Sarah Kirkland Snider este una dintre cele mai apreciate compozitoare americane ale generației sale, cunoscută pentru un limbaj muzical foarte expresiv, aflat la intersecția dintre muzica clasică contemporană, teatru muzical și influențe ale culturii actuale. Lucrările sale au fost comandate sau interpretate de orchestre importante precum New York Philharmonic, Boston Symphony Orchestra, Chicago Symphony Orchestra sau San Francisco Symphony, dar și de artiști precum Renée Fleming. În 2025, prima sa operă, „Hildegard”, a avut premiera la LA Opera și a fost foarte bine primită de critică.

La Concursul Internațional George Enescu 2026, Sarah Kirkland Snider este membră a juriului Secțiunii Compoziție. În plus, a avut și un rol pedagogic important: între 24 și 27 august, alături de compozitorii Zygmunt Krauze și Steven Mackey și sub coordonarea lui Dan Dediu, a susținut masterclassurile de compoziție dedicate tinerilor creatori. Programul a fost gândit astfel încât participanții să lucreze intensiv asupra propriilor partituri, iar lucrările rezultate să ajungă apoi direct pe scenă, interpretate în premieră.

Publicul Concursului Enescu a putut descoperi și muzica sa: pe 27 august, Orchestra Națională Radio, dirijată de Marin Alsop, a interpretat la Ateneul Român „Forward Into Light”, o lucrare orchestrală scrisă de Snider în 2020 pentru proiectul „Project 19” al New York Philharmonic, dedicat centenarului dreptului de vot al femeilor în Statele Unite. Inspirată de cuvintele activistei Inez Milholland, partitura vorbește muzical despre egalitate, îndoială, curaj și perseverență — teme care explică foarte bine și felul în care Sarah Kirkland Snider transformă ideile contemporane în povești sonore cu puternică încărcătură emoțională.

Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

1. La muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră nu mai reprezintă doar o pasiune, ci pot deveni o profesie?

Sarah Kirkland Snider: Am intrat târziu în această profesie. Adică, muzica a fost prima mea iubire adevărată și lucrul meu preferat de făcut, dar nu știam de existența vreunei femei compozitoare. Am 52 de ani, știți, așa că am crescut înainte de apariția internetului și pur și simplu nu m-am gândit la asta ca la o carieră până când nu am trecut de 20 de ani, după facultate. Așadar, am pornit destul de târziu pe acest drum, iar apoi am luat prima mea lecție de compoziție la 25 de ani și nu am început studiile de masterat/doctorat decât la 30 de ani. Așadar, am pășit destul de târziu în această profesie.

2. Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

S.K.: Cred că uneori, dacă ai noroc, știi, atunci când compui, simți o stare extraordinară de flux și reușești să duci la bun sfârșit o mulțime de lucruri într-un timp scurt. Alteori, poți sta acolo ore în șir smulgându-ți părul din cap, fără ca nimic să se întâmple, iar frustrarea este uriașă. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am devenit mai pricepută în a înțelege că, atunci când simt frustrare, asta înseamnă că trebuie să iau o pauză și să mă plimb, să mă gândesc la lucruri dintr-o altă perspectivă, știți, să abordez situația dintr-un alt unghi. Însă compoziția are ceva misterios în felul acesta, pentru că creativitatea nu funcționează întotdeauna după un program fix.

3. În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

S.K.: Aceasta este o întrebare foarte bună. Cred că, pentru un compozitor, înseamnă în mare parte… adică, faci munca tehnică în timp ce scrii muzica, iar apoi, când intri în repetiție, trebuie să fii pregătit mental pentru a asculta cum se desfășoară muzica ta pe parcursul repetiției și pentru a ști cum să le dai feedback dirijorului și interpreților. Iar asta îți cere să gândești, ca să zic așa, pe mai multe planuri în același timp. Trebuie să asculți muzica, dar în același timp trebuie să te gândești: «A, stai, au o greșeală la măsura 25» – să notezi asta – și «A, stai, acum se întâmplă altceva în partea cealaltă». Așa că trebuie… este un val uriaș de adrenalină și este extrem de intens. Așa că realizez că am nevoie de o anumită pregătire mentală înainte de repetiție, ca să intru în starea de spirit potrivită. 2

4. Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

S.K.: Păi, ai o singură șansă să comunici cu dirijorul. Este o situație foarte stresantă într-o repetiție orchestrală, de exemplu. Ai la dispoziție un timp de repetiție extrem de limitat, trebuie să-ți exprimi ideile clar și, uneori, ai zile mai proaste în care nu reușești să articulezi problemele așa cum trebuie. În astfel de momente, nu poți decât să faci tot ce îți stă în putință, să înveți din acea experiență pentru data viitoare și să te ierți, pentru că trebuie să fii blând cu tine însuți – nu poți fi la sută la sută în fiecare moment. Însă în acele clipe poți să te simți îngrozitor dacă n-ai gestionat bine o repetiție; sau, dacă predau și țin o prezență sau o conferință, ori chiar un interviu, uneori ai momente în care nu performezi la nivelul dorit, iar tot ce poți face este să încerci să înveți din experiență pentru data viitoare, știți, fără să te bați singur în cap [să te cerți sau să te culpabilizezi]

5. Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

S.K.: Da, cred cu tărie în acest lucru. Pentru mine, muzica este… o privesc în același timp ca pe religia mea și ca pe terapia mea. Este felul în care simt acea stare de uimire și admirație profundă, dar este și modul în care îmi procesez emoțiile și pun tot ceea ce simt în muzică, așa că mă ajută enorm. Mă ajută enorm să supraviețuiesc încercărilor vieții și vremurilor dificile. Mă ajută să simt o stare de recunoștință. Pentru mine a compune e ca și cum aș scrie într-un jurnal, știți. Este felul în care îmi procesez experiența de zi cu zi pe acest pământ și mă ajută enorm.

6. În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și la felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți în mod special pentru acest aspect?

S.K.: Este o întrebare interesantă, pentru că, în calitate de compozitori, stăm jos foarte mult, știți, și suntem la calculator sau aplecați deasupra pianului ori a altor lucruri, așa că este foarte dăunător pentru postura și corpul tău. Mi-am dat seama că trebuie să-ți faci timp pentru a avea grijă de corp, bineînțeles, așa că în ultima vreme am încercat să stau mai mult în picioare când compun. În plus, în ultimii câțiva ani, am lucrat la a-mi integra mult mai mult sport în viață și în program. Este dificil, știți, dar trebuie să o faci, altfel nu vei trăi atât de mult.

7. Cât de mult poate schimba, în mod concret, un premiu important traseul profesional al unui tânăr muzician? Aduce concerte, contacte, invitații, acces la profesori sau orchestre? Din această perspectivă, ce înseamnă Concursul Internațional George Enescu pentru un tânăr muzician?

S.K: Cred cu tărie că este un moment uriaș, este un lucru extrem de important pentru câștigători, fără îndoială. Este o onoare foarte prestigioasă de primit și, știți, premiile le aduc întotdeauna compozitorilor vizibilitate, iar de aici decurg o serie de oportunități. Dar cred că este un lucru bun, de fapt, chiar și pentru studenți – pentru mulți dintre studenții care aplică și nu câștigă –, deoarece membrii juriului le aud și ei muzica și o rețin. Eu însămi am notat numele tuturor compozitorilor ale căror piese mi-au plăcut cu adevărat, așa că îi voi recomanda pe viitor pentru diverse proiecte. Și tocmai de aceea este mereu benefic pentru compozitori și interpreți să aplice la orice, știți, pentru că este util pentru toată lumea, nu doar pentru câștigători. Eu însămi am primit oportunități de carieră în urma unor concursuri pe care nu le-am câștigat și, de cealaltă parte, am recomandat adesea oameni pentru diferite colaborări chiar și atunci când nu ieșiseră învingători. Așa că pur și simplu cred că concursurile sunt minunate; reprezintă o sursă excelentă de expunere pentru ca artiștii să-și facă munca remarcată, iar acesta este un concurs deosebit de prestigios, așa că este minunat.

8. Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

S.K.: Este foarte mult sacrificiu. Este greu să faci totul bine în viață, este greu să ai un echilibru între viața personală și cea profesională, știți. Mă simt foarte norocoasă pentru că am găsit un soț minunat care este, la rândul lui, compozitor, așa că înțelege cât de solicitant este acest job, pentru că are exact aceeași meserie. Și am reușit să avem doi copii – am fost foarte norocoși, dar, știți, am avut și puțin sprijin ca să ne ajute să creștem copiii –, însă este dificil. Am o viață socială limitată, practic nu am timp pentru o viață socială, așa că viața mea socială este munca mea, știți – oamenii pe care îi întâlnesc când repet și colaborez. În plus, co-conduc o casă de discuri, așa că lucrez cu o mulțime de artiști, iar aceea este viața mea socială. Pur și simplu nu există timp pentru de toate, știți; iar legat de ce menționați despre sport, este greu să strecori și mișcarea în program. Trebuie să faci tot felul de sacrificii și cred că aș fi scris probabil mai multă muzică dacă nu aș fi avut copii, așa că poate că și acesta este un sacrificiu. Însă, pentru mine, a meritat din plin, pentru că ador să fiu părinte.

9. Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

S.K.: O, da, atât de multe lucruri. Regret cât de multă îndoială de sine am avut. Am pierdut o mulțime de timp prăvălită în frică, anxietate, nesiguranță și griji – întrebându-mă dacă ar trebui cu adevărat să fiu compozitor, dacă sunt suficient de bună, știți, spunându-mi singură toate aceste lucruri negative în mod constant. A fost atât de inutil și neconstructiv! Iar problema era că nu aveam încă meșteșug, tehnică și pregătire, știți, și nici nu mi-am înțeles sau prețuit punctele forte ca și compozitor, și nu am realizat că trebuie să te sprijini pe punctele tale forte pentru a evolua ca și compozitor. Așa că cred că am pierdut mult timp și mi-aș dori să mă pot întoarce în timp și să o iau de la capăt. Acesta este motivul pentru care le spun mereu tinerilor compozitori să nu-și aleagă cariera bazându-se pe cât de realizați cred că sunt, ci pe cât de mult iubesc procesul fizic de a scrie muzică. Pentru că, dacă iubești procesul creației muzicale, vei progresa și te vei uimi pe tine însuți cu ceea ce poți realiza. Dar când ești tânăr, habar n-ai de ce ești în stare, știți. Obişnuiam să scriu o muzică foarte simplă, naivă, și credeam că voi scrie mereu genul acela de muzică. Nu este nimic în regulă cu muzica simplă și naivă [n.red.: n-am nicio problemă cu asta], însă eu îmi doream să compun muzică mai aventuroasă, iar acum scriu exact acea muzică, deși nu mi-aș fi imaginat niciodată că ar fi fost posibil când eram mai tânără.