Inspirată de un fapt real — dispariția misterioasă a unei scriitoare —, autoarea bestsellerului Cartea secretă a Florei Lea revine în forță cu povestea captivantă a unei cărți pierdute, a unei mame dispărute și a unei fiice care nu  încetează să le caute.

În 1927, copilăria magică a Clarei Harrington, în vârstă de opt ani, e distrusă când mama ei, renumita scriitoare Bronwyn Newcastle Fordham, dispare în largul coastei Carolinei de Sud. În 1952, când un străin pe nume Charlie Jameson o contactează din Londra, susținând că a descoperit un manuscris al mamei sale, Clara este sceptică. Totuși decide să traverseze Atlanticul — o călătorie din care nu lipsesc aventura, misterul, dragostea, iertarea. Va găsi oare Clara curajul de a descoperi adevărul despre mama sa și de a descifra povestea pe care aceasta a lăsat-o în urmă?

Patti Callahan Henry este autoarea a 17 romane, multe dintre ele fiind bestsellere New York Times și USA Today. Pentru cartea sa Becoming Mr. Lewis a primit nenumărate distincții, printre care The Christy Award Book of the Year, The Harper Lee Distinguished Writer of the Year și Alabama Library Association Book of the Year. Este cofondatoarea și una dintre gazdele celebrului show online și podcast Friends and Fiction și colaborează la publicația Parade Magazine. Scrierile sale au apărut în numeroase antologii și volume de povestiri. Autoare cu normă întreagă și mamă a trei copii, locuiește împreună cu familia în Alabama și Carolina de Sud. La Editura Trei, de aceeași autoare au apărut romanele A fost odată un dulap (2022) și Cartea secretă a Florei Lea (2024).

Carte a apărut la Editura Trei, în traducerea Ruxandra Ana.

Fragment Patti Callahan Henry. Povestea pe care a lăsat-o în urmă

Capitolul 5

CLARA Bluffton, Carolina de Sud

Wynnie a dat fuga în bucătărie, aducând cu ea aro­mele grădinii și aerul sărat. Mi‑a sărit în brațe și eu am strâns‑o tare la piept.

— Spune‑mi o poveste despre cum ți‑a fost ziua până prepar cina.

— Am una bună, a zis Wynnie.

— Să auzim.

— Sammy Fletcher m‑a făcut aragaz cu patru ochi și ghici ce i‑am spus de data asta? Ia ghici?

— Spune‑mi tu, scumpo, am zis și am încercat să‑mi ascund durerea.

Wynnie îmi citea expresiile la fel de bine precum descifra cărțile. Copiii o tachinau pentru că era micuță de statură, pentru că nu putea alerga cu ei din cauză că avea astm, râdeau de ochelarii ei, mereu o batjocoreau pentru ochelari.

Wynnie avea toate aceste lucruri, ochișori ciudați și plămâni slabi, pentru că venise pe lume prea devreme. Dar ideea nu era că venise prea devreme — era că venise, punct; viața ei era un miracol pentru mine. Îi spuneam asta tot timpul — pentru mine ea era miraculum.

S‑a cocoțat pe scaunul înalt pe care îl țineam în drep­tul blatului din bucătărie ca să putem sta față în față.

— I‑am spus lui Sammy că văd mai bine decât el, chiar dacă ochii mei nu lucrează perfect. Eu pot să văd lucruri pe care el nu le vede și prefer să fiu eu.

— Minunat, i‑am spus. Cine te‑a învățat să spui asta?

— Emjie.

Emjie, personajul principal din romanul mamei mele. Emjie, personajul care o făcuse celebră pe mama. Emjie, prietena imaginară a fiicei mele.

— Oh? am exclamat și m‑am gândit la cum o descrise­se pe Emjie.

Am încercat să mi‑o imaginez aici, cu părul ei lung și negru prins în cozi împletite, adunate în creștetul capului ca o coroană, cu nasul ei în vânt și ochii pe care Wynnie îi descria ca fiind de culoarea smaraldului din cutia ei de creioane colorate. Uneori Emjie purta o rochie din ferigi, alteori din alge și scoici.

Dar Wynnie trecuse deja la alt subiect.

— Mama?

— Da?

— Ce e Howdy Doody?

— O emisiune la televizor, scumpo.

— Toți copii vorbesc despre ea. O să ne luăm și noi un televizor?

Aș fi vrut să‑i răspund că da, dar era așa o risipă. Aveam radioul, discurile și nesfârșite activități în aer liber.

Aveam arta și ne aveam una pe alta și o bărcuță care ne purta în larg. Aveam prieteni și îl aveam pe tata.

— Probabil nu în viitorul apropiat. Crede‑mă, nu pierzi mare lucru.

M‑am gândit la toate felurile în care nu semănam cu alte familii. Nu era vorba doar despre televizor. Era și re­fuzul meu de a mă pune la patru ace când mergeam să o duc cu mașina, felul în care eram lăsată pe‑afară când se organizau petreceri sau la clubul de bridge, la bârfele de la locul de joacă. Voiam să fiu acceptată — cine nu vrea? Dar am renunțat după ce l‑am părăsit pe Nat și pe frunte mi s‑a întipărit pe vecie acel D invizibil.

Wynnie a rămas tăcută un moment, apoi a spus:

— Probabil nu pierd mare lucru. Ce avem la cină?

— Macaroane cu brânză și cu șuncă, i‑am răspuns. Și broccoli. Trebuie să mănânci tot, nu doar macaroanele, altfel nu mai fac.

Am pupat‑o pe obraz și am tras‑o ușor de codițe.

A sărit de pe scaun, plină de energie și de bucurie, și s‑a așezat la masa din bucătărie, pe care trona în cea mai mare dezordine un puzzle cu bărci. A separat într‑o grămăjoară piesele care urmau să formeze marginile în timp ce eu amestecam în oala de pe sobă.

— Emjie mănâncă cu noi astă‑seară?

Nu și‑a ridicat privirea, a continuat să sorteze piesele de puzzle, atentă și concentrată, și chiar atunci a sunat telefonul.

Dinspre radio se auzea „Tell Me Why“ într‑o versiune cam bruiată. Am ridicat receptorul.

— Alo?

— Aș putea vorbi cu Clara Harrington? a întrebat un bărbat cu accent britanic.

— La telefon, am spus, amestecând în oală cu un aer absent, gândindu‑mă la bărbatul care mă sunase să mă anunțe că luasem premiul, iar acum un al doilea bărbat mă suna în mai puțin de o săptămână, asta după ce ni­ciun bărbat nu mă sunase ani la rând.

— Vreau să vă vorbesc despre niște hârtii care aparțin cuiva pe nume Bronwyn Newcastle Fordham, mi‑a spus.

Lingura de lemn mi‑a căzut din mână pe podeaua de lemn masiv, împroșcând soba cu pete galbene. Am dat radioul mai încet și m‑am îndreptat spre capătul celălalt al bucătăriei, pe cât de departe îmi permitea firul telefo­nului, ca să fiu departe de Wynnie.

— OK, domnule…

— Oh, dar ce nepoliticos din partea mea. Îmi cer scuze. Sunt agitat și am uitat de maniere. Charles Jameson. Charlie, a spus. Vă sun din Londra. Hârtiile pe care le‑am găsit, a continuat, par să fie un fel de dicționar, dar conțin cuvinte pe care nu le‑am văzut niciodată.

Am râs. Cheia cuvintelor pierdute ale mamei? O glumă, o tactică să mă facă să vorbesc și să dezvălui ce știam despre continuarea romanului. Mai trecusem prin asta. Am respirat ușurată. În mod sigur era un bărbat care voia informații pe care eu nu le aveam. Tata și cu mine pri­meam adeseori astfel de scrisori și telefoane, deși parcă tot mai puține în ultima vreme. Majoritatea erau jurnaliști convinși că au găsit o nouă pistă pentru rezolvarea miste­rului. Alții erau studenți care scriau lucrări despre mama sau autori de romane polițiste dornici să afle informații din interior, pe care noi oricum nu le aveam. Nu vă pot spune ceea ce nu știu, le repeta tata.

Bărbatul a continuat.

— Totul e într‑o geantă de piele. V‑am sunat ca să încerc să vă descriu ce am găsit.

— Domnule Jameson, așa ceva e imposibil.

— Nu, nu, convorbirile telefonice la distanțe atât de mari sunt chiar foarte posibile, a râs.

— Nu, voiam să spun…

— Știu, a fost o glumă proastă, ar fi trebuit să o țin pentru mine. Dar nu e deloc imposibil. Mă uit la hârtii chiar acum, a continuat și eu am simțit ochii lui Wynnie ațintiți pe mine, așa că m‑am întors cu spatele. Să vă de­scriu ce am în față. O geantă de piele maro‑închis. Foarte zgâriată. O cataramă în formă de vultur. Căptușeală din mătase verde. Un teanc de hârtii scrise de mână, cu cu­vinte într‑o limbă pe care nu o cunosc.

— Limba mamei mele?

— Oh, Bronwyn Fordham e mama dumneavoastră? m‑a întrebat pe un ton surprins.

— Da. A fost mama mea.

— Bunica? a sărit în discuție Wynnie.

Mi‑am dus degetul în dreptul buzelor, făcându‑i semn să tacă.

Pe fundal se auzea ceva muzică, uneori mai tare, al­teori mai încet, ceva baroc și persistent.

— Știu că sună nebunește, dar vă rog să mă ascultați. Nu vreau nimic de la dumneavoastră, dar se pare că Bronwyn… mama dumneavoastră… a avut anumite cerințe.

Simțeam că în piept mi se zbate un stol de păsări. A avut. La trecut. M‑am sprijinit de blatul din bucătărie, amețită.

— Ce vreți să spuneți?

— Totul e într‑o geantă de piele. V‑am sunat ca să încerc să vă descriu ce am găsit.

— Domnule Jameson, așa ceva e imposibil.

— Nu, nu, convorbirile telefonice la distanțe atât de mari sunt chiar foarte posibile, a râs.

— Nu, voiam să spun…

— Știu, a fost o glumă proastă, ar fi trebuit să o țin pentru mine. Dar nu e deloc imposibil. Mă uit la hârtii chiar acum, a continuat și eu am simțit ochii lui Wynnie ațintiți pe mine, așa că m‑am întors cu spatele. Să vă de­scriu ce am în față. O geantă de piele maro‑închis. Foarte zgâriată. O cataramă în formă de vultur. Căptușeală din mătase verde. Un teanc de hârtii scrise de mână, cu cu­vinte într‑o limbă pe care nu o cunosc.

— Limba mamei mele?

— Oh, Bronwyn Fordham e mama dumneavoastră? m‑a întrebat pe un ton surprins.

— Da. A fost mama mea.

— Bunica? a sărit în discuție Wynnie.

Mi‑am dus degetul în dreptul buzelor, făcându‑i semn să tacă.

Pe fundal se auzea ceva muzică, uneori mai tare, al­teori mai încet, ceva baroc și persistent.

— Știu că sună nebunește, dar vă rog să mă ascultați. Nu vreau nimic de la dumneavoastră, dar se pare că Bronwyn… mama dumneavoastră… a avut anumite cerințe.

Simțeam că în piept mi se zbate un stol de păsări. A avut. La trecut. M‑am sprijinit de blatul din bucătărie, amețită.

— Ce vreți să spuneți?

Nu voiam să flirtez cu speranțele deșarte care îmi dă­deau târcoale, dar voiam cu disperare să știu mai multe.

Domnul Jameson a citit cu voce tare, cu accentul său fermecător:

— „Conținutul acestei genți îi va fi înmânat numai Clarei Harrington din Bluffton, Carolina de Sud. Va ridi­ca personal hârtiile. Nu se vor expedia prin poștă. Scrisoarea sigilată din interior va fi citită numai de ea. Le draíocht.“

— Draíocht?

— Irlandeză. Înseamnă fermecător — s‑ar traduce prin magie sau descântec.

— Ei bine, am spus, sună a ceva ce ar fi scris mama.

— Nu vreau să mă pun cu descântecul sau cu blestemul, a spus și a încercat să râdă, dar și‑a dres imediat glasul. Mai e o însemnare la sfârșit: „Vă rog să‑i spuneți Clarei că am salvat această limbă pentru ea, Bronwyn Newcastle Fordham“.

Pentru mine.