Britanie în loc de Serbia au fost motivate economic și prin dorința de a obține sprijin sporit. În cele din urmă, a renunțat.

„Nu am avut niciodată condițiile profesionale de a reuși și de a evolua ca jucător profesionist în țara mea“, mi-a explicat el, legat de necesitatea de a se antrena la München și în alte locuri.

„De aceea a existat și opțiunea să merg în altă parte și să încerc pur și simplu să mă ajut pe mine și familia mea, astfel încât să ducem un trai mai bun“, a spus el. „Dar cred că am luat decizia cea mai bună, pe care o păstrăm. Este altfel când rămâi alături de poporul și de religia ta. Eu am o cu totul altă senzație atunci când mă întorc acasă. Simt că acolo e locul meu.“

Deși locuiește în micul paradis fiscal Monaco, Đoković a ajuns să simbolizeze oprimata națiune sârbă și este un ambasador mult mai vehement decât Federer, care se vede de la o poștă că este elvețian.

În timpul imploziei Iugoslaviei sub conducerea lui Slobodan Milošević, Serbia a devenit paria internațional. Dimensiunile și puterea țării s-au redus în mod constant. A pierdut ieșirea la mare odată cu declararea independenței Republicii Muntenegru, o regiune în care familia Đoković  avea rădăcini. S-a separat și Kosovo, unde se născuseră Srdjan și frații săi.

„Un sârb din Muntenegru și născut în Kosovo are un temperament cu totul special“, mi-a mărturisit Genčić. „Cei din familia Đoković sunt oameni foarte puternici.“

Bombardamentele NATO din 1999, care au avut un asemenea impact asupra lui Đoković, au fost reacția la intervenția sârbă împotriva separatiștilor albanezi din Kosovo, unde vasta majoritate a populației este de etnie albaneză.

Provincia separatistă și-a declarat oficial independența în 2008, cu sprijinul unor puteri occidentale ca Statele Unite și Germania, dar Serbia și o serie de alte țări continuă să nu îi recunoască suveranitatea statală.

Rămâne o chestiune foarte sensibilă pentru familia Đoković, iar Novak și-a exprimat și el opoziția față de independența regiunii Kosovo.

„Am citit cărți de istorie și îmi amintesc ce am învățat“, mi-a spus Đoković odată. „Este o parte din țara mea și din familia mea.“

O astfel de implicare deschisă în politică este un alt aspect în care este diferit de Federer, care, în anumite privințe, este un politician înnăscut. Posedă abilitatea de a simți atmosfera din jur și de a se conecta la aceasta, făcându‑și interlocutorul să se simtă în centrul universului, fie că este vorba de un director de turneu sau de șoferul unei mașini de curtoazie.

Federer nu face caz de privilegiile sale și a evitat cu grijă să facă comentarii politice în toată cariera sa. Și-a restrâns acțiunile de lobby la chestiuni legate de tenis, cum este sprijinul pe care l-a acordat recent unei potențiale fuzionări a circuitelor de tenis masculin și feminin, precum și opoziția sa tradițională față de indicațiile tehnice acordate în timpul meciurilor.

 În acest sens, el este un campion a cărui discreție s-ar potrivi mai bine începutului de secol XXI decât anilor 2020, când devine cu repeziciune ceva normal ca sportivii să își folosească platformele pentru a opina în orice domeniu, de la rasism și sexism la schimbările climatice. Federer a întâmpinat ceva critici și unele proteste de mică anvergură din partea unor activiști care au dezvăluit legăturile unuia dintre sponsorii săi, Credit Suisse, cu investițiile în combustibilii fosili. Protestatarii au folosit pe social media hashtag-ul #RogerWakeUpNow (Roger, trezește-te acum) una dintre postările lor fiind răspândită de cunoscuta activistă din domeniul schimbării climatice, Greta Thunberg.

La începutul anului 2020, Federer a emis o declarație de răspuns:

Ca părinte a patru copii și sprijinitor fervent al educației universale, port mare respect și admirație față de mișcarea tinerilor pentru schimbările climatice și le sunt recunoscător tinerilor activiști pentru că ne îndeamnă să ne analizăm comportamentul și să acționăm în sensul identificării unor soluții inovatoare. Suntem datori să ascultăm, față de ei și față de noi înșine. Apreciez faptul că îmi sunt reamintite responsabilitățile pe care le am ca persoană privată, ca sportiv și ca antreprenor, și sunt hotărât să îmi folosesc poziția privilegiată pentru a iniția un dialog cu sponsorii mei în chestiuni importante.

Sponsorii se fereau cândva să își atragă susținerea sportivilor, dar acum sunt foarte fericiți să o aibă, așa cum a fost cu Naomi Osaka în 2020, după ce a câștigat la US Open, fiind în același timp implicată în proteste contra nedreptăților rasiale și violenței forțelor de poliție.

Đoković, care era de multă vreme o personalitate mai polarizantă și mai vocală decât Federer, era probabil mai avansat pe această direcție.

 În articolul pe care l-am scris după interviul cu Đoković din 2019, l-am categorisit pe Nadal drept luptător, pe Federer drept împăciuitor, iar pe Đoković drept căutător. Este fără odihnă, veșnic în căutarea de metode mai bune și influențe noi, ceea ce l-a ajutat, fără îndoială, să depășească formidabilele bariere de la vârful tenisului masculin.

„Federer și Nadal m-au inspirat să dau ce am mai bun din mine și din jocul meu“, mi-a spus el odată.

Când s-a ridicat Federer, cei mai buni jucători ai generației precedente — Agassi și Sampras — îmbătrâneau sau erau în declin. Dar Đoković a sosit în mijlocul perioadei de glorie a lui Federer și Nadal. Le-a devenit rival și, adesea, a fost mai bun: a menținut un avantaj global față de ambii jucători, inclusiv un avantaj și mai pronunțat în meciurile de Mare Șlem care, mai mult decât oricând, sunt definitorii pentru reputația și moștenirea jucătorilor.

 „Când joc cu Rafa, simt că lucrurile depind mai mult de racheta mea; dacă vreau să scurtez punctul, pot să o fac“, mi-a spus Federer la un moment dat. „Cu Novak este diferit. Lovește atât de tare, de plat și adânc, încât nu pot să spun Bun, și acum îl termin, pentru că ai mâinile legate. Ești nevoit să te implici în schimburi de mingi mai dure.“

Cu certitudine, Đoković i-a stricat lui Federer multe după-amieze și seri: l-a învins în finalele de la Wimbledon din 2014, 2015 și, cel mai dureros, 2019, după ce Federer a avut — ciudat, dar adevărat — alte două puncte de meci.

Federer versus Nadal este rivalitatea contemporană care a atras cel mai mult atenția în tenis și în afara acestuia, dar Đoković versus Nadal are cele mai multe meciuri directe, urmată îndeaproape de cea dintre Đoković și Federer.

Din punctul meu de vedere, dintre toate cele Mari Trei rivalități, duelul Đoković — Federer este cel mai tensionat. Până la urmă, Federer și Nadal au devenit prieteni și aliați în cadrul ATP. Federer și Đoković rămân colegi de serviciu, râvnind aceeași promovare. Nici urmă de chiote și palme pe spate la vestiare. Când îi vezi luând poziție, fiecare în terenul lui, emană un simțământ aparte, și probabil că această tensiune latentă este cea care îl face pe Federer să forțeze atunci când are nevoie de un punct, în loc să se lase ghidat de inspirație.

Nadal a fost cu certitudine mai respectuos cu Federer în primii săi ani, chiar dacă îl învingea cu regularitate. Đoković a forțat nota, imitând stilul celorlalți jucători spre deliciul publicului, fără a fi, însă, deloc amuzant pentru rivalii săi. De asemenea, și-a câștigat de timpuriu printre jucători reputația de a recurge la tot felul de trucuri, cerând frecvent pauze pe motiv de accidentare și pauze de toaletă care, în mod justificat sau nu, au fost adesea percepute drept încercări de a‑și scoate oponentul din ritm.

Ca să fim cinstiți față de Đoković, el a avut într-adevăr probleme de respirație și a fost supus unor multiple operații de deviație de sept înainte de a trece la o dietă fără gluten în 2011. Și-a rezolvat demult problemele de rezistență și este unul dintre jucătorii care aplaudă cel mai des loviturile strălucite ale adversarului. Cu Federer, însă, nu a fost niciodată în relații cu adevărat apropiate, în ciuda contactelor regulate pe care le au în afara terenului, în Consiliul Jucătorilor ATP.

„Cred că Novak este o povară mai mare pentru Roger, decât Rafa“, mi-a spus Paul Annacone. „Sincer, nu am vorbit niciodată cu Roger despre asta. Nu mi-a spus niciodată că Novak ar fi un nemernic, dar poate că asta este și problema; poate că acea tensiune suplimentară îl face pe Roger să își dorească prea mult să îl învingă.“

Roger Federer, Novak Djokovic, US Open 2009 Credit line: Profimedia

Când Federer se hotărăște să atace, există o mică diferență de stil: serviciul subestimat al lui Federer contra retururilor fără egal ale lui Đoković; voleurile lui Federer contra passing shot-urilor precise ale lui Đoković; scurtele lui Federer în careul de serviciu contra vitezei lui Đoković.

Spre deosebire de Nadal, Đoković este un dreptaci care nu imprimă loviturilor un topspin extrem. Nu poate ridica în mod constant mingea pe reverul cu o mână al lui Federer. Dacă amândoi se află pe linia de fund, este punct forte contra punct  forte: lovitura de dreapta inside-out a lui Federer contra reverului elastic al lui Đoković, diversitatea loviturilor lui Federer contra mobilității lui Đoković. Nici unul nu vrea să cedeze și ambii pot menține o sincronizare fenomenală în lovirea mingii imediat după ce a sărit, ceea ce înseamnă că terenul li se pare amândurora prea strâmt.

 „Cred că Novak este singurul care îl poate egala pe Roger din zona posterioară a terenului, pe orice suprafață“, mi-a spus Sampras. „Dat fiind că se mișcă atât de bine, face față loviturilor lui Federer, iar când i le returnează, Roger intră un pic în panică și își spune Și acum ce mai fac?“

Jocul contra lui Đoković poate părea ca jocul la perete ori varianta contemporană a acestuia. Iată ce spune Ivanišević, care a antrenat adversari ai lui Đoković înainte de a-l antrena pe Đoković.

„Când este în vârf de formă, a-l înfrunta cu Novak este ca și cum ai juca un blestemat de joc video pe care nu ai cum să îl câștigi. Totul ți se întoarce. Știi, ca în Terminator, cu tipul acela din metal lichid care tot moare și învie. Nu poți câștiga punctele și atunci este greu să știi ce să îi spui unui jucător să facă. Să joace, cred. Să joace și să se roage.“

De la lovitura aceea printre picioare reușită la New York, Federer a mai avut momente de glorie contra lui Đoković. Victoria din semifinala de la French Open din 2011 a fost, pentru mine, una dintre cele mai strălucite performanțe din cariera sa: un recital tăios de tenis ofensiv pe zgură, jucat de pe linia de fund, care a început sufocant printr-un set de 70 de minute câștigat de Federer în tie-break.

 A fost tenis rapid — L’Équipe l-a numit „ping-pong tenis“ — pe ceea ce se presupune a fi suprafața de joc cea mai lentă, numai că turneul din acel an nu a fost atât de lent, datorită noului tip de minge Babolat și a condițiilor meteo uscate pe toată durata turneului. Federer și Đoković luau fiecare din timpul celuilalt, găsind totuși soluții să fie rapizi. Am urmărit mare  parte din meci de pe marginea terenului și ceea ce am văzut era sport în adevăratul sens al cuvântului: precis, îndrăzneț, bogat în resurse, acrobatic și intens.

Cu susținerea publicului de la Roland Garros, Federer a imprimat diverse efecte pe rever, rareori a ratat ținta cu loviturile de dreapta și a servit ferm în mod repetat, inclusiv asul cu care a închis meciul în tie-break-ul setului patru, la ora 21:38, când se lăsa întunericul.

„Am sperat să terminăm meciul în seara aceea, altfel ar fi fost nenorocire a doua zi“, mi-a spus Federer. „M-am simțit foarte bine în teren și chiar foarte calm.“

Dacă și-ar fi păstrat acel nivel de joc și acea dispoziție mintală, probabil că l-ar fi bătut și pe Nadal în finală. Nadal, regele zgurii, s-a clătinat pe tron în acel an. Dar revolta lui Federer a fost înăbușită din nou, fiind învins în patru seturi după ce îl pierduse pe primul, în ciuda faptului că a condus cu 5-2 la un moment dat.

„Cred că Roger merita să câștige la French Open în acel an“, mi-a spus Annacone. „În afara șocului de a avea mingi de meci în semifinala de la US Open contra lui Novak, înfrângerea aceea a fost cea mai dureroasă pentru mine ca antrenor, deoarece am avut sentimentul că nu am făcut tot ce am putut ca să îi inspir încredere lui Roger înainte de finală. Cred că Rafa era vulnerabil în acel moment.“

Totuși, victoria strălucită a lui Federer contra lui Đoković în finala de la Wimbledon 2012 nu a mai creat dezamăgiri. În continuare, Federer l-a bătut pe Andy Murray și a câștigat al șaptesprezecelea titlu de Mare Șlem la simplu, privind plin de înțelegere cum Murray plângea în timpul ceremoniei de premiere.

Pentru restul deceniului, însă, Federer nu a mai reușit să îl învingă pe Đoković la vreun turneu major. Cele opt victorii pe care le-a înregistrat Federer în acest interval au venit în meciuri de cel mai bun din trei seturi, dintre care două s-au jucat în cadrul grupelor la ATP Finals (Turneul Campionilor).

S-au mai întâlnit doar o singură dată la US Open. Asta s-a întâmplat în finala din 2015, când s-a auzit mai clar și mai tare ca niciodată că Federer era preferatul publicului.

„Este aproape la fel, oriunde aș juca cu Federer“, a spus Đoković. „Asta este. Trebuie să accept. Trebuie să muncesc și poate într-o zi o să am și eu sprijin majoritar.“

Această remarcă a fost făcută după finala de la Wimbledon din vara acelui an, când Đoković a învins în patru seturi, anticipând ceea ce avea să urmeze la New York.

În acel an, Nadal pălise. Đoković era în mod clar Numărul 1, Federer era clar Numărul 2. Sub raportul consecvenței victoriilor în competiții majore, Đoković era noul lider de piață, dar în acea perioadă nu avea decât un singur titlu la US Open, față de cele cinci deținute de Federer.

În drumul spre finală, Federer câștigase 28 de seturi la rând și era încrezător în șansele sale. Đoković s-a pregătit pentru finală urmărind filmul 300 în seara dinainte, acea poveste violentă a războinicilor spartani depășiți numeric care au luptat cu ferocitate, chiar dacă fără sorți de izbândă.

Actorul principal, Gerard Butler, era prieten cu Đoković și s-a aflat în tribune la finală. Đoković s-a descurcat mai bine decât spartanii, deși a fost și el depășit numeric de publicul newyorkez un pic amețit, care izbucnea în urale voioase la fiecare serviciu pe care îl rata și la fiecare eroare neforțată, scandând „Roger“ de parcă Federer era campion din liga All-American, nu elvețian neutru.

Federer era remarcabil pentru vârsta de 34 de ani, dar Đoković a fost mai bun la cei 28 ai săi.

L-am întrebat odată pe Đoković prin ce era diferit un meci contra lui Federer de unul contra celorlalți principali rivali ai săi, cum erau Nadal și Murray.

„Roger este cel mai imprevizibil din toți; este un mare talent și poate executa orice tip de lovitură“, a spus Đoković. „Cred că cel mai rău lucru cu care se poate confrunta un jucător de tenis sau un sportiv, în general, este impredictibilitatea, să nu știi ce poate să urmeze. Exact asta posedă Roger, această varietate a jocului care îi permite să se joace cu mintea ta. Oare ce urmează?“

Đoković vorbește despre așa numitul „AFR“ (Atac Furișat al lui Roger)21, în care acesta se poziționează neobișnuit de aproape de careul de serviciu pentru a lovi un retur din demivoleu.

„O să facă AFR-ul? O să vină la fileu? O să stea în spatele terenului? O să lovească scurt? O să lovească tare?“, spunea Đoković. „Te ține tot timpul în suspans, de aceea este atât de greu de jucat cu el.“

Roger își amestecase bine cărțile, atacând cu regularitate la fileu de această dată, după cum îl sfătuise co-antrenorul său Stefan Edberg, care se alăturase echipei după întreruperea amiabilă a colaborării cu Annacone spre sfârșitul anului 2013. Dar Đoković dobândise o capacitate rară de a absorbi șocul oricărui fel de lovituri și o mare versatilitate. Tacticile care funcționează împotriva lui în primul set probabil că nu vor mai funcționa și în setul patru. Și el putea fi imprevizibil. Ultima oportunitate a lui Federer de a forța un set cinci a venit sub forma a trei mingi de break, când Đoković a servit pentru titlu la 5-4. Numai că Đoković le-a salvat pe toate trei și, foarte important, în total a salvat 19 puncte de break din 23 în acea seară.

„Trebuie apreciată doza de risc corectă“, a afirmat Federer. „Uneori am apreciat bine, alteori nu atât de bine.“

Victoria lui Đoković cu 6-4, 5-7, 6-4, 6-4 i-a ridicat la 10 numărul de titluri de Mare Șlem și l-a oprit pe Federer, liderul suprem al tenisului masculin, la 17.

De asemenea, rezultatul a egalat scorul confruntărilor dintre ei la 21-21, înainte ca Đoković să preia conducerea în anii următori, probabil definitiv. Federer a rămas cu regrete, dar și cu amintirea acelor cântece și ovații pe care le primise la o distanță atât de mare de casă.

„Cu certitudine este și acesta unul dintre motivele pentru care continuu să joc, aceste momente care îți fac pielea de găină“, a mărturisit Federer. „Pentru mine este o mare consolare să mă bucur de un asemenea sprijin într-o țară care este la o atât de mare distanță de Elveția și care deține o mare forță sportivă în general. Aici sunt iubiți învingătorii.“

Đoković avea cu siguranță motive să nu fie de acord cu asta, iar următoarea dimineață, când ne-am întâlnit pentru interviul postvictorie, mi-a explicat unul dintre mecanismele sale de apărare.

„Tot ce am încercat să fac a fost să joc un joc mintal cu mine însumi“, a spus el pe când eram transportați într-un multi-van pe străzile din Midtown. „Ei strigau Roger, iar eu îmi imaginam că strigă Novak!“

Asta da mărturisire — emoționantă și patetică în cel mai literal sens al cuvântului. Đoković părea că se resemnase: era un mare campion iubit în Serbia, dar nu neapărat și în afara Serbiei.

„Trec și eu prin multe emoții pe teren, la fel ca toți ceilalți“, a spus Đoković. „În timp, cred că am învățat să mă bazez pe experiență și să gestionez presiunea din momentele grele. Dar mai cred că mare parte din asta se datorează caracterului meu și faptului că am crescut în condiții nu prea obișnuite și poate diferite de cele în care au crescut majoritatea. Acestea mi-au modelat caracterul, iar amintirile îmi dau un pic de forță, pe care o folosesc în ocazii precum cea de aseară.“

Vocea îi era răgușită, iar părul țepos un pic nearanjat. Pe încheietura mâinii și pe brațul drept se puteau distinge zgârieturile căpătate după o căzătură de pe la începutul finalei. De acum ieșisem din mașină și mergeam în pas grăbit prin Central Park, către o ședință foto. Đoković, care de regulă stătea în New Jersey pe timpul US Open, la proprietatea prietenului său Gordon Uehling, hotărâse ca, în acest an, să stea cu familia la un hotel din Manhattan.

„Unul dintre prietenii mei apropiați mi-a spus, și cred că are dreptate, că în acest oraș există atâta energie, încât după o anumită perioadă te încarcă și pe tine“, a spus Đoković. „Dacă, însă, stai prea mult, îți poate fura din energie.“

L-am întrebat dacă orașul îi dăduse energia necesară pentru a prevala în acest an.

„Mi-a dat, dar simt că, începând de astăzi, începe să o ia înapoi“, a spus el. „Așa că este timpul să o iau ușurel spre casă.“

Ne apropiam de destinație și mai aveam timp pentru încă o întrebare. Așa că l-am întrebat ce îi mai trebuia pentru a avea și el aceeași susținere din partea unui public de Mare Șlem cum avusese Federer la New York?

Đoković s-a gândit puțin, după care a răspuns pe larg. Îi plac frazele, nu propozițiile.

„Sincer, cred că mai întâi de toate este vorba de rezistență“, a spus. „Adevărații fani ai tenisului îi respectă pe cei care dovedesc dedicație pentru acest sport — nu doar rezultate, ci și pasiune pentru tenis, respect pentru ei, pentru turnee, pentru adversari și pentru sport în general. Cred că mai contează și ceea ce reprezinți. Ai respect față de valorile reale din viață, ești un om de conștiință care joacă tenis, dar mai și oferă ceva în schimb?

„Cred că toate acestea contează. Asta încerc și eu să fac. Așa am fost crescut și sper ca publicul să își dea seama de asta. Dar, în condițiile date, dacă joc contra lui Roger la acest moment, nu mă pot aștepta la altceva.“

Đoković mi-a strâns mâna și și-a luat la revedere.

„Sus pe scenă“, i-am spus, arătându-i stâncile care domină Wollman Rink.

Đoković s-a săltat pe pietre, cu profilul centrului în fundal și o falangă de fotografi în fața sa. Trofeul de la US Open era în curând înapoi în mâinile sale și încă departe de Federer.

Citește în continuare