Steven Mackey este un compozitor și chitarist american, cunoscut pentru felul în care aduce împreună energia muzicii rock, improvizația și limbajul muzicii clasice contemporane. Crescut în California de Nord, a început ca muzician rock, iar mai târziu s-a îndreptat spre compoziția clasică, construindu-și o voce artistică foarte personală. Este profesor de muzică la Princeton University și, în 2024, a fost ales membru al American Academy of Arts and Letters.

La ediția 2026 a Concursului Internațional George Enescu, Steven Mackey a fost membru al juriului secțiunii Compoziție, alături de personalități importante ale creației contemporane internaționale. A avut și un important rol educațional: împreună cu Zygmunt Krauze și Sarah Kirkland Snider, a lucrat direct cu tinerii muzicieni în cadrul masterclassului de compoziție, coordonat de Dan Dediu.

Prezența lui la București a adus în Concurs perspectiva unui creator pentru care granița dintre genuri este mai puțin importantă decât autenticitatea vocii artistice. Mackey îi încurajează pe tinerii compozitori să nu scrie pentru a-și impresiona profesorii sau juriile, ci să își descopere propriul limbaj și propria plăcere de a crea.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Steven Mackey: Ei bine, am o poveste complicată, pentru că am pornit în muzică ca muzician rock; am început să cânt la chitară electrică la vârsta de 10 ani. Și am luat totul foarte în serios. Cred că pe la… ei bine, cu siguranță pe la 14 ani studiam la fel de mult cât ar fi studiat orice violonist. Și credeam că voi deveni un star rock. Apoi am descoperit… de fapt, nu am descoperit muzica clasică până la 19 ani. Nu am învățat să citesc o partitură sau să scriu muzică până la 20 de ani. Așa că există oarecum două răspunsuri. Aveam deja 20 de ani înainte să conștientizez măcar că ceea ce fac astăzi există. Însă pasiunea pentru muzică a existat încă de la vârsta de 9 sau 10 ani. În plus, sunt compozitor și chitarist. Iar asta este o postură diferită față de cea a unui pianist concertist sau a unui violonist concertist. Da, ca violonist trebuie neapărat să începi să studiezi de la cinci ani. Dacă începi la 10 ani, e deja prea târziu; nu mai dobândești acea memorie musculară profundă. Să fii compozitor este altceva. Seamănă mai mult cu a fi scriitor, romancier. Contează mai degrabă ceea ce ai de spus; nu este vorba despre memoria musculară necesară pentru a executa miracole de tehnică.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

S.M.: Nu fac nicio distincție între aceste lucruri pentru că, știi cum e, ca și compozitor, o anumită cantitate de timp nu generează neapărat un rezultat direct proporțional. Uneori petreci două ore și nu obții nimic. Alteori stai cincisprezece minute și o întreagă idee pur și simplu înflorește. Dar trebuie să investești acel timp. Ca și compozitor depind de inspirație, dar trebuie să fiu așezat la masă, gata să ascult acea chemare atunci când sosește. Așa că, pentru a reuși acest lucru, există momente în care lucrez, iar din exterior poate părea că nu sunt deloc productiv, însă este o etapă prin care trebuie neapărat să trec. Prin urmare, tot timpul petrecut meditând asupra muzicii este un timp cu adevărat valoros.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

S.M.: Ei bine, pentru mine, ca interpret — dacă mă pregătesc și, într-adevăr, interpretez doar propriile mele lucrări; am patru concerte pentru chitară și multă muzică de cameră, chitară cucvartet de coarde și altele similare —, este vorba pur și simplu despre o pregătire fizică, pentru că sunt foarte ocupat ca și compozitor. Adesea nu studiez deloc timp de o lună sau două legate, îmi pierd bătăturile de pe degete, iar simțul sincronizării și al ritmului se dereglează. Așa că este ceva extrem de elementar. Știu toate notele, știu perfect cum curge muzica fiindcă eu am scris-o și am mai cântat-o înainte, dar am nevoie să-mi refac bătăturile de la degete, să-mi recapăt precizia timpului și, într-un fel, e ca și cum aș învăța din nou să merg.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

S.M.: Ah, da. Ei bine, știi, e uimitor cum uneori trec prin tot pasajul fără să am niciun fel de astfel de gânduri. Nu e nimic în minte, știi, iar alteori pur și simplu îmi trece prin cap: „O, merge chiar foarte bine!” — și asta e cel mai rău lucru posibil. Merge foarte bine, iar gândul ăsta îmi dă complet peste cap concentrarea; tocmai acolo intervine pregătirea, faptul de a avea ceva întipărit adânc în corp, memoria musculară, pe care pur și simplu mă pot baza până când îmi recapăt din nou atenția și concentrarea.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

S.M.: Sunt două lucruri. Primul cred că funcționează mai bine atunci când îmi iese — și o să sune puțin amuzant —, dar încerc să mă gândesc la mine ca și cum aș vrea să epatez, să fac spectacol. Încerc să mă entuziasmez de ideea de a mă da mare: „O să-i dau pe spate!”, știi, și încerc să mă agăț de energia asta. Înainte de a fi compozitor, am făcut schi freestyle — schi alpin cu salturi acrobatice și lucruri de genul acesta. Știi cum e, implică un anumit pericol. Așa că, exact înainte de coborâre, îmi spuneam: „O să-i dau gata. N-o să știe ce i-a lovit, o să rămână mască!”. Asta e abordarea mea preferată, dacă pot să o accesez. Un dirijor celebru, Michael Tilson Thomas, mi-a spus însă odată că strategia lui era să se gândească la ceva care îl înfuria cumplit. Mi-a zis: „Nu poți fi furios și nervos de emoție în același timp”. Spunea că dacă ești cu adevărat furios — „sunt scos din minți de nervi” —, asta va redirecționa toată energia emoțiilor într-o zonă mult mai muzicală.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atentsunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

S.M.: Ei bine, am mare grijă de mine din punct de vedere fizic. Am fost sportiv profesionist, schior de freestyle, și e plăcut să te simți bine în propriul corp, nu-i așa? Iar cântatul la chitară pune o presiune serioasă pe umeri. Fac mișcare, mă antrenez, fac exerciții de stretching și acord mult timp corpului meu. Cred că pot funcționa ca un adevărat compozitor atunci când nu sunt distras de corp — când nu sunt distras de durere sau de lipsa de energie. Așa că am mare grijă de mine, pentru ca această „mașinărie” să nu-mi stea în cale și să-mi lase spiritul să zboare liber.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

S.M.: Ei bine, voi răspunde la asta oarecum din două perspective. Mai întâi, voi răspunde din punctul de vedere al unui compozitor și am să spun doar că îmi amintesc de un premiu din Statele Unite numit BMI Student Composers Awards. BMI vine de la Broadcast Music Incorporated. Este o organizație pentru drepturi de autor. Sunt convins că și România are așa ceva, știți, genul de asociație care strânge bani de la orchestră și mi-i dă mie sub formă de, să zicem, drepturi de autor pentru interpretare. Așadar, organizația aceasta are un concurs pentru tinerii compozitori, iar eu mă gândeam, înainte de a-l câștiga… îmi spuneam, știți, ce extraordinar ar fi să câștig competiția asta. Lumea mea, viața mea ar fi pur și simplu un vis, totul ar deveni ușor. Ei bine, nu. Știu asta acum, după ce am predat la o universitate foarte importantă. Am predat timp de 41 de ani la Universitatea Princeton. Este o instituție faimoasă, iar când evaluăm candidați pentru admitere, nu ne interesează absolut deloc ce premii au câștigat. Noi le ascultăm muzica, nu? Și poate că fix asta este compoziția. Repet, fiindcă în compoziție, așa cum spuneam, totul ține de mesajul pe care îl ai de transmis, nu de chestiuni tehnice. Dar cred că pentru un tânăr interpret lucrurile stau complet diferit. Pentru el, câștigarea unui premiu chiar va deschide niște uși, deoarece deseori, pentru un instrumentist, un premiu vine la pachet cu oportunități reale de a concerta. Există o fundație în SUA numită Fundația Naumburg. În fiecare an organizează o competiție cu greutate, iar anul trecut a fost dedicată 4

saxofoniștilor. Câștigătorul a primit fonduri pentru a comanda o lucrare pe care mai apoi a cântat-o în primă audiție în cadrul unui recital solo mult mai amplu la Carnegie Hall. O sală de concerte extrem de importantă. Deci, da, este o situație cu totul diferită față de cea a unui compozitor. La noi e genul „poftim premiul tău” și cam atât, știți… de aceea cred că un concurs precum Enescu este foarte important. Agenții profesioniști de impresariat vor remarca acest lucru; în schimb, nimeni, absolut nicio orchestră nu va spune vreodată: „Oh, Steve Mackey a câștigat BMI Student Composers Award”. Pur și simplu nu le va păsa de asta. Dar pentru un interpret, chiar face o diferență uriașă.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

S.M.: Am fost căsătorit de trei ori. Sunt la a treia și ultima mea căsnicie. Și cred că, dacă sunt sincer cu mine însumi, concentrarea mea obsesivă pe compoziție — mai ales că am început târziu, nu? Nu știam să citesc notele până la 20 de ani. Mi-am petrecut tot timpul lucrând la muzică și prea puțin timp îngrijindu-mi relațiile sau fiind cu adevărat prezent în ele. Am ales oameni alături de care acest lucru părea posibil, dar în realitate nu erau persoanele potrivite pentru mine, fiindcă deși mă lăsau să compun, nu era deloc corect față de ele. Sarah, soția mea de 20 de ani încoace, este și ea compozitoare. Ne înțelegem reciproc și putem exista împreună în lumea carierelor noastre. Iar asta face totul mult mai ușor.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

S.M.: Nu vreau să schimb nimic. Totul s-a așezat cum nu se putea mai bine. Uneori mă uit la studenții mei, mă surprind visând cu ochii deschiși și mă întreb: aș face oare schimb de locuri cu ei? Să zicem, un student compozitor de 29 de ani, extrem de talentat, laureat al mai multor concursuri, în pragul a 29 de ani — iar eu am 70. Aș schimba oare locul cu el de dragul tinereții și al posibilităților care i se deschid? Și apoi îmi spun: nu, am fost cu adevărat norocos. Totul a ieșit de minune. Fac exact ceea ce vreau. Nu sunt cel mai de succes compozitor din lume, dar fac fix ceea ce îmi doresc să fac. Iar pentru un compozitor care cântă la chitară electrică și scrie pentru chitară electrică și orchestră, la începutul carierei au existat o grămadă de rezistență și de reticențe din partea lumii muzicale. Dar am rezistat. Și, pentru cineva considerat un ciudat aflat la marginea mediului componistic tradițional, am avut o viață minunată și o carieră extrem de împlinită. Așa că nu aș schimba absolut nimic.