Istoria științei e plină de anecdote legate de marile descoperiri: Arhimede a țâșnit gol din baie strigând „Evrika!”, Galilei a lăsat să cadă obiecte din Turnul din Pisa, un măr i-a picat în cap lui Newton. Pentru că sunt memorabile, obișnuim să le luăm ca atare, fără să ne întrebăm dacă sunt și plauzibile, iar ele ne oferă o versiune schematică, prescurtată a istoriei științei.

Versiune totuși înșelătoare, după cum ne demonstrează cu talent de detectiv Antoine Houlou-Garcia, care cercetează originea acestor anecdote devenite legende, în încercarea de a restabili adevărul istoric. Rezultatul nu e doar o operă de demistificare cu accente ironice, cât, mai ales, o perspectivă realistă și nuanțată asupra dezvoltării științei.

„Știința nu e rodul unui geniu unic, ci a numeroși oameni dintre care știința, în ochii publicului larg, va reține până la urmă doar câteva nume, așa cum se predă la școală, chiar și azi, istoria regilor și a bătăliilor, în timp ce Istoria e mult mai bogată – și mult mai interesantă“ — ANTOINE HOULOU-GARCIA 

„Pregătiți-vă să corectați poveștile pe care le-ați auzit, grație unei lecturi accesibile și unei cercetări riguroase a surselor primare. Merele nu cad din cer, și nici geniile!” — Sciences Et Avenir

După studii de matematică și specializarea în statistică, ANTOINE HOULOU-GARCIA a urmat Școala de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris și a obținut un doctorat în politologie. Predă la Universitatea din Trento (Italia) și este redactor‑șef al revistei franceze de cultură matematică Tangente. Între cărțile sale se numără: Une histoire de la manipulation par les chiffres de l’Antiquité à nos jours Ou Le théorème d’Hypocrite, La Politique: Manuel à l’usage des citoyens qui n’y comprennent plus rien, Mathematikos: Vies et découvertes des mathématiciens en Grèce et à Rome, Le monde est‑il mathématique? Les maths au prisme des sciences humaines, Le compas et la lyre: Regards croisés sur les mathématiques et la poésie, Le monde est‑il mathématique? Les maths au prisme des sciences humaines, Vous aimez les maths sans le savoir.

Cartea a apărut la Editura Humanitas în colecția Știință, în traducere de Anca Florescu-Mitchell și o găsiți aici.

FRAGMENT

DOUĂ PROBLEME DE PRIORITATE

Ca orice cercetare științifică, cea a lui Newton se înscrie într‑o istorie cu predecesori (Roger Bacon, Ismaël Boulliau, Johannes Kepler, Giovanni Alfonso Borelli, printre alții) și contemporani, uneori considerați rivali. Mai ales, în acest caz, Gottfried Wilhelm Leibniz și Robert Hooke.

În Principiile sale, Newton folosește o tehnică matematică inventată de el, pe care o numim azi calcul infinitezimal. Întâmplarea face ca, în timp ce Newton își stabilea metoda, Leibniz să elaboreze tehnici foarte asemănătoare. Marea diferență este că Leibniz și‑a publicat rezultatele în 1684, cu trei ani înainte de apariția Principiilor lui Newton.

Nimic prea grav, cel puțin la început: în prima ediție a Principiilor din 1687 Newton scrie că a corespondat, cu zece ani înurmă, cu Leibniz, pe care îl consideră „geometru foarte iscusit“și „om ilustru“, și că au remarcat amândoi că metodele lorerau aproape identice. Un fel de a spune în această scolie (micadaos la expunerea principală) că cei doi au găsit același lucruîn același timp.

Legea universală a gravitației

Este vorba despre o lege foarte importantă în istoria științei, care se exprimă în două fraze. Mai întâi, două corpuri A și B se atrag reciproc cu o forță egală. Apoi, această forță e proporțională cu produsul celor două mase împărțit la pătratul distanței dintre ele.

Această lege explică, de pildă, de ce un măr cade pe vertical sau cum atracția Lunii și a Soarelui influențează fenomenul mareelor. Explică și cum Luna „cade“ în permanență spre Pământ, fără a se strivi vreodată de acesta, ca un obuz tras dintr‑un tun de pe Himalaya la o viteză suficient de mare (dar nici prea mare) pentru ca obuzul să se așeze pe orbită fără a se strivi de Pământ, tot „căzând“ mereu spre el, din pricina gravitației. Este chiar, după cum observă Stephen Hawking, o lege care i‑ar fi putut permite lui Newton să prezică expansiunea universului (dacă și‑ar fi imaginat un univers finit cu un număr finit de stele)9. Este, în fine, o lege care demonstrează riguros legea enunțată în 1609 de Johannes Kepler, conform căreia orbitele planetelor nu sunt circulare, ci eliptice: Kepler își expusese legile grație observației, Newton le‑a demonstrat apoi matematic.

Cu toate acestea, foarte repede, membri ai Societății Regale îl acuză pe Leibniz de plagiat: miza priorității e și o miză naționalistă. Așa încât Newton însuși, care face parte din Societatea Regală, scrie pasaje întregi foarte virulente împotriva lui Leibniz într‑un studiu publicat de această instituție în 1711, pentru a demonstra că inventarea calculului infinitezimal e opera lui Newton, și numai a lui.

Astfel, în a doua ediție a Principiilor, în 1713, Newton își modifică scolia, explicând că metoda sa diferă de cea a lui Leibniz în privința unui aspect tehnic important, apoi, în a treia ediție, din 1726, numele lui Leibniz dispare pur și simplu din text. Or această ultimă ediție este în mod firesc cea predominantă.

Nu este prima dată în istoria științei că un nume e șters de‑a lungul reeditărilor (vom vedea asta legat de Copernic): scopul este întotdeauna de a‑ți atribui în întregime meritul. Într‑adevăr, Newton se așază în poziția de unic inventator al calculului infinitezimal.

Această polemică nu e nici singura, și nici măcar cea mai importantă: cea cu Robert Hooke este mai importantă, pentru că privește direct legea universală a gravitației. Cărți întregi i‑au fost consacrate, iar obiectivul nostru nu e să determinăm dacă Hooke descoperise sau nu legea înaintea lui Newton, ci să vedem efectul pe care polemica l‑a avut asupra lui Newton. Căci asta ne va aduce la povestea mărului.

Foarte pe scurt, Edmond Halley (al cărui nume îl poartă o faimoasă cometă) l‑a vizitat pe Newton în vara lui 1684 pentru a‑i supune atenției o problemă legată de orbitele planetelor, pe care el însuși și Hooke12 nu reușeau s‑o rezolve. De fapt, Newton o rezolvase în cercetările sale matematice. Pornind de acolo, a început să scrie Principiile. Halley a urmărit îndeaproape redactarea și, entuziast, a prezentat rezultatele Societății Regale înainte chiar de publicarea cărții. Dar Hooke, care era secretarul Societății Regale, a fost șocat să vadă că Newton își atribuia ideea gravitației universale, a cărei formulă implica inversul pătratului distanței, ceea ce Hooke îi sugerase.

Dimpotrivă, Newton considera nu numai că nu avusese nevoie de Hooke pentru a avea o asemenea idee (deja pusă în evidență la diverse fenomene fizice încă din Evul Mediu), dar și că Hooke era complet incapabil să demonstreze rezultatul matematic, performanță pe care Newton o înfăptuise.

În afara argumentelor aduse, e interesant de văzut aici reacția emoțională a lui Newton: a fost atât de scârbit de spusele lui Hooke, încât a mers până la a lua în considerare suprimarea Cărții a III‑a din Principii, tocmai cea care conținea legea gravitației și aspectele cosmologice ale cercetărilor sale, ba chiar a vrut să schimbe titlul în De Motu corporum libri duo (Cele două cărți ale mișcării corpurilor).

Trebuie știut că Hooke era un vechi rival al lui Newton (se înfruntaseră deja pe diverse subiecte științifice) și, spre deosebire de Leibniz, trăia în Anglia: miza hegemoniei intelectuale la scară națională, dar și politică (Hooke era secretarul Societății Regale pe care Newton a sfârșit prin a o prezida), se juca între cei doi savanți.