Skip to content

Fragment carte. Pastă de fasole dulce. Durian Sukegawa

Bestseller internațional, tradus în 23 limbi, „Pastă de fasole dulce” a fost adaptat de Naomi Kawase, cineast laureat la Festivalul de Film de la Cannes, într-un film nominalizat la Un Certain Regard, în 2015.

Roman câștigător al Le Prix des Lecteurs du Livre de Poche.

„Pastă de fasole dulce” este un roman emoționant despre povara trecutului și puterea izbăvitoare a prieteniei. Această odă adusă vieții, de o senzualitate palpabilă, ne învață să găsim iertarea și fericirea în lucrurile mărunte. O poveste fermecătoare despre prietenie, iubire și singurătate în Japonia contemporană, publicată la Editura Alice Books, in traducerea Iolandei Prodan. Cartea o găsiți aici.

FRAGMENT Pastă de fasole dulce. Durian Sukegawa

E noapte. Sentarō se cinstește cu sake la un restaurant din fața gării, unde se servesc soba, tăiței de hrișcă. Mușcă dintr-o porție de tempura, bea sake cald și soarbe zgomotos tăițeii. Printre guri de tărie și îmbucături începe să dea înapoi filmul zilei.

După ce a plecat Tokue, a aruncat caserola Tupperware direct în pubelă. Avea remușcări, dar nici nu voia să se complice. Ori de câte ori ridica capacul pubelei, vedea caserola. La un moment dat, a scos-o din pubelă – simțea că, dacă ar gusta puțin din pasta de fasole dulce, s-ar revanșa cât de cât față de bătrână. În clipa în care pasta i‑a ajuns în gură, sprâncenele i s-au ridicat mirate și printre buze i-a scăpat un icnet monosilabic admirativ. În viața lui nu gustase pastă precum cea făcută de Tokue. Era complet diferită de pasta pe care o primea în caserolele de plastic. Aroma și dulceața i-au umplut gura într-o clipă.

„Cincizeci de ani?”, se întreabă, ducând paharul cu sake la gură și amintindu-și de gustul pastei primite de la bătrână, care-l făcuse să încremenească preț de câteva clipe. „Asta înseamnă că nici nu eram născut când ea făcea pastă de fasole dulce…”

Ridică privirea la meniul lipit pe un perete. E scris de mână chiar de patronul restaurantului. Ori de câte ori vede ideograme caligrafiate cu pensula în tuș elegant, își amintește de mama sa.

„Bătrâna e de-o seamă cu mama…” Vede silueta mărunțică a mamei: aplecată peste o masă scundă, pe care sunt înșirate foi de hârtie și plicuri, mișcă grațios pensula pe o foaie.

Obișnuia să-și întrerupă amintirile când ajungea la această imagine. Încerca să nu se mai gândească la mama sa, care murise demult, sau la tatăl pe care nu-l mai văzuse de zece ani.

Și totuși, în noaptea asta nu poate scăpa de amintiri. Imaginea mamei, cea care l-a învățat să scrie și să citească în copilărie, îl urmărește, apărându-i neîncetat în fața ochilor. „Fir-ar să fie…” Oftează, eliberând un damf de sake. „Niciodată nu știm ce ne aduce ziua de mâine.” Visase să devină scriitor, dar viața îl purtase pe un alt drum. Când a ieșit dintre zidurile de beton ale pușcăriei, mama sa era deja în altă lume. Sunt câțiva ani de când trăiește zi de zi așa cum nu și-a imaginat niciodată: prăjind dorayaki pe o plită încinsă.

Sentarō își mai umple un pahar cu sake și dă tăria pe gât dintr-o suflare, ca și cum ar vrea să spele gustul amar din gură.

Amintirea mamei sale…

Vorbea blând, dar nu ținea niciodată în ea neliniștile ce o copleșeau. Uneori se certa violent cu soțul ei, tatăl lui, și avea scandaluri cu rudele, care o făceau să plângă și să țipe. Copilul Sentarō era înspăimântat de ieșirile și schimbările mamei sale și, de aceea, se ruga Cerului să fie mereu ceva dulce pe masă. Mama sa era înnebunită după dulciuri și, ori de câte ori aveau în casă ceva ce-i plăcea în mod deosebit, chifle umplute sau prăjituri, era binedispusă și el era liniștit. Iubea la ne­bunie zâmbetul mamei sale când îl întreba: „Sunt bu­ne, Sen, nu-i așa?”.

Pasta de fasole dulce rafinată a lui Yoshii Tokue.

Oare ce față ar fi făcut mama lui dacă ar fi gustat-o?

Ce-ar fi spus?

„Cine știe, poate că s-ar găsi clienți cărora să le placă… În plus, a cerut doar 200 de yeni pe oră…” Dacă își dorește atât de puțin, atunci ar putea să o ajute, nu?

Sentarō se gândește să-i dea o șansă bătrânei.

Adevărul e că nu lipise anunțul de angajare fiindcă avea atât de mult de lucru încât să-i mai trebuiască încă două brațe de muncă. În zadar încerca să „vorbească” cu clătitele dorayaki, nu-i răspundeau niciodată. Pe scurt, voia pe cineva care să-i țină de urât.

„Oare bătrâna chiar se mulțumește cu doar 200 de yeni pe oră?”

Cu mintea aburită de sake, se chinuie să facă niște calcule. Dacă Tokue nu se răzgândește, ar fi ca și cum ar face muncă voluntară. Și pasta aia de fasole dulce…

La cât e de bună, o să crească vânzările. Asta în­seamnă că el ar putea plăti mai mult pe lună din datoria pe care o are de achitat. Și ar scăpa mai repede de corvoada asta.

Ținând paharul ridicat deasupra mesei, Sentarō nu‑și poate lua gândul de la degetele strâmbe ale femeii. E de-ajuns să o vadă un client, și nimeni nu o să-i mai calce pragul niciodată.

Dintr-odată îi vine o idee.

N-ar fi mai bine să-i ceară doar să prepare pasta de fasole dulce?

„Mm… Asta e”, își spune în gând și dă din cap.

Să o lase să facă pasta, iar între timp el i-ar putea fura secretul. E bătrână și probabil că va obosi și va renunța repede.

— N-am să o las să apară în fața clienților, se aude spunând cu voce tare.

Prins într-o discuție cu un client de la altă masă, patronul întoarce capul către el când îl aude vorbind singur și îl privește nedumerit, făcând ochii mici.

Sentarō scutură din cap și ridică sticla.

— Mai vreau un rând.

***

Sentarō scutură din cap și ridică sticla.

— Mai vreau un rând.

neobrăzate. Au avut tupeu să mi se plângă că au petale de flori în aluat… Cine se cred?”

Dă un ghiont saltelei și întinde din nou mâna către ceasul deșteptător.

***

Citește în continuare