Pe 12 octombrie 1972, un avion al Forțelor Aeriene Uruguayene care transporta o echipă de jucători de rugby s-a prăbușit în munții Anzi, acoperiți de zăpadă. Zece săptămâni mai târziu, doar 16 dintre cei 45 de pasageri au fost găsiți în viață. 

Aceasta este povestea celor zece săptămâni petrecute în adăpostul fuselajului avionului, fără hrană și cu foarte puține speranțe de salvare. Această poveste de curaj și aventură uimitoare, este mult mai mult decât una de supraviețuire, este o mărturie plină de dramatism a curajului uman. 

„Un reportaj clasic al literaturii de supraviețuire.” Newsweek

„O carte extraordinară… Read scrie într-un stil documentar extrem de precis, uneori intens dramatic, alteori cu atât mai eficient cu cât este sobru cu bună știință.” Publishers Weekly

„Înfricoșător… Emoționant și extrem de captivant.” New York Times

„O poveste care îți dă fiori… Te va captiva precum cel mai bun roman de aventuri. O carte cu o valoare reală și durabilă.” Rolling Stone

Piers Paul Read (1941), fiul celebrului istoric de artă Herbert Read, este un prolific autor de romane și lucrări de non ficțiune. A studiat la Cambridge și și-a început cariera scriind pentru Times Literary Supplement. Romanul său de debut, „Game in Heaven cu Tussy Marx” (1966), scris în timp ce se afla la Berlin, a fost considerat unul dintre cele mai promițătoare ale deceniului. În 1973, Read a fost ales de supraviețuitorii din Anzi pentru a scrie o relatare a calvarului lor. Aceasta a fost publicată în anul următor sub titlul Alive. The Story of the Andes Survivors, care s-a vândut ulterior în peste cinci milioane de exemplare în întreaga lume și a fost ecranizată în 1993 în filmul cu același nume, regizat de Frank Marshall.

Supraviețuitorii din Anzi de Piers Paul Read a apărut la editura Pilot Books, în traducerea Laviniei Braniște și o găsiți aici

1

În compartimentul pasagerilor era o atmosferă de vacanță. Câțiva dintre băieți se deplasau pe culoar și se uitau pe ferestrele mici, încercând să vadă munții printr-o gaură în nori. Erau cu toții foarte bine dispuși. Aveau mingea de rugby cu ei, iar unii o aruncau prin cabină, pe deasupra capetelor celorlalți pasageri. În spatele avionului, unii jucau cărți, iar mai în spate, lângă bucătărie, însoțitorul de bord și navigatorul, Martínez, jucau truco, un joc asemănător cu whist-ul. În timp ce însoțitorul de bord se întorcea din cabină ca să continue jocul, le-a spus băieților care încă stăteau pe culoar să se așeze.

― Vine vreme rea, a spus el. Avionul se va balansa un pic, dar stați liniștiți. Suntem în legătură cu Santiago. Aterizăm imediat.

Când s-a apropiat de bucătărie, le-a spus celor patru băieți din spate să înainteze. Apoi s-a așezat lângă navigator și a primit încă o mână de cărți.

Când avionul a intrat într-un alt banc de nori, a început să tremure și să se clatine într-un mod care i-a alarmat pe mulți dintre pasageri, așa că s-au făcut una sau două glume pentru a masca tensiunea. Unul dintre băieți a luat microfonul din spatele avionului și a spus:

― Doamnelor și domnilor, vă rog să vă puneți parașutele. Suntem pe cale să aterizăm în cordilieră.

Publicul n-a fost amuzat, pentru că exact în acel moment avionul a întâlnit un gol de aer și a căzut în gol câteva zeci de metri. Roberto Canessa, de exemplu, alarmat, s-a întors spre señora Nicola, care stătea cu soțul ei de cealaltă parte a culoarului, și a întrebat-o dacă îi este frică.

― Da, a răspuns ea. Da, mi-e frică.

În spatele lor, un grup de băieți a început să scandeze „Conga, conga, conga”, iar Canessa, curajos, a aruncat mingea de rugbi pe care o avea în mână către doctorul Nicola, care, la rândul său, a aruncat-o înapoi în cabină.

Eugenia Parrado și-a ridicat privirea din carte. De la fereastră nu se vedea decât ceața albă a norilor. S-a întors în partea cealaltă, s-a uitat la chipul Susanei și a apucat-o de mână. În spatele lor, Nando Parrado și Panchito Abal erau absorbiți de propria lor conversație. Parrado nici măcar nu-și pusese centura de siguranță și nici n-a făcut-o când avionul a lovit un al doilea gol de aer și a căzut ca o piatră încă vreo câteva zeci de metri. S-a auzit un „Ole, ole, ole!” în cabină, strigat de băieții care nu vedeau pe fereastră, pentru că a doua cădere a scos avionul din nori, iar priveliștea care se deschidea sub ei nu era valea fertilă din centrul statului Chile, la mii de metri mai jos, ci marginea stâncoasă a unui munte acoperit de zăpadă, la nici trei metri de vârful aripii.

― E normal să zbori atât de aproape? l-a întrebat un băiat pe un altul.

― Nu prea cred, i-a răspuns tovarășul său.

Mai mulți pasageri au început să se roage. Alții s-au sprijinit de scaunele din fața lor, așteptând impactul prăbușirii. S-a auzit vuietul motoarelor și avionul a trepidat, încercând să urce din nou. A câștigat puțină altitudine, dar apoi s-a auzit o izbitură asurzitoare când aripa dreaptă a lovit peretele muntos. Imediat s-a desprins, s-a dat peste cap peste fuzelaj și a tăiat coada. În aerul înghețat au căzut însoțitorul de zbor, navigatorul și pachetul lor de cărți de joc, urmați de trei dintre băieții încă legați de scaunele lor. O clipă mai târziu, aripa stângă s-a desprins și o pală a elicei a sfâșiat fuzelajul, apoi a căzut.

În ceea ce a mai rămas din fuzelaj se auzeau țipete de groază și strigăte de ajutor. Fără aripi sau coadă, avionul s-a îndreptat rapid spre muntele zimțat, dar în loc să se zdrobească de un perete de stâncă, a aterizat pe burtă într-o vale abruptă și a alunecat ca pe un tobogan pe suprafața înclinată, acoperită cu un strat gros de zăpadă.

Viteza cu care a lovit solul a fost de aproximativ 200 de noduri, însă avionul nu s-a dezintegrat. Alți doi băieți au fost trași afară prin partea din spate a aeronavei. Restul au rămas în fuzelaj în timp ce avionul cobora muntele, însă forța de decelerare a făcut ca scaunele să se desprindă din suporturile lor și să se deplaseze înainte, strivind corpurile celor prinși între ele și spărgând peretele despărțitor care separa cabina pasagerilor de zona de bagaje din față. Aerul înghețat al Anzilor a luat în stăpânire cabina decompresată, iar pasagerii care încă mai erau lucizi așteptau impactul fuzelajului cu stânca. Totuși, rănile lor au fost provocate de metalul și plasticul scaunelor. Dându-și seama de acest lucru, unii dintre băieți au încercat să-și desfacă centurile de siguranță și să se ridice în picioare pe culoar, dar numai Gustavo Zerbino a reușit. Stătea cu picioarele bine înfipte în podea și cu mâinile lipite de tavan, strigând:

― Isuse, Isuse, pruncule Isus, ajută-ne, ajută-ne!

Un alt băiat, Carlitos Páez, spunea un Ave Maria, început atunci când aripa avionului atinsese pentru prima dată muntele. În timp ce rostea ultimele cuvinte ale rugăciunii, avionul s-a oprit. A fost un moment de liniște și tăcere. Apoi, încet-încet, din toată învălmășeala din cabina pasagerilor au răzbit sunetele vieții – gemete, rugăciuni și strigăte de ajutor.